Goodreads Choice Awards 2019 - Bilanț final

În noiembrie, v-am spus despre planul meu ambițios de a citi câte un volum din aproape fiecare categorie din cadrul Goodreads Choice Awards. Nu am ales neapărat volumul care a ieșit câștigător (oricum, în noiembrie nu se știa încă ce volum urma să devină #1 în 2019), dar am ales cărțile a căror premisă a fost interesantă pentru mine.

O parte dintre cărțile respective le-am citit înainte de a face un propriu top, o parte au rămas să fie lecturate în 2020. Mi-am dat timp până la finele lui februarie, așa că în prima zi a primăverii calendaristice, vă spun ce am reușit să fac.

Prima carte pe care am deschis-o în 2020 a fost volumul Pe pământ suntem strălucitori o clipă de Ocean Vuong, concurent la două categorii - Best Fiction & Best Debut Novel.

Pe parcursul lecturii, am avut dubi: erau pasaje care mă făceau să fiu trup și suflet lângă protagonist, dar au fost și fragmente care mă puneau pe gânduri și mă făceau să am dubi în privința cărții; am avut momente în care mă întrebam dacă îmi place ceea ce citesc, dar punctele forte ale cărții au prevalat. Mai multe despre impresiile mele aflați din filmulețul de mai sus.

La categoria Best Mistery & Thriller, am ales să citesc romanul semnat de Riley Sager, Lock Every Door. Ei bine, nici nu m-am atins de el. În februarie, deși atenția mea s-a îndreptat preponderent spre cărțile Mistery & Thriller (de obicei, aceste două genuri nu mă atrag în mod special), nimic nu m-a făcut să vreau să citesc exact acest volum. Așa că la categoria respectivă, avem loc gol.

Una dintre cărțile care mi-au captat atenția în 2019 a fost Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert, pe care o aveam în format audio pe telefon. Am văzut că a ajuns în ultima rundă la categoria Best Historical Fiction și astfel titlul a mai avansat în lista mea de de-citit-în-viitorul-apropiat., așa că s-a numărat printre ultimele cărți citite în anul 2019. Vă las mai jos recenzia mea pentru acest volum.

La capitolul Best Fantasy am ales fără să clipesc volumul lui Katherine Arden, The Winter of the Witch, ultimul din trilogia Winternight, unul dintre cele mai magice romane pe care le-am citit vreodată. Seria Winternight se numără printre preferatele mele și chiar dacă volumul de față nu a luat locul #1, pentru mine este cartea câștigătoare a anului 2019.

The Winter of the Witch este ultima carte din trilogie și încheie povestea Vasyei, a unei fete deloc obișnuite, care reprezintă legătura dintre lumea fizică și cea a forțelor din trecutul poporului ei. La noi s-a tradus momentan doar prima carte din serie, Ursul și privighetoarea, dar sper din tot sufletul să se traducă întreaga trilogie.

Pentru categoria Best Romance, romanul lui L. J. Shen, The Kiss Thief, suna cel mai bine. E prima carte pe care am terminat-o în 2020; în prima jumătate a lui ianuarie, mi s-a trezit pofta de romane de dragoste, așa că dacă tot aveam la-ndemână volumul, l-am citit.

Fiica unui mafiot italian este „vândută” unui senator, care se adeverește a fi omul care e setat pe a distruge familia protagonistei. Tânăra „frumoasă” urăște „bestia”, dar fiind vorba de un roman de dragoste cu diferite clișee clasice... știți voi la ce se ajunge.

Mi-a plăcut stilul în care este scrisă cartea, e antrenantă și se citește foarte repede. Personajele au replici amuzante, iar evenimentele ce au loc nu sunt foarte exagerate. Dacă mai vreau să citesc romane de dragoste, voi căuta titlurile autoarei.

La categoria Best Science Fiction mi-am propus să citesc un volum pe care-l am în wishlist - Exhalation de Ted Chiang. Este un volum de povestiri și deși am început în forță, mi-am pierdut momentumul pe parcurs. Am ajuns la o povestire care e prea tehnică, din punctul meu de vedere, așa că tărăgănez lectura. Momentan nu mi se pare o carte plictisitoare sau proastă, nu vreau să o abandonez, dar cu siguranță va dura ceva timp până voi reuși să o termin.

Categoria Best Horror mi-a atras atenția datorită a două titluri: The Invited de Jennifer McMahon și The Institute de Stephen King. De King am citit relativ recent Cimitirul animalelor și nu mi-a plăcut în mod special, parcă i-a lipsit ceva. În plus, lectura m-a cam obosit și vreau să iau o pauză de la acest autor. The Institute e un titlu pe care-l am în continuare pe lista de lecturi, dar nu pentru viitorul apropiat. The Invited a rămas să adune praf; nu mă mai atrage deloc în momentul de față.

