Echo North de Joanna Ruth Meyer este un basm plin de magie, cu o atmosferă sumbră și personaje desprinse din folclorul norvegian. Echo se adeverește a fi o protagonistă simpatică: umilă și cu un puternic simț al datoriei, fata e decisă să-și respecte partea ei de învoială, descoperind în casa lupului nu doar nenumărate camere pline de secrete, cât și o bibliotecă magică, plină de povești în care Echo se poate pierde. Aici, întâlnește un tânăr ce îi este oarecum familiar, iar căutarea răspunsurilor legate atât de tânăr, cât și de lup și lumea în care acesta domnește devin țelurile ei principale.
Joanna Ruth Meyer are un stil plăcut de a scrie, îmbinând abil elementele de basm tradițional: lupta binelui cu răul, evoluția personajului, căutarea adevărului, încălcarea înțelegerii sacre, urmările acestui gest necugetat. Mi-a plăcut să o urmăresc pe Echo în lumea în care se trezește: acolo unde un animal vorbitor se adeverește a fi mai mult de atât, puterile conducătoare ale universului - Cele Patru Vânturi - sunt înșelate de o entitate malefică, iar protagonista trebuie să dea dovadă de tărie de caracter pentru a trece peste greutăți.
Personajele din Viața începe vineri deIoana Pârvulescu sunt cât se poate de pestrițe. De soarta străinului misterios sunt interesați un medic celebru și fiica acestuia, un comisionar de numai opt ani, șeful poliției, gazetarii de la Universul, un hoț alunecos și chiar nobilimea. Acțiunea decurge lin, iar în jurul personajelor domnește o forfotă continuă. Pe de o parte, sunt pregătirile pentru noul an, iar pe de altă parte, scandalurile din lumea mondenă - străinul, un duel despre care gurile rele afirmă că a fost un asasinat, moartea tânărului găsit în pădure, un fiu de nobil, dar și evenimentele despre care se discută în ziare, povești venite din alte țări.
Autoarea conturează niște personaje inedite, fiecare interesant în felul său. Mi-a plăcut mult de băiatul de opt ani care face tot felul de comisioane prin oraș, fiind astfel liantul între alte personaje, oferind cititorului ocazia să vadă ce se întâmplă în sânul unei familii, ce evenimente au loc într-o anumită casă, ce taine ascund unele scrisori. Tot prin intermediul băiatului cunoaștem orașul, felul în care numeroase instituții funcționau la acea vreme și care era atmosfera generală a perioadei.
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Amintirea palidă a munților de Kazuo Ishiguro este o carte plină de melancolie și introspecție, care urmărește, pe de o parte, viața lui Etsuko din tinerețe și pe de altă parte, realizările la care ajunge femeia la o vârstă matură. Deși nu se explică anumite evenimente, acest aspect nu are importanță: romanul este, mai degrabă, o frescă a vremurilor și o călătorie spre interior decât o restabilire a firului cronologic.
Personajele sunt suficient de conturate încât să-ți trezească o serie de emoții, dar destul de șterse pentru a le face evazive și pentru a le ascunde adevăratele intenții. M-au intrigat Sachiko și Mariko - două femei care inițial par a fi doar rupte din normalitate, dar pe parcurs ce Etsuko le cunoaște mai bine, la suprafață ies detalii care le plasează pe cele două într-o anumită pătură socială a vremurilor.
Fata care a căzut în adâncurile mării de Axie Oh este un roman foarte alert și cinematografic, încadrând în acțiune numeroase elemente și referințe la folclorul coreean. Mina este o protagonistă ce mi-a plăcut mult: nu își plânge de milă și nu se oprește atunci când apare un obstacol, luptă pentru ea și pentru cei dragi, fără însă a înceta să fie modestă. Știe foarte bine că e o muritoare oarecare și totuși, din iubire pentru familia sa și pentru oameni, e dispusă să afle ce se întâmplă, de fapt, cu Zeul Mării și cum îl poate face pe acesta să se trezească și să redevină ceea ce a fost o dată: patronul oamenilor.
Romanul este frumos scris, cu un limbaj colorat, făcând cititorul să se simtă părtaș la acțiune. Mereu se întâmplă ceva și Mina află lucruri noi despre lumea spiritelor, despre zei, dar și despre ea însăși. Tensiunea este bine dozată și evenimentele ce se perindă sunt ample și complexe, povestea curgând fluid. Temele precum familia, prietenia, iubirea, tradiția și altruismul sunt bine reprezentate și explorate, făcând din romanul lui Axie Oh o călătorie pe cinste.
