Recenzie literară: Biblioteca invizibilă (The Invisible Library, #1) de Genevieve Cogman (2014)

Am început lectura fără să știu despre ce e - doar că e în genul fantasy și că implică cărți. La noi, sunt traduse primele trei volume, ceea ce m-a indus în eroare - credeam că e o trilogie și, cum era „terminată”, mă puteam apuca lejer de poveste fără să sufăr până apare următorul volum. Vestea bună? E o serie terminată. Vestea proastă? Nu e trilogie, e o serie formată din opt volume. Deși am înțeles că poveștile pot fi citite ca stand-alones, și cum eu citesc și în engleză, nu e o problemă că nu e tradusă toată seria în română, doar că se va adeveri o serie pe care nu o voi citi foarte repede.

Revenind la subiect, Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman o urmărește pe Irene, care este Bibliotecar. Undeva într-un spațiu nedefinit, există Biblioteca, singurul scop al existenței acesteia fiind acela de a colecționa cărți rare, în general de ficțiune, din toate universurile posibile. Practic, un Bibliotecar de rang mic, cum este Irene, e trimis de superiorii săi în misiuni - să aducă un anumit volum dintr-un univers alternativ, pentru a întregi colecția bibliotecii. Biblioteca nu încearcă să salveze lumea (sau lumile), nu intervine acolo unde sunt conflicte, iar în ceea ce privește universurile infectate cu haos, pe acestea le lasă în grija dragonilor, creaturi ce nu au treabă cu Biblioteca, dar care sunt entitățile din universul cărții ce se ocupă de echilibrul dintre bine și rău, ordine și haos.

Deși Irene este trimisă de obicei în misiuni simple - să fure o carte dintr-o școală particulară sau să cumpere un volum dintr-o băcănie, de data aceasta, superiorii ei o trimit să recupereze un volum rar semnat de frații Grimm dintr-un univers afectat de haos. Pe lângă asta, Irene se trezește pe cap cu Kai - noul ei ucenic, un tânăr atractiv și enigmatic, ce pare uneori extrem de naiv și alteori dă dovadă de o experiență de viață suspicioasă pentru vârsta lui.

Lucrurile decurg prost de la bun început - vampirul la care se afla volumul este găsit mort, cartea e dispărută, e căutată nu doar de către autorități, care vor să-l găsească și pe ucigașul vampirului, ci și de facțiunea Neamului Frumos (aka Fae). Pe lângă asta, un Bibliotecar răzvrătit și foarte periculos, care a devenit un mit printre tinerii Bibliotecari, apare și el în peisaj, făcând misiunea extrem de periculoasă.

Misiunea lui Irene se complică de la o pagină la alta, apar noi detalii legate de carte, dar și de toți cei care o caută, iar tânăra trebuie neapărat să găsească exemplarul înaintea tuturor. Faptul că-l are pe Kai cu ea nu e mereu de ajutor, și sunt multe situații în care Irene trebuie să gândească repede și să iasă din încurcătură fără să își murdărească mâinile.

Mi-a plăcut Biblioteca invizibilă, poate și pentru că am citit-o imediat după o lectură foarte grea și aveam nevoie de ceva ușor, rapid, dar și pentru că nu aveam așteptări de la poveste și aceasta m-a surprins într-un mod plăcut. Personajele sunt variate și suficient conturate cât să îți pese de viața lor, deși nu pot să spun că am rezonat cu modul de a gândi a lui Irene de fiecare dată. E o protagonistă ceva mai rece și calculată, și sper ca autoarea să o dezvăluie mai mult în volumele ce urmează. Nu mi se pare că a avut vreo evoluție - la final, pare să fi rămas același personaj pe care l-am întâlnit la începutul volumului. M-a intrigat Kai, și revelația despre el care vine pe la mijlocul cărții a fost perfectă, abia aștept să descopăr și alte secrete pe care le ascunde Kai în continuarea seriei. Mi-a plăcut mult și de Bradamant - fosta mentoră a lui Irene, actuala ei „inamică”. Am intuit care va fi parcursul acestui personaj și, la fel ca în cazul lui Kai, abia aștept să văd de ce e în stare în cărțile următoare. Alte personaje nu mi s-au părut memorabile, nici antagoniștii, nici un anumit detectiv - care pare să fie relevant pentru protagonistă, cel puțin, își va face apariția și în volumul următor. Mi s-a părut foarte neinteresant și extrem de previzibil. 

Sistemul magic este slab conturat, mai mult ni se spune cum funcționează magia și nu ni se arată, iar faptul că fiecare univers paralel are propriile reguli nu e de mare ajutor. Nu mi-a fost clar de ce puterile lui Irene nu pot fi considerate magie (cel puțin, ea afirmă că nu poate folosi magia), când protagonista e capabilă de niște lucruri imposibile din punct de vedere fizic sau biologic în realitate. Sper ca autoarea să elaboreze aspectul ăsta în următoarele cărți.

Biblioteca invizibilă este, în primul rând, un roman polițist, cu o anchetă ce se tot complică la fiecare pas, iar elementul de fantasy este mai degrabă companionul poveștii, nu forța care ghidează desfășurarea evenimentelor. E primul volum din serie și se întrezărește și o relație romantică, dar tare îmi e că până acum autoarea dă impresia că va fi un triunghi amoros pe undeva, un trope ce mie îmi displace mult de tot. Sper să nu fie cazul și să mă înșel.