Deși am ales la categoria Best Poetry volumul The Truth About Magic de Atticus Poetry, nu am reușit să-l găsesc, așa că am ales să citesc un alt volum semnat de poet -  Love Her Wild.

„Un volum” e rea mult spus - e o serie de poezii foarte scurte, gen cum sunt acelea de pe Instagram, dar mi-au plăcut. Au fost și câteva idei interesante, dar s-au regăsit printre rânduri și destule truisme. Deși nu sunt fana poeziei moderne, acest volumaș a fost o lectură despre care nu pot spune că mi-a consumat timpul degeaba.

Doi pot ține un secret de Karen M. McManus  se află printre finaliști la categoria Best Young Adult Fiction și am reușit să-l citesc în februarie. Mi-a plăcut poate chiar mai mult decât Unul dintre noi minte -se vede evoluția autoarei și povestea este ceva mai captivantă.

Premisa romanului este că într-un oraș mic, la distanță de câteva zeci de ani, au dispărut două regine ale balului, iar crimele nu au fost niciodată rezolvate. Doi gemeni se mută cu bunica lor și Ellery, în urma unor întâmplări ciudate, se trezește a fi una dintre cele trei tinere propuse să fie reginele balului. În aceeași perioadă, apar mesaje cu amenințări prin oraș, anunțând revenirea criminalului ce a stat în urma omorului ultimei regine a balului. Mi-a plăcut cum a fost scrisă cartea și cum a fost rezolvat misterul. Recomand cărțile semnate de Karen M. McManus dacă vă este dor de un Thriller/Mistery cu adolescenți.

În prima postare legată de Goodreads Choice Awards spuneam că mi-a fost greu să aleg volumul pentru categoria Best Young Adult Fantasy & Science Fiction, dar până la urmă m-am decis să citesc Sorcery of Thorns de Margaret Rogerson.

Pe canalul meu de YT am vorbit despre cartea de debut a autoarei, An Enchantment of Ravens, așa că am avut niște așteptări de la cartea despre care mulți spuneau că e mult mai bună decât primul ei roman.

Sorcery of Thorns urmărește o fată care locuiește într-o bibliotecă magică, unde sunt aduse volume ce conțin vrăji, incantații și blesteme străvechi, cărți pe care doar vărjitorii le pot citi. Dar într-o noapte, ceva se întâmplă în bibliotecă, protagonista, Elizabeth, este singura care se trezește și e prinsă în miezul acțiunii. Cei din jur o învinuiesc că a comis o crimă și o trimit în oraș pentru a fi judecată, iar cel care o escortează se adeverește a fi unul dintre cei mai puternici vrăjitori, Nathaniel Thorn.
Nu voi spune mai multe despre carte, pentru că am detaliat în bilanțul literar pentru ianuarie, doar atât: An Enchantment of Ravens mi-a plăcut mai mult.

În romanul The Strangers, trei copii ce locuiesc cu mama lor află că alți trei copii, cu nume și date de naștere identice ca a lor, dispar. În scurt timp, mama, care nu pleca niciodată de lângă ei, anunță că pleacă în deplasare și după mesajele care vin de la ea sunt din ce în ce mai dubioase. De aceea, copiii decid să ia situația în propriile mâini și să o găsească pe mama lor.

The Strangers de Margaret Peterson Haddix, finalistă la categoria Best Middle Grade & Children`s, a fost o carte care a început bine, dar după jumătatea volumului, văzând încontro se îndreaptă acțiunea, mi-am dat seama că nu e chiar lectura la care mă așteptam. În plus, este primul volum din trilogie, iar elul în care s-a terminat nu mă îndeamnă neapărat să citesc și continuarea.

Acesta este bilanțul meu pentru Goodreads Choice Awards 2019. Mi-a prins bine să ies din zona mea de comfort și să citesc titluri pe care, în alte împrejurări, e posibil să nu le fi ales. Cu siguranță voi repeta experimentul acesta și la anul. Chiar dacă nu am citit tot ce mi-am propus, sunt mulțumită de rezultate.

Voi ce ați mai citit în ultima perioadă? Ce părere aveți despre astfel de premii literare?