Povestea fără sfârșit de Michael Ende este un roman plin de magie, creaturi mitice și tărâmuri fantastice, pe care Bastian, alături de Atreyu, protagonistul de la care preia ștafeta, le parcurge și descoperă minunățiile pe care le oferă Fantasia. Un tărâm destinat minților deschise și pline de viață, existența Fantasiei este pusă în pericol de faptul că oamenii încep să uite, încetul cu încetul, despre miracole și magie, iar Fantasia anume din asta există - din visele oamenilor. Menirea lui Bastian, care inițial vrea doar să se piardă într-un univers paralel, este să găsească cheia spre salvarea Fantasiei, dar lucrurile se complică atunci când băiatul începe să-și testeze limitele.
Mi-a plăcut universul creat de autor și multitudinea de creaturi și tărâmuri pe care le vizitează Bastian. Fiecare capitol poate fi un început pentru o nouă poveste, pentru că fiecare popor sau regat din Fantasia își are propria poveste, propriile obiceiuri și propriile limite de depășit. Deși, pe de o parte, Povestea fără sfârșit urmărește călătoria lui Bastian, pe de altă parte la fiecare pas apar noi și noi fire narative secundare, care mi-ar fi plăcut să fie explorate mai în detaliu.
După evenimentele din Cazul inimii furate, Cabinetul de Investigații Supranaturale se află sub lupa bucureștenilor și nu numai: în special, un interes sporit pentru populație prezintă viața personală a Șefei, văduvei Lisette Grant-Anghelescu, pe care gurile rele vor să o pună în cea mai proastă lumină. Din motive ce devin din ce în ce mai dubioase, ziariștii de la Urletul Bucureștilor iau cu asalt clădirea biroului, iar acest lucru trezește curiozitatea angajaților: e doar o schemă pusă în mișcare de către cârcotași, sau e ceva sinistru (și magic) la mijloc?
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn urmărește aventurile vânătorilor de demoni în Micul Paris, volumul de față dezvoltând și mai mult personajele, oferind o fereastră spre viața lor personală, dar și o imagine amplă despre societatea Bucureștiului din 1875. Dacă Lisette nu știe cum să mai facă pentru a evita ziariștii și pentru a opri bârfele nerușinate să se răspândească prin capitală - în special, gogomănia inventată de gazetari precum că între ea și asistentul ei, Leopold Vernescu, există o relație amoroasă, Leopold, la rândul său, caută un profesor care să-l învețe cum să tragă cu arma, pentru a fi în stare să aducă și alte beneficii biroului, nu doar munca sa în calitate de chimist.
Personajele secundare încep să treacă pe primul plan, am apreciat enorm evoluția lui Pisicescu - un aristocrat român, care după ce a studiat la Paris, se întoarce în București și o face pe „franțuzul”, încercând să impresioneze pe cine nu trebuie și nimerind în niște situații jenante pentru el, dar de-a dreaptul tragi-comice. Ianuș apare și el mai des în scenă, ceea ce m-a bucurat mult - e un personaj ce presimt că va avea de spus propria poveste - dincolo de dragostea neîmpărtășită pentru domnișoara Diamond - în următoarele volume.
Relația între Lisette și Leopold continuă să se dezvolte, iar în Râde glonț de minte spartă am avut ocazia să aflu mai multe despre trecutul fiecăruia, despre frici și vise. Despre antrenamentele lui Lisette cu mama ei (am iubit acele scene), dar și despre situația dificilă în care s-a aflat Leopold atunci când s-a mutat în capitală - și cum a ajuns să fie exmatriculat de la facultate.
Portretizarea și dezvoltarea personajelor se îmbină armonios cu reprezentarea atmosferei acelor timpuri, structurarea societății și includerea unor locuri ce au existat și a unor evenimente ce au stârnit vâlvă în acea perioadă în București.
Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris este o serie amuzantă, plină de răsturnări de situație, dezvoltare treptată a personajelor, descriere și reprezentare a societății românești de altă dată, urmărind, totodată, lupta binelui împotriva răului, care are loc într-o manieră atractivă. Vă recomand cu drag să citiți atât Cazul inimii furate, cât și Râde glonț de minte spartă - eu una, cel puțin, abia aștept să aflu ce se va întâmpla mai departe.
