Virginia Woolf creează o carte-experiment, unde dezbate subiecte tabu precum sexualitatea, arătând din plin constrângerile la care este supusă femeia din secolul XVIII sau XIX. Dacă inițial Orlando, un bărbat în toată firea, suferă o mare dezamăgire în dragoste, odată cu metamorfozarea sa are ocazia să vadă și cealată perspectivă, a femeii care are un anumit rol în societate și nu se bucură de libertatea pe care o are bărbatul.
Orlando de Virginia Woolf este o carte ce merită citită pentru originalitatea sa, pentru vocea narativă, dar și pentru subiectele dezbătute într-o epocă rigidă în ceea ce privește subiectele precum identitatea, drepturile femeilor, libertatea gândirii.
Cel mai mic sărut pomenit vreodată de Mathias Malzieu este un volum tare simpatic despre căutare, iubire, perseverență, fiind presărat cu o multitudine de evenimente comice sau situații absurde. Protagonistul, fiind inventator, își pune mintea la contribuție pentru a o găsi pe femeia-enigmă - imită vocea ei pentru a-i oferi papagalului o pistă sau inventează bomboane care au gustul unui sărut, fiind sigur că acestea o vor cuceri pe tânăra misterioasă.
Mathias Malzieu creează o lume aberantă, în care imposibilul se împletește cu realitatea imediată, iar personajele sunt prinse într-un joc fără reguli clare. Mi-a plăcut limbajul, comicul și absurdul din poveste, personajele deloc tradiționale și dezlegarea misterului privind femeia invizibilă.
Iunie a început cu două titluri de non ficțiune, care au oferit două experiențe diametral opuse.
Mama și copilul de Elizabeth Fenwick e de ceva timp pe lista mea - mi-am dorit să am așa ceva în casă, pentru că e genul de carte pe care e bine să o parcurgi dacă te pasionează subiectul acesta - familia, medicina, formarea vieții la mamifere. Este bine scrisă, informativă - nu complexă, astfel încât cei care au crescut cu copii mici în familie sau au mai mult de un copil știu cam tot ce scrie în volum - dar e un ghid ușor de parcurs și mai ales, care oferă posibilitatea să găsești repede informația necesară legată de sarcină, îngrijirea bebelușului sau a copilului până în trei ani.
Secretul veacurilor de Robert Collier - prima carte abandonată din iunie. E scrisă în 1926 și nici pe vremea aceea sunt sigură că nu era destinată omului de rând. Este clar că e un volum scris de un om ce face parte din acea categorie a populației care a avut resurse pentru a începe în viață - și vorbește foarte nonșalant despre ideea că oricine poate obține orice, doar să-și pună mintea la contribuție și să nu fie leneș. E clar că autorul habar nu are cum trăiește omul de rând - că jobul de genul 9-17 e totuși obositor, iar timpul rămas din zi trebuie petrecut odihnindu-te, socializând cu familia, somn, mâncare, nu muncit încă un job pentru a deveni „de succes”. Am citit doar 24 de pagini, dar mi-a fost suficient cât să înțeleg că e o carte din aia motivațională care e scrisă de un nene care habar nu are ce e aia să muncești pe salariu minim pe economie și să nu fii sigur că-ți ajung banii pentru toată luna (o groază de oameni sunt în situația asta). M-a deranjat și aerul de superioritate pe care îl afișează atunci când vorbește despre știință și despre lucrurile demonstrate științific, transmițând în mai multe rânduri că dacă vrei să crezi în ce zic oamenii de știință, nu ai decât, dar de fapt o entitate superioară e cea care a făcut viața să existe pe pământ.
Am citit primul volum din trilogia War of the Ancients de Richard A. Knaak, The Well of Eternity. Mi-a plăcut foarte mult - explorează niște evenimente importante și acaparatoare ce au format lumea prezentă din universul WoW, punând accent și pe evoluția a numeroase personaje. Cu siguranță e o carte (și o serie) potrivită pentru cei pasionați de universul WoW și voi continua seria.
Am citit primul volum din seria Shades of Magic de V. E. Schwab, A Darker Shade of Magic. Acum câțiva ani, a fost o serie foarte populară pe booktubeul străin, mai puțin la noi. Adevărul este că nu aveam de gând să citesc acest volum, mai ales după experiența cu Addie LaRue de aceeași autoare, dar a fost aleasă cartea lunii într-un club de lectură și așa am ajuns să-i mai ofer lui Schwab încă o șansă. Ce mi-a plăcut în poveste: lumea creată, intriga, jocurile politice, construcția magiei. Ce nu mi-a plăcut: construcția personajelor. Efectiv, nu mi-a păsat de nici unul, de emoțiile sau trăirile lor. Cred că e felul în care le creionează autoarea, care e strict nepotrivit mie. Nu voi continua seria.
Popas la orizont de Erich Maria Remarque nu este un roman în care autorul să abordeze tema pentru care a devenit celebru - și anume, războiul.
Aici, este vorba despre niște tineri pasionați de viteză, care-și petrec zilele pe pistă, încercând să ajungă la viteza maximă, rivalizând atât în ceea ce privește mașinile pe care le conduc, cât și femeile frumoase ce le ies în cale. Este un roman ce intră în miezul sufletului generației pierdute, a tinerilor care, după ce trăiesc ororile Primului Război Mondial, vor să se bucure de prezent și să trăiască momentul.
Saint de Adrienne Young nu m-a convins de la început, dar pe parcurs m-am atașat de personaje. Ironic, de toate, mai puțin de Saint. În continuare nu știu ce ar trebui să fie - un sfânt, un nebun, un om obsedat de dreptate? În schimb, mi-a plăcut mult de Clove și de Nash, dar, mai ales, de Isolde - a fost o plăcere să o „cunosc” pe mama lui Fable așa cum a fost, nu din amintirile altora.
Deși cartea a fost scrisă, mai mult ca sigur, ca un fan service, e o poveste bună, neforțată, despre lumea navigatorilor, a comerțului cu nestemate și a dorinței oamenilor de a ajunge undeva și, mai ales, de a aparține.
9 povești cu mustăţi despre niște hamsteri cu adevărat adevărați de Voicu Bojan este o cărțulie simpatică ce cuprinde o serie de povestiri despre hamsterii familiei. Cu nume simpatice și cu niște personalități pe măsură, mustăcioșii care au fost prietenii copiilor Bojan învață să scrie, evadează mai ceva ca în Shawshank Redemption, sunt specialiști în mâncăruri sănătoase sau devin cei mai buni prieteni cu bunicii sau vecinii. Cartea mi-a amintit de hamsterii pe care i-am avut în facultate, Pudding și Charlotte, două fetițe afurisite, dar tare dragi mie.
Nu e nicio clipă fără o pisică de David Grossman este o poveste simpatică despre o pisică galbenă cu ochi albaștri, care a apărut în visul tuturor copiilor de la grădiniță și apoi și-a făcut apariția în viața lor. O carte drăgălașă rău, mai ales datorită ilustrațiilor, pentru micul cititor.
Elantris de Brandon Sanderson a fost prima mea întâlnire cu autorul și mi-a plăcut mult: construcția personajelor, politica și religia din universul creat, structura orașului Elantris, dar și felul în care este percepută magia.
Am apreciat că există un personaj feminin puternic, nu doar pentru că e frumoasă, ci pentru că dă dovadă de inteligență și logică.
The Hope of Elantris de Brandon Sanderson e o povestire scurtă, iar acțiunea are loc în paralel cu un eveniment important din volumul Elantris. Accentul se pune pe un Seon și pe acțiunile acestuia și mi-a plăcut să-l reîntâlnesc în această povestire.
Volumul 2 din seria Kepler62, Numărătoarea inversă, de Pasi Pitkanen, Bjorn Sortland și Timo Parvela a fost o surpriză plăcută pentru mine. Primul volum nu mi-a plăcut deloc - mi s-a părut scris stângaci, lucrurile se întâmplă din pod și nu m-am conectat deloc cu personajele. Volumul 2 introduce un personaj nou, pe Marie, fiica unui bogătaș, o copilă singuratică și cu o pasiune nesănătoasă pentru arme. Deși povestea ei se leagă cu povestea lui Ari și Joni, personajele din primul volum, mi s-a părut mult mai interesantă și mai bine scrisă și acum chiar sunt curioasă cu ce se continuă această serie.
Povești despre speranță de Mihai Mănescu e un volum foarte trist, dar totodată bine închegat pentru micul cititor. Prin intermediul celor câteva povestioare scurte, autorul prezintă realitatea copiilor ce suferă de boli incurabile, felul în care aceștia sunt văzuți de cei din jur, dar și modul în care copiii încearcă să vadă viața dincolo de efemeritatea sa. Mi-a plăcut foarte mult povestea ariciului Virgil, care e foarte bolnav și-și pierde țepii, dar un suflet bun îl acceptă așa cum e, fără a ține cont de aparențe.
Cum am devenit vărjitor. Din carnetul unui explorator de Alexandru N. Stermin a fost genul de carte pe care am parcurs-o cu sufletul la gură. Deși multe din informațiile prezentate despre floră și faună îmi erau deja cunoscute (eu fiind medic veterinar), m-am simțit din nou copil, descoperind lumea din jurul meu. Autorul are un stil foarte plăcut de a prezenta lucrurile pentru micul cititor, iar seria de curiozități, cum ar fi istoria unor anumite plante galbene din Transilvania și cum acestea pot „prezice” trecutul, dar și mica lecție despre de ce unele animale au ochii în față și altele în lateral, îndeamnă cititorul să sape mai adânc și să se informeze cât mai mult. Foarte frumos, informativ și acaparator volumul, cu siguranță o carte pe care trebuie să o aibă orice copil ce descoperă fascinanta lume a florei și a faunei.
Ultimii dinozauri. Piticii și uriașii din Insula Hațeg de Cristian Ciobanu este acel gen de carte ce te surprinde prin cât de succint poate prezenta niște informații și cât de frumos se îmbină textul cu ilustrațiile. Adevărul este că habar nu aveam despre Insula Hațeg - ce a existat acum foarte mult timp pe locul României actuale - despre faptul că am avut dinozaurii „noștri” și o bună parte dintre aceștia erau endemici. Insula Hațeg e un fel de Galapagos despre care nu se știe prea multe - de altfel, acesta este volumul care mi-a adus la cunoștință despre existența unui astfel de loc, fie și cu mii de ani în trecut. Cu siguranță voi vizita geoparcul Hațeg și recomand cu cea mai mare căldură volumul atât cititorilor mici, cât și adulților. E pur și simplu uimitor.
Volumului Imposibil de Sarah Lotz i-am dat DNF pag. 170. M-a plictisit acțiunea, deși se întâmplă lucruri. Nu m-am lămurit cu direcția în care se îndreaptă povestea. Nu îmi pasă în mod special de protagoniști și nici nu pot spune că m-au atras cu ceva până acum. Limbajul pe alocuri e vulgar și nu din cauza înjurăturilor. Per total, mi se pare că se trage mult mâța de coadă și povestea e lungită din considerente care nu o fac sub nicio formă alertă.
Pământul făgăduinței de Erich Maria Remarque m-a surprins prin lejeritatea scriiturii. De data aceasta, povestea se desfășoară pe pământ american, unde cititorul urmărește un imigrant de origine germană, persecutat în țara sa pentru faptul că este evreu.
Ajuns în state, acesta, datorită unor cunoștințe pe care le reîntâlnește aici, încearcă să-și construiască o viață în acest loc străin, dar inima, mereu trădătoare, îl îndeamnă să privească spre Europa, să spere că războiul va lua sfârșit și că se va putea întoarce acasă. Remarque introduce tot felul de personaje și oferă complexitate lumii imigranților și e mare păcat că aceasta, fiind una dintre ultimile cărți ale autorului, este neterminată.
Radio Popov și copiii uitați de Anja Portin este o carte ce m-a făcut să trec prin o multitudine de stări. De la supărare și chiar furie, la înduioșare și speranță.
Povestea se axează asupra unui băiat care este efectiv uitat de tatăl său, care pleacă în delegații lungi, lipsește cu săptămânile, timp în care băiatul nu are nici mâncare, nici bani, nici curent sau un adult responsabil care să aibă grijă de el. Totul se schimbă când o femeie misterioasă îi oferă un ziar, iar de aici, băiatul descoperă că nu este singurul copil uitat și că poate face ceva în privința asta.
Daniel Martin de John Fowles e genul de carte unde lălăiala cu povestea are un rost - e vorba de un grup de prieteni care au terminat la Oxford (acțiunea având loc prin anii 60-70) Se pune accent pe Daniel Martin, care a devenit scenarist și pe relația acestuia atât cu fosta soție, cât și cu sora acesteia, dar și cu cel mai bun prieten al său.
E plăcut să reîntâlnești lentoarea aia specifică unor clasici, când se întamplă trei chestii importante, dar între ele alte o mie mai puțin, dar care subliniază foarte bine atmosfera și conturează personajele.
Acestea au fost lecturile primei luni din vară. Voi ce ați mai citit?
Fetița cu ochi albaștri de Michel Bussi este un roman polițist cu elemente de thriller, captivant și dinamic, oferind o multitudine de perspective asupra cazului. Prima perspectivă este cea a detectivului, pe care cititorul o urmărește prin intermediul jurnalului. A doua, cea a familiei de Carville, care se adeverește a fi ceva mai mult decât o familie de vază, ascunzând lucruri greu de digerat în spatele ușilor închise. Cea de-a treia perspectivă este cea a lui Marc, tânărul care simte că Emilie nu-i este de fapt soră, iar adevărul mereu a fost acolo, undeva, aproape tangibil.
Michel Bussi împletește abil suspansul cu descrierea, făcând cititorul curios în ceea ce privește evenimentele ce au loc. Personajele care apar în peisaj sunt deseori dubioase, iar povestea lor de viață cât se poate de complexă.
Autoare de origine bengaleză, Jhumpa Lahiri explorează, prin intermediul Interpretului de maladii, sufletul omului. Personajele sale sunt bine conturate, exteriorizând lumea lor interioară prin prisma gândurilor pe care le împărtășesc cititorului, fie că acțiunea are loc într-un sat din India sau într-o metropolă americană.
Fiecare povestire este o fărâmă din viața aparent lipsită de evenimente a unor oameni care simt o legătură strânsă cu țara lor de origine - cultura, tradițiile, familia pe care o lasă în urmă. Pentru un cititor nefamiliarizat cu tot ce înseamnă cultura și istoria Indiei, am apreciat felul în care autoarea te introduce în sânul unor familii obișnuite, oferă o imagine amplă despre rutină și tradiție, despre atitudinea față de sacru și despre aspirațiile și așteptările care domnesc într-un cămin.
Echo North de Joanna Ruth Meyer este un basm plin de magie, cu o atmosferă sumbră și personaje desprinse din folclorul norvegian. Echo se adeverește a fi o protagonistă simpatică: umilă și cu un puternic simț al datoriei, fata e decisă să-și respecte partea ei de învoială, descoperind în casa lupului nu doar nenumărate camere pline de secrete, cât și o bibliotecă magică, plină de povești în care Echo se poate pierde. Aici, întâlnește un tânăr ce îi este oarecum familiar, iar căutarea răspunsurilor legate atât de tânăr, cât și de lup și lumea în care acesta domnește devin țelurile ei principale.
Joanna Ruth Meyer are un stil plăcut de a scrie, îmbinând abil elementele de basm tradițional: lupta binelui cu răul, evoluția personajului, căutarea adevărului, încălcarea înțelegerii sacre, urmările acestui gest necugetat. Mi-a plăcut să o urmăresc pe Echo în lumea în care se trezește: acolo unde un animal vorbitor se adeverește a fi mai mult de atât, puterile conducătoare ale universului - Cele Patru Vânturi - sunt înșelate de o entitate malefică, iar protagonista trebuie să dea dovadă de tărie de caracter pentru a trece peste greutăți.
Personajele din Viața începe vineri deIoana Pârvulescu sunt cât se poate de pestrițe. De soarta străinului misterios sunt interesați un medic celebru și fiica acestuia, un comisionar de numai opt ani, șeful poliției, gazetarii de la Universul, un hoț alunecos și chiar nobilimea. Acțiunea decurge lin, iar în jurul personajelor domnește o forfotă continuă. Pe de o parte, sunt pregătirile pentru noul an, iar pe de altă parte, scandalurile din lumea mondenă - străinul, un duel despre care gurile rele afirmă că a fost un asasinat, moartea tânărului găsit în pădure, un fiu de nobil, dar și evenimentele despre care se discută în ziare, povești venite din alte țări.
Autoarea conturează niște personaje inedite, fiecare interesant în felul său. Mi-a plăcut mult de băiatul de opt ani care face tot felul de comisioane prin oraș, fiind astfel liantul între alte personaje, oferind cititorului ocazia să vadă ce se întâmplă în sânul unei familii, ce evenimente au loc într-o anumită casă, ce taine ascund unele scrisori. Tot prin intermediul băiatului cunoaștem orașul, felul în care numeroase instituții funcționau la acea vreme și care era atmosfera generală a perioadei.