Recenzie literară: Inocenții de Ioana Pârvulescu (2016)

Eu cred că fiecare om trebuie să aibă un secret al lui, ca să fie cu adevărat frumos. Și mai cred că fiecare carte trebuie să aibă o viață secretă a ei ca să fie cu adevărat bună. Seretele astea nu-i bine săfie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îți pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca și cum te-ai împuțina, ca și cum ai scădea în înălțime în loc să crești.

Mi-am dat seama mai târziu că și la unii oameni e la fel: în exterior par șterși, adaptați la mediu, dar când își etalează interiorul, și asta se întâmplă de obicei când se-ndrăgostesc, sunt cu totul alții, frumos desenați și colorați, devin deodată plini de miez și de ochi. Mai târziu am aflat că dragostea e oarbă. Eu cred exact contrariul, că dragostea are ochii cei mai buni. 

Nu știu dacă ai remarcat și tu: uneori amintirile se înroșesc și ard, alteori se înnegresc și se urâțesc și numai unele îți înfloresc înaintea ochilor ca pomii în primăvară.

Recenzie literară: Nuferi negri de Michel Bussi (2011)

Satul Giverny, ultimul refugiu al pictorului Claude Monet, este un loc idilic: pitoresc, calm, cu o grădină superbă și un lac plin cu nuferi. 

 

 

Acesta este locul unde are loc acțiunea în romanul Nuferi negri de Michel Bussi, unde liniștea este perturbată de o crimă bizară. Cadavrul unui doctor din sat este găsit într-un pârâu și deși există multe motive care să îndemne pe cineva să omoare medicul, poliția întâmpină dificultăți în a rezolva cazul.

 

Recenzie literară: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un roman despre iubirea care macină sufletul. Regretul se amestecă cu ura, ura cu dragostea și dragostea cu regretul; acest cerc neîntrerupt topește în el drama unei iubiri marcate de gelozie. Este în fond, un fel de cortină care se ridică după ce dragostea și-a luat zborul.

 

 

Nelinişte metafizică? Nelinişte metafizică e ...să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.

 

 

De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă.

 

Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu , nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută.

Cele mai dezamăgitoare cărți citite în 2019

V-am vorbit într-un articol anterior despre cele mai bune lecturi ale anului 2019, dar nu am vrut să renunț nici la a vă povesti despre ce cărți mi-au displăcut în anul ce a trecut. 

Fără prea multe introduceri, să purcedem la a bârfi cărți :)

 Micul prieten de Donna Tartt: o poveste exagerat de lungă, care s-a îndreptat spre nicăieri. Am tot așteptat să se întâmple ceva, dar la finalul cărții, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că pur și simplu mi-am pierdut timpul. Una dintre acele lecturi care m-a făcut să mă ambiționez să nu mai duc până la sfârșit romanele care mă frustrează.

Ceva în apă de Catherine Steadman: nu sunt eu mare fană și cunoscătoare a genului Thriller, dar cartea aceasta a fost foarte slabă, cu o poveste promițătoare, dar mult prea multă descriere acolo unde nu era cazul și cu o protagonistă mai mult decât antipatică.

Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu: a fost a doua încercare a o citi pe Hortensia, a doua carte semnată de autoare care nu mi-a plăcut. Nu pot pune degetul pe ceva anume și să zic: exact asta nu mi-a plăcut, pentru că; dar nu am reușit să creez vreo conexiune cu măcar un personaj, nu mi-a păsat de ce se întâmplă și cu cine.

Circul nopții de Erin Morgenstern: cartea asta mi-ar fi plăcut mult mai mult (cred) dacă nu aș fi avut niște așteptări colosale. În schimb, povestea mi s-a părut foarte lentă, i-a lipsit ceva ce să mă facă atentă sută la sută la ce spun personajele, cum se mișcă și ce simt. Există elementul de magie undeva printre pagini, dar mi-a fost greu să-l urmăresc, să-l văd afectând viața personajelor de-a binelea.

O viață măruntă de Hanya Yanagihara: o carte despre cruzime, despre durere și despre incapacitatea acceptării propriei persoane. Totul în cartea asta a fost exagerat: și cantitatea plus nivelul de suferință de care a avut parte protagonistul, și relațiile dintre personaje, și efectul pe care a vrut să-l aibă scriitura asupra cititorului. Nu-mi plac cărțile ce vor să forțeze cititorul să simtă ceva și care sunt dure sau crude doar de dragul de a șoca, nu pentru că asta ar fi ceva firesc în dezvoltarea personajului.

