Recenzie literară: Zidul de John Lanchester (2019)

Romanul semnat de John Lanchester se axează foarte mult pe ideea de rutină și de limitele psihologice la care poate ajunge ființa umană. Personajul principal, Kavanagh, descrie amănunțit felul în care face cunoștință cu Zidul și cum se obișnuiește cu viața aspră de aici. Mi-au plăcut pasajele unde descrie trecerea timpului și rutina lor, a civililor care timp de doi ani trebuie să fie soldați. Relațiile pe care le construiește cu alte personaje sunt memorabile pe alocuri. Accentul se pune atât pe relaționarea lui Joseph cu Hifa, una dintre membrele plutonului, cât și pe cea cu Căpitanul, un bărbat cu un trecut sumbru, care acum se află la conducere.

Deși este o carte comparată cu 1984 a lui George Orwell, Zidului i-au lipsit foarte mult descrierile și explicațiile pentru a-l face un roman distopic memorabil pentru mine. Despre ce s-a întâmplat înainte de construcția Zidului - o perioadă cunoscută drept Schimbarea - nu se menționează mai nimic. Nu se explică nici cine, mai exact, sunt Ceilalți și de ce trebuie împiedicați să ajungă pe teritoriul Marii Britanii. Din acest punct de vedere, nu am putut să mă imersez complet în poveste și să empatizez cu personajele, deși li se întâmplă multe lucruri oribile și toate acestea au un impact major asupra viziunii personajelor despre lume.

Așteptare

 Pentru tine, munții vor fi doar niște pietre pe care zeii vor încerca să le arunce în calea ta. Pentru mine, o stâncă va fi sfârșitul visului. Aș vrea să ne întâlnim undeva la mijloc.

Și să pășim, mânați de o dorință arzătoare de a descoperi lumea, unul spre celălalt. Să ne căutăm acolo unde știm că umbrele noastre încă se ridică, molcome, eterne. 

Poate că unul dintre noi va ajunge primul și-l va aștepta pe celălalt. Sau poate, crezând că a întârziat, va pleca mai departe, spre noi orizonturi. Dar, în inima mea de ființă muritoare, sper că există ceva ce se numește Soartă, ceva ce ne va spune să așteptăm.

Cum crezi că va fi a noastră reuniune? Ne vom da seama simultan că celălalt a ajuns? Ne vom privi pentru o clipă eternă? Ne vom zâmbi? Sau va fi o fărâmă de timp în care ne vom aminti cine se află în fața noastră?

O să-ți spun cât mi-ai lipsit sau, în felul meu, voi păstra tăcerea, sperând că tu, cum obișnuiai odinioară, îmi vei putea citi chipul, îmi vei putea desluși cele mai intime gânduri doar privindu-mi fruntea ridată?

Necunoașterea este o povară ce nu dispare niciodată. Indeciziile, adunate una câte una, acoperă pământul, ca un strat gros de zăpadă. Tăcerile, mici și mari, stau la baza orașelor din care am vrut să fugim.

Când îmi voi părăsi, odată pentru totdeauna, trupul lipsit de eternitate, mă vei aștepta?

Nemurire

 L-am cunoscut în acea minunată perioadă a vieții când ai impresia că lumea îți aparține. Că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Când ești tânăr și plin de vise. Nu i-am recunoscut chipul decât atunci când a fost mult prea târziu.

Era o dimineață de vară tânără, care promitea căldură, dar ceva mai târziu. Răcoarea răsăritului nu se risipise încă, iar frunzele, proaspăt trezite din somnul cel lung, foșneau în jurul capului meu. Am mers pe poteca pe care am străbătut-o de atâtea ori, fără nicio grijă, fără nicio taină. Picioarele îmi erau sprintene, rochia - vaporoasă, chipul, numai zâmbet. Urma să ajung în locul în care știam că voi găsi cea mai frumoasă floare pe care voi avea ocazia să o culeg vreodată. Era prima mea vânătoare.

Am trecut de toate poienițele care mă cheamau să le calc pragul - unele înconjurate de plopi înalți, altele - pline de mușuroaie de cârtițe. Am trecut și pe lângă poienița în care cercuri mai mari și mai mici de ciuperci desenau o figură complicată pe iarba moale. Nu voiam să călătoresc în alte lumi în acea zi; voiam să culeg Floarea.

Și m-am apropiat de cascadă, apa care unea cerul și pământul, apa ce ascundea în spatele său poarta spre comoara pe care o căutam. Am pășit în apa rece și limpede, simțind cum mii de ace îmi furnică pielea. Dacă acest lucru trebuia să mă oprească, nu m-a oprit. Am mers și am mers, până când apa mi-a ajuns până la brâu, până la umeri, până când nu am mai simțit fundul și am plutit spre apa învolburată de la baza cascadei. Și, când am ajuns acolo și am trecut de perdeaua rece și dureroasă, am văzut poteca printre stânci.

Se afunda în piatră, fără pic de lumină, fără pic de speranță ascunsă dincolo de pasajul îngust. Dar am mers și am mers, simțind răcoarea hainelor mele ude, răcoarea stâncii, răcoarea ce începea să mi se cuibărească în suflet. Și am mers, simțind cum pereții încep să mă strângă, să mă atingă mult prea aproape, din ambele părți.

Încă un pas, doi, trei. Pasajul, care până atunci m-a strâns și a încercat să mă transforme în una dintre pietrele sale, m-a lăsat în pace. A simțit siguranța mea, îndârjirea, mi-am spus atunci. Dar cât de mult greșeam!

Lumina din față tot creștea și creștea, iar un ciripit slab se auzea din ce în ce mai tare. Am ajuns la capătul destinației atunci când am ieșit din pasaj, inspirând adânc aerul unei dimineți de vară. Și atunci, în mijlocul poienii în care m-am trezit, l-am văzut.

Era atât de frumos, încât mi-am pierdut cuvintele. Stătea aplecat peste floare, pe care nici nu am văzut-o la început. Cu părul lui lung, argintiu, care-i cădea peste tot - pe mantie, peste haine, peste picioare - arăta ca un prinț venit din alte lumi. Dar era, cum urma să aflu, un tiran, unul pe care l-am demascat mult prea târziu.

Cred că mă aștepta. Și-a ridicat privirea spre mine și o pereche de ochi de oțel mi-au străpuns inima. M-au transformat într-un animal docil, care a pășit spre el, chiar dacă fiecare părticică din mine striga să mă opresc.

Nu m-am oprit.

Nu m-am oprit când mi-a luat mâna într-a sa - o mână mare, rece, care m-a tras spre el. Nu m-am oprit când și-a aplecat capul spre mine, privindu-mă atent în ochi, căutând acolo ceva ce nu cred ca a găsit. Nu m-am oprit când un zâmbet rău-prevestitor i-a înflorit pe chip. Nu m-am oprit când a rupt floarea, care s-a înnegrit pe loc în mâna lui și a luat foc, transformându-se într-o săgeată. Nu m-am oprit când m-a sărutat, rece și apăsat, de parcă îi aparțineam de când s-a creat lumea.

Durerea, cea care mi-a străbătut corpul, plecând din inima mea, a fost puternică și a rămas pentru totdeauna cu mine. Poate tot durerea a fost cea care m-a trezit, pentru că am putut, în sfârșit, să scap de strânsoarea mâinii lui, dar era deja prea târziu.

- Frumoasă Rheea, acum vei fi de-a pururi a mea, a șoptit el, cu o voce pe care nu ar fi trebuit să o numesc melodioasă, dar ăsta e adevărul.

S-a întors și una dintre șuvițele din părul lui imposibil de lung s-a întins spre fulgerul ce atârna din pieptul meu. L-a tras cu forță, făcându-mă să cad la pământ. Apoi, a dispărut.

Iar eu m-am transformat în Floare - una care poate gândi, una care simte, una care încă mai speră. Dar nu mai poate face nimic pentru a schimba ceva.