Recomand cartea iubitorilor de romane polițiste și a poveștilor cu și despre cărți, dar și iubitorilor de fantasy cu lumi paralele, vârcolaci, vampiri și zâne.

Recenzie literară: Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci (1977)

Unele cărți le descoperim prin intermediul unor recomandări, sau auzim de ele în trecere, sau le vedem pe un raft într-o librărie și ceva ne face să vrem să le luăm acasă. Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost un titlu despre care am citit în cel mai recent roman semnat de Marian Coman, Ultima carte. O mică paranteză - în volumul respectiv, protagonistul primește trei cărți din partea unui necunoscut. Magicianul de John Fowles, De veghe în lanul de secară  de J.D. Salinger și Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci. Cred că a fost pentru prima dată când un titlu menționat într-o carte m-a făcut să-l caut - titlul - și să îl citesc. Dacă Magicianul și De veghe în lanul de secară sunt povești pe care le-am citit în trecut și recunoșteam detaliile legate de acestea în acțiunea din romanul lui Marian Coman, despre volumul obscur de Cătălin Bursaci nu știam ce să zic. Dar m-a intrigat - rău de tot - așa că, după ce am închis cartea, m-am dus să caut pe Vinted (locul preferat în momentul de față pentru a vâna cărți pentru mine) dacă e cineva care vrea să se despartă de cartea semnată de Cătălin.

Lăsând paranteza la o parte, tot ce știam despre carte, înainte de a mă aventura în aceasta, e faptul că e un volum publicat postum. Cătălin Bursaci a fost un adolescent ce abia a împlinit optsprezece ani atunci când totul s-a terminat pentru el. Autorul a fost răpus de cancer și până-n ultima clipă a vrut să își facă auzită vocea, ultimele pagini fiind transcrieri ale discuțiilor pe care le avea cu mama sa și nu numai de pe casete.

Cu toate că știam în ce mă bag, am fost afectată emoțional de ce am găsit în Prima carte, ultima carte. Prima pătrime din volum este o colecție de scrisori de-ale lui Cătălin de când era copil, în principal către părinții săi, câteva poezii, dar și câteva file de jurnal. Următoarea parte este formată din două începuturi de romane, care sunt, evident, puternic marcate de biografia autorului, și ultima parte din volum este parcursul lui Cătălin din clipa în care află că e bolnav, totul de aici fiind un declin continuu.

Deși la început avem parte doar de niște gânduri răzlețe, de copil, despre lucruri aparent banale, acestea conturează bine de tot viața lui Cătălin și mai ales, dinamica din inima familiei. Cătălin a fost fiul actorului Andrei Bursaci și a actriței și poetei Cristina Tacoi, iar din volum reiese că părinții au fost, de-a lungul timpului, mai mult absenți fizic, și mai ales, emoțional, din viața tânărului. Cartea explorează foarte intim relația pe care a avut-o Cătălin cu mama - o relație plină de momente pe care eu una nu le pot înțelege. Lăsând la o parte „așa au fost vremurile”, mama lui Cătălin, pe care o cunoaștem prin intermediul acestui volum, e o femeie absolut îngrozitoare. Nu de puține ori mă întrebam cum poate o mamă să procedeze atât de crud cu propriul copil, și, chiar dacă ieșirile ei erau „normale”, eu am perceput-o ca pe o mamă care-și varsă frustrările pe fiul ei. Dar asta m-a făcut și mai curioasă de ce are de zis Cristina Tacoi despre Cătălin, în volumul pe care l-a scris ca o scrisoare netrimisă (?) pentru el, Plâng, iubite prinț. Sunt decisă să o citesc și revin cu impresii.

Partea cea mai stufoasă a cărții, cele două începuturi de roman, m-a surprins prin vocea narativă. Textul e plin de descrieri amănunțite - ale unor oameni de la țară, puternic inspirați din familia lui Cătălin și vecinii bunicii sale, și ale unor tineri adolescenți, ce-și descoperă tinerețea, visele și sexualitatea - protagonistul acestui roman pare a fi chiar Cătălin, care se vede dintr-o parte, atribuindu-i lui Andi propriile gânduri. Mi-ar fi plăcut enorm să pot afla cu ce se termină cele două romane - Cătălin Bursaci, din punctul meu de vedere, a avut potențial și cu siguranță ar fi devenit o voce puternică în literatura română din anii 80-90.

Ultima parte a volumului m-a distrus. Știam la ce să mă aștept, și totuși, am suferit pe tot parcursul lecturii. De la o vizită de rutină la medic, la niște complicații neașteptate, la plecarea din țară pentru tratament, la ura față de propria neputință, la visele despre cum va fi „după”, la conflictele nerezolvate cu mama, culminând totul cu renunțarea - am rămas marcată. M-am gândit mult timp după ce am terminat cartea la tot ceea ce am citit. La cine a fost Cătălin - un băiat ce a rămas pentru totdeauna la vârsta de optsprezece ani, care a visat să devină regizor, care și-a dorit să fie văzut și auzit de părinții săi, care nu a apucat să trăiască. Prima carte, ultima carte a fost o lectură depresivă, plină de resentimente, vise, dorințe, neîmpliniri, dar și de iubire, speranță, opimism. E o carte pe care, simt, că o voi reciti cândva în viitor - e de o profunzime neașteptată pentru un scriitor atât de tânăr, iar stilul lui Cătălin te acaparează, făcându-te parte din