Mincinoșii de E. Lockhart: Genul de YA unde protagonista nu te învață nimic bun. Genul de YA pe care ar fi trebuit să-l arunc cât colo înainte de a ajunge la jumătatea cărții. Cel mai mult m-a bulversat marea descoperire de pe la finalul cărții, marea dramă, în centrul căreia este protagonista: execuția acțiunii, pe tot parcursul cărții, a fost slabă de tot.

Puterea de Naomi Alderman: o carte comparată foarte mult cu Povestea Slujitoarei. Nu am fost niciodată fana premisei din romanul lui Margaret Atwood, așa că nu am avut așteptări de la carte. Premisa în sine a avut mult potențial, dar cartea mi s-a părut fragmentată, cu personaje care intră în contact unul cu celălalt din comoditate, nu pentru că ar avea vreun sens relaționarea dintre ele.

Micuțele doamne de Louisa May Alcott: cred că a fost genul de carte pe care am citit-o mult prea târziu. Dacă eram mai mică, probabil că mi-ar fi plăcut mai mult de personaje, m-aș fi regăsit mai ușor în una dintre surori. Nu e o carte prost scrisă sau cu o poveste fără sens, dar eu pur și simplu nu am reușit să creez vre-o legătură cu personajele.

Mâna stângă a întunericului de Ursula L. Le Guin: genul de carte care începe promițător (lumea construită de autoare este una interesantă, fantastică), dar care pe la jumătate îți dă de înțeles că nu se va întâmpla mare chestie, că finalul nu va fi unul epic sau, cel puțin, nu unul așa cum te aștepți. Cu toate acestea, am de gând să mai citesc și alte cărți semnate de autoare.

Așa arată lista mea cu lecturi dezamăgitoare în 2019. Ce titluri aveți pe lista voastră? Ce cărți nu v-au plăcut deloc sau v-au dezamăgit?

Recenzie literară: Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac (2018)

Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?

Era mereu o luptă între urechi și gură, arareori câștiga gura. Cuvintele rusești îmi păreau mai lungi și însemnau mai multe deodată. O literă greșită te arunca dintr-o lume în alta. Chiar și tăcerile aveau ceva de spus. Dacă e scurt cuvântul, taie ca în carne vie! Dacă e lung, nu-l pierde, mergi în rând cu el. 

Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepământesc de frumos, însă plin de cruzime. Când îmi zâmbea, în jurul meu înfloreau până și spinii. 

E destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să spună că ești plecat. Dar să treci o graniță? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie. 

Inima, Lastocika, nu-i unghie, doare. Clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doare, ar rămâne pe dinăuntru gol ca o păstaie.

Împărăția ultimului cerb - fragment

           Nu mă cunoști încă, așa că permite-mi să mă prezint: eu sunt Sara. Am paisprezece ani abia împliniți și un păr lung, negru, pe care oricât de mult nu l-aș ondula sau împleti, tot drept rămâne. Mama mereu mi-a zis că îmi stă bine așa, cu breton ce-mi acoperă ochii mari, de un albastru închis. A zis că e un contrast frumos... mama a murit acum zece ani, iar tot ce-mi amintesc despre ea nu este chipul, ci faptul că îmi stă bine cu breton. Astăzi port părul la fel, umbrindu-mi fruntea.

 

Cei din anturajul lui tata nu mă plac. În afară de Ramirez, toată lumea mă evită. Ramirez e mai mare decât mine cu vreo zece ani. Mulți spun că noi doi semănăm - și el are părul negru, doar că a lui e foarte cârlionțat și îi stă în toate părțile, dacă nu se ambiționează să-l prindă. Ramirez are ochi mici și căprui, aproape negri, foarte șireți și tăcuți – nu prea îți dai seama la ce se gândește atunci când vorbește cu tine și te privește în față. Ramirez e fiul lui Aldo, unul dintre cei mai vechi prieteni de-ai tatei; îi vezi aproape tot timpul împreună, pentru că tata are încredere în Aldo.

În nopțile lungi și reci de pe mare îmi dă pătura lui și îmi spune povești până când adorm. Asta se întâmplă atunci când Aldo nu e prin preajmă, desigur, pentru că uneori îl prinde pe Ramirez la mine și vine ca o furie în camera mea, știind că-l va găsi aici. Se lasă cu ceartă, amenințări – la adresa lui Ramirez pentru că, oricât de antipatică nu-i sunt lui Aldo, evita să se pună rău cu tatăl meu.