Recenzie literară: Visătorul de visuri de Maria, Regina României (1915)

La curtea regelui Wanda, într-un ținut îndepărtat, Eric Gundian este un pictor iubit și apreciat de toți cei din jur. Chipeș și mereu cu zâmbetul pe buze, Eric duce o viață liniștită și lipsită de griji, însă în una din nopți visează o pereche de ochi care îl bântuie și tânărul nu-și poate lua gândul de la aceștia. Pictorul realizează că, dacă nu reușește să găsească femeia căreia îi aparțin ochii din vis, atunci nu va fi niciodată în stare să termine cea mai mare și importantă lucrare a sa. Eric decide să plece în lumea largă în căutarea acestor ochi și drumul pe care-l parcurge este împresurat cu tot felul de experiențe, care-l modelează pe tânărul visător.

Visătorul de visuri de Regina Maria este o carte ce merită citită - pentru stilul mai vechi de scriere, pentru descrierile luxuriante ale lumii și a locurilor în care se trezește Eric, pentru poveste, dacă vrei să deslușești misterele ascunse din aceasta.

Recenzie literară: Bilili de Andrei Crăciun (2022)

În Bilili, cititorul face cunoștință cu o mână de personaje, fiecare încercând să-și spună propria poveste într-un mod deloc coerent. Bilili, tânăra care-i fură mințile lui Panait Istrati, încearcă să vorbească despre sentimentele sale. Panait Istrati, un om cu o personalitate aparte și cu o istorie a vieții despre care se pot scrie romane, explică cititorului că poți să iubești simultan mai mulți oameni, dar cel mai mult poți - și trebuie - să iubești viața. Anna, soția lui Panait, care știe din start că ziua în care soțul ei îi va spune că are o amantă va veni mai devreme decât și-ar fi dorit, își reface rănile departe de toți cei pe care i-a cunoscut, ducând o corespondență secretă cu noua pasiune a soțului ei.

Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod au fost elementele care mi-au plăcut în această carte. Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată. Mi-a plăcut și modul în care autorul îi oferă naratorului propriul spațiu de a-și spune povestea, care contrastează cu confesiunile unor personaje ce au existat în secolul al XX-lea.

Recenzie literară: Sărutul pictat de Elizabeth Hickey (2005)

Elizabeth Hickey aduce în atenția cititorului viața muzei lui Gustav Klimt - Emilie Floge, fetița care nu era neapărat pasionată de pictură, care s-a transformat într-o adolescentă nesigură, iar mai târziu a devenit o celebră creatoare de modă. Pe parcursul vieții sale, Emilie a fost mereu asociată cu Gustav Klimt - natura relației lor a fost mereu dezbătută, însă un fapt indubitabil este că Emilie a fost muza și partenera de viață a pictorului.

În Sărutul pictat, accentul se pune pe viața lui Emilie, pe sentimentele ei, pe felul în care se maturizează, cunoaște oameni noi, se îndrăgostește, urăște, admiră și creează, singurul element stabil din viața ei fiind Gustav Klimt. 

Recenzie literară: Fata de pe Titanic. Întoarcerea acasă de Hazel Gaynor (2012)

În aprilie 1912, 14 irlandezi pleacă din sătulețul lor pentru a se îmbarca pe cea mai mare și impunătoare navă din lume - faimosul Titanic. În 1982, la împlinirea a 70 de ani de la cea mai răsunătoare tragedie navală, Grace, nepoata lui Maggie, află cu stupoare că străbunica ei este una dintre supraviețuitoarele de pe Titanic. Aflată într-o etapă complicată în viață, Grace este încurajată de Maggie să scrie povestea pe care bătrâna nu a mai spus-o nimănui.

Romanul semnat de Hazel Gaynor mi-a plăcut mult pentru felul în care evocă atmosfera vremii, pentru poveștile de viață atât de diferite, dar care se împletesc, datorită sorții, în cele mai neobișnuite împrejurări. Confesiunea lui Maggie, rememorarea trecutului, decizia lui Grace să aducă la lumină o poveste tragică și plină de amintiri dureroase oferă narativei un aer aparte.