Pastă de fasole dulce de Durian Sukegawa este un roman ce începe aparent banal, aruncând lumină asupra vieții anoste pe care o duce Sentaro, a rutinei pe care bărbatul o urăște atât de mult și a lipsei de perspective pe viitor. Dar, odată ce povestea misterioasei Tokue începe să iasă la suprafață, și trecutul ei să aibă din ce în ce mai multă influență asupra prezentului lui Sentaro, romanul devine dinamic și complex.
Volumul semnat de autorul nipon este o frescă a societății actuale japoneze - a singurătății despre care nu se vorbaște, a abandonului despre care se tace, a opiniei sociale necruțătoare, ce poate desființa pentru totdeauna o viață. Dar este și o carte despre puterea omului de a înfrunta soarta, despre prietenie și iubire, despre vastitatea sentimentelor pe care le trăiește omul într-o viață.
The Warm Hands of Ghosts de Katherine Arden este un roman despre atrocitățile războiului și despre cum acesta distruge sufletul uman, dar totodată este și o carte despre reziliență, iubire și capacitatea de a înfrunta soarta. Autoarea îmbină într-un mod credibil ficțiunea cu realitatea, respectând aspectul istoric și potențând monstruozitatea Primului Război Mondial și cum acesta a schimbat lumea.
Elementul de fantastic prezent în carte nu alterează în vreun fel povestea, mai degrabă, potențează dualitatea omului și relația acestuia cu semenii săi. Mi-a plăcut felul în care Katherine Arden a împletit ficțiunea istorică cu fantasticul, acesta din urmă fiind subtil și deseori interpretabil - dacă, într-adevăr, în momentele respective e vorba de ceva supranatural, sau e doar o conjunctură dificil de explicat.
Hai că noiembrie a fost ceva mai bun la capitolul citit decât octombrie - deși am citit o carte ce nu mi-a plăcut deloc, i-am dat două stele cu indulgență, iar eu de ceva ani nu mai obișnuiesc să trag de mine să termin o carte, de data asta însă a fost o excepție, imediat spun despre ce titlu e vorba și ofer niște detalii.
Prima carte pe care am terminat-o a fost Slaying the Vampire Conqueror de Carissa Broadbent - este un volum ce face parte din seria Coroanele Nyaxiei, dar e un side story, nu are legătură cu personajele sau cu locurile din serie (momentan, mai sunt patru volume ce trebuie să apară, așa că cine știe?). Nu mă lungesc cu povestitul, că am vorbit despre carte pe canal, dar tot ce pot spune este că datorită Carissei Broadbent am început să văd genul romantasy ca fiind potrivit și pentru mine, dar depinde mult cum e abordat.
Fata ascunsă de Lucinda Riley a fost prima mea - și ultima - întâlnire cu autoarea. Este un roman scris pe la începuturile carierei autoarei, dar a apărut prelucrat după moartea acesteia de către fiul dumneaei și îmi e neclar dacă Lucinda Riley a vrut ca această carte să primească o a doua viață sau a fost o decizie de ordin mercantil din partea fiului ei. Autoarea a devenit foarte cunoscută - cel puțin, în bula mea - datorită seriei Cele șapte surori, o serie iubită și lăudată de mulți oameni pe care-i urmăresc.
Revenind la Fata ascunsă, povestea mi s-a părut haotică, cu mult prea multe fire narative, cu evenimente care au loc din senin și uneori foarte convenabil pentru un personaj sau altul, acțiunile unor personaje nu sunt deloc veridice, protagoniștii nu au avut nicio evoluție pe parcursul textului, iar stilul autoarei nu a fost tocmai pe gustul meu. Povestea îi urmărește pe Leah, o tânără din provincia englezească, ce ajunge să devină model de talie mondială, și pe Brett, fiul unui miliardar, care se îndrăgostește de Leah în adolescență, dar relația lor este ruptă brusc. Totodată, romanul relatează și povestea a doi copii de origine poloneză, care ajung în lagăr în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Deși cartea părea să fie promițătoare, nu mi-a plăcut deloc - nici personajele, nici acțiunile acestora, nici evenimentele ce au loc, nici cât de carton este unul dintre personajele negative. Singurul motiv de ce am tras de mine ca să citesc volumul este faptul că a fost cartea propusă la clubul de carte fizic din Constanța și am vrut să o discut cu fetele - și ce discuție minunată a fost!
Pinball, 1973 de Haruki Murakami este cea de-a doua carte semnată de autor și o recomand cititorilor care vor să lectureze ceva nepretențios, o poveste ce portretizează cultura japoneză. Totodată, cred că volumul e potrivit pentru cei care vor să citească despre cotidian și despre oameni simpli, care duc o viață liniștită, contemplativă.
Căminul de fete - o antologie Petale Scrise este o colecție de povestiri și nuvelete unde în rolul principal se află o studentă căministă, fiecare autor interpretând sau reinterpretând după bunul plac amintiri din propria studenție, evenimente marcante din acea perioadă, bârfe din campus sau oferind o tentă fantastică unui eveniment banal.
Mi-a plăcut mult să scriu povestirea care deschide volumul - O zi din viața Clarei - a fost imboldul de care aveam nevoie în momentul respectiv. Contextul - mă aflam într-un blocaj scriitoricesc din care credeam că nu mai ies, și atunci când coordonatorul antologiei a propus pe grupul autorilor să venim cu texte, am luat acest lucru drept semnul că trebuie să mai încerc, să văd dacă scrisul e încă în venele mele. Rezultatul îl puteți citi în carte :)
Ce mai vreau să adaug: volumul are o ofertă mare de texte și de stiluri - de la povestiri comice și romantice, la nuvelete despre partea întunecată a studenției, sărăcie și disperare, la texte care te îngrozesc datorită fidelității prin care transmit atmosfera apăsătoare și realitatea trăită de mulți studenți în cămine, și povești (semi)adevărate ce tratează teme precum boala, familia, despărțirea de cunoscut, curaj, speranță sau încrederea într-un viitor mai bun. Căminul de fete e volumul perfect dacă vă tentează să descoperiți stiluri diferite de scriere, povești variate, ca temă și gen literar abordat, sau dacă vreți să vă faceți o idee despre cum au văzut și interpretat autorii de la editură „tema pentru acasă”. :)
The Warm Hands of Ghosts de Katherine Arden este un roman despre atrocitățile războiului și despre cum acesta distruge sufletul uman, dar totodată este și o carte despre reziliență, iubire și capacitatea de a înfrunta soarta. Autoarea îmbină într-un mod credibil ficțiunea cu realitatea, respectând aspectul istoric și potențând monstruozitatea Primului Război Mondial și cum acesta a schimbat lumea.
Acestea au fost lecturile lunii noiembrie. Cum arată bilanțul vostru?
Pinball, 1973 de Haruki Murakami este al doilea volum din Trilogia Șobolanului, care este de fapt compusă din patru cărți. În volumul de față întâlnim personaje ce se regăsesc în acțiunea celor patru romane, cum ar fi naratorul fără nume, Șobolanul, amicul său, dar și locuri, cum ar fi barul chinezului J. Cartea este scrisă într-un stil liniștit, nimic nu perturbă echilibrul din viața personajului principal, deși acesta trece prin unele evenimente deranjante. Cumva, naratorul este mulțumit de ceea ce are, mereu și oricând, nu se plânge de nimic, ia intemperiile vieții în piept și le privește ca pe o normalitate a existenței. Și în Pinball, 1973Haruki Murakami își transpune, prin intermediul personajelor, fascinația pentru cultura occidentală, în special pentru muzică și literatură, dar și abordează teme ce sunt prezente cam în toate cărțile lui: singurătatea individului, nevoia de a fi înconjurat de oameni, zădărnicia existenței, aprecierea pentru lucrurile banale.
În acest roman nu există o dezvoltare a personajului sau un eveniment care să-i declanșeze transformarea, ci se portretizează existența de zi cu zi a naratorului, micile inconveniente cotidiene, plimbările pe care le face, discuțiile pe care le are cu amicii lui. Murakami invită cititorul să contempleze o viață liniștită și cumpătată, singura linie narativă mai antrenantă fiind căutarea de către protagonist a aparatului la care se juca în tinerețe. Datorită acestui fir narativ, aflăm mai multe lucruri despre pinball, despre succesul acestuia în Japonia anilor 1970 și despre cum jocul respectiv l-a modelat pe narator în omul care este în prezentul acțiunii.
Slaying the Vampire Conqueror de Carissa Broadbent este un volum de romantasy unde acțiunea are loc în universul din seria Coroanele Nyaxiei, dar pe alt continent și cu personaje ce nu apar în povestea principală. Sylina și Atrius mi-au plăcut foarte mult, autoarea conturându-i cu mare migală și oferindu-le personalități puternice și interesante.
Carissa Broadbent are un talent deosebit de a împleti o poveste de dragoste cu intrigi politice și cu o dezvoltare complexă a universului în care are loc ațiunea. În Slaying the Vampire Conqueror urmărim o națiune de oameni ce este sortită pieririi, condusă de niște monștri însetați de avuție, urâțenia și perfidia naturii umane fiind arătată cu lux de amănunte în volum. Pentru Sylina, realitatea în care a crescut și în care încă trăiește este revoltătoare, iar Atrius pare să aducă cu el un nou val de vărsare de sânge și de suferință, dar, odată ce tânăra ajunge în compania acestui cotropitor, începe să afle lucruri care o fac să pună sub semnul întrebării tot ce a știut până atunci.
Volumul semnat de Rachel Gillig intră direct în pâine, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Nu avem parte de tergiversare a evenimentelor, acțiunea pleacă direct de unde a fost lăsată în primul volum. Personajele au niște țeluri foarte clare, autoarea nu le schimbă personalitatea de la un volum la altul, sunt constante, ceea ce am apreciat. Deși în mod normal nu-mi place artificiul când într-o poveste grupul principal este împărțit în mai multe, pentru a îndeplini misiuni diferite, aici am iubit felul în care autoarea s-a concentrat separat pe diferite personaje. Am avut ocazia să le cunosc mai bine, mai în detaliu, în clipa în care trebuiau să ia decizii fără a avea nevoie de aprobarea conducătorului grupului.
În Două coroane înlănțuite aflăm, în sfârșit, cine e Regele Păstor și ce legătură are acesta cu blestemul din Blunder, Coșmarul capătă trăsături noi și multe lucruri despre magie în general ies la iveală într-o manieră potrivită pentru firul narativ. Totuși, a fost un element care nu mi-a plăcut în mod special în acest volum, și anume accentul ce se pune pe dezvoltarea unei relații romantice. Povestea celor două personaje și cum acestea ajung împreună mi-a plăcut, dar parcă mi-aș fi dorit să am parte de mai multe momente cu Elspeth și Ravyn, mi s-a creat impresia că aceștia nu au mai fost cuplul principal din narațiune.
Dacă vă plac romanele fantasy cu un sistem magic complex, personaje bine conturate și mult mister, vă recomand această serie.
Go Tell It on the Mountain de James Baldwin are foarte multe elemente autobiografice, prezentând realitatea populației de afro-americani din Harlemul din 1930. Această perioadă de tranziție este portretizată amănunțit, fără însă ca personajele să discute activ despre trăirile lor. John copilărește într-o epocă a schimbării majore, făcând parte dintr-o generație nouă. Dacă bunicii copiilor de vârsta lui John s-au născut în sclavie și au trăit pe plantație, iar părinții au fost prima generație de afro-americani liberi, care au plecat în masă din Sud pentru a veni în statele din Nord, John este generația care s-a născut la oraș, care nu a văzut ororile de pe moșiile oamenilor albi, prima generație care privește spre viitor ca spre ceva bun, un drum deschis, cu multe posibilități.
Go Tell It on the Mountain e un volum în care se dezbat cu iscusință, fără a fi obositoare, teme precum religia și credința, familia și sexualitatea, dar și rasa și violența domestică în toate formele sale. Deși povestea urmărește în principal conflictul lăuntric pe care-l are John - dorința lui de a nu fi pastor și de a duce o viață simplă, nu dependentă de biserică, prin intermediul gândurilor personajelor cititorul are acces la portretizarea realității pe care au trăit-o afro-americanii în acea perioadă istorică. Scriitura lirică oferă o notă aparte narațiunii, e imposibil să nu treci prin o multitudine de stări împreună cu personajele sau să fii indiferent la poveștile lor de viață.