Dar nu am spus nimic despre tata. Tata este căpitan pe vas. Spre rușinea mea, nu știu cum îl cheamă. Toți îi spun Calamarul Negru, același nume pe care-l poartă corabia. Mi se pare ciudat, pentru că tata nu are nimic în comun cu un calamar, în schimb are părul la fel de negru ca al meu. Tot negri sunt și ochii lui – mari, limpezi, ce te privesc drept în față, provocatori. Mi-e frică să-l privesc pe tata, chiar dacă el tot insistă să mă uit la el; cred că ochii mei îi amintesc de mama, deși nu vorbim niciodată despre ea.

Știu că o femeie pe mare este un semn rău; dar Calamarului Negru nu-i pasă. Și nici mateloților ce navighează alături de tata. Și mama a fost cândva pe această corabie, împreună cu mine, dar după ce a murit, am rămas singură aici. Tata nu a adus niciodată o altă femeie pe vas, chiar dacă l-am văzut în compania unor dame frumoase, bine îmbrăcate, ce surâdeau în timp ce trăgeau dintr-o pipă subțire și lungă. Dar niciuna nu a ajuns să calce pe puntea corabiei.

De ceva timp, tata și Aldo nu mai coboară prea des în oraș. Asta se întâmplă de câteva săptămâni, după ce a fost adusă ultima pradă pe Țărm. E ceva diferit față de ce aduce de obicei Calamarul Negru pe corabie.

Nu am văzut-o prea bine, dar era o cutie imensă, din lemn, bătută în cuie, înaltă cam cât două persoane și lată cât tot atâtea. A fost ridicată pe corabie de pe o insulă situată pe un alt traseu față de cel obișnuit. Ca să o aducă, tata a plecat singur, nici măcar pe Aldo nu l-a luat cu el. A lipsit câteva zile, timp în care echipa a băut și a făcut ravagii pe corabie, căci nu aveau ce face pe acea insulă care, aparent, nu era locuită de nimeni. În ziua în care a apărut, l-am văzut toți trăgând, de unul singur, cutia aceea. O legase cu niște sfori și, ajutat de nisip, a târâit prada cine știe de unde. I-a ordonat lui Aldo să urce cutia la bord, dar nu a mai spus nimic.

Ceva s-a întâmplat de atunci... Am observat și faptul că cei din jur mă privesc nu cu dezgust, ca de obicei, dar cu un fel de frică. Nu știu ce a declanșat acest eveniment. Poate cutia misterioasă, pe care tata, odată ajuns pe Țărm, a cărat-o în oraș (de data aceasta, fiind ajutat de Aldo, cocoțând cutia pe un fel de targă). E posibil să fi discutat ceva, sau să fi pățit ceva în oraș, pentru că atunci când s-au întors, tata era mai taciturn ca niciodată, iar Aldo nu a venit să urle la Ramirez în seara aceea, când era la mine.

Printre marinari circulă zvonuri, toată situația asta este acoperită de un val de mister, dar nimeni nu-i zice nimic Calamarului și, evident, nu-mi zic nici mie. E dimineață acum, mult prea devreme pentru oamenii din oraș să fie treji, dar e destul de târziu pentru marinarii tatei – îl aud cum strigă la ei că nu au făcut nu știu ce.

*

Ora cinci dimineața era preferata căpitanului. La orizont, începea să se întrevadă lumina, iar răcoarea nopții încă dăinuia pe mare. Era ora la care toată echipa trebuia deja să fie în picioare, indiferent de rang, de rol, de la cât de târziu s-au culcat noaptea trecută. Pe la un cinci și jumătate, toată prora miroasea a cafea și ulei prăjit în mai multe rânduri, din bucătărie se auzea vocea răsunătoare a șefului bucătar, care se răstea la vreun ajutor sau cerea vreo oală mai mare sau coșul cu ouă și șuncă. De undeva de sus, se auzea cum Aldo, nostromul, dădea ordine celor câtorva băieți ai săi să spele cu mai multă râvnă velele sau să lustruiască mai bine prora.

Pe la un șase, toată treaba era făcută, iar echipajul se aduna în sala de mese – care era și sală de consiliu, dormitor comun în nopțile mai reci, infirmerie și loc de depozit atunci când prada era mai mare, după caz. Bucătarul, Jill, se mișca repede, în ciuda greutății și a rotunjimii sale, ca să-i servească pe cei din echipă. Mai întâi era servit căpitanul, apoi Aldo – care era și medicul Calamarului - după care farfuriile aterizau în fața tunarilor, a tâmplarilor, ca la urmă să ajungă la marinarii de rând – printre care se număra și Ramirez. Ultima persoană în fața căreia era pusă farfuria era progenitura Calamarului – Sara, pe care cei din jur o evitau de când ochii ei au văzut lumina pentru prima dată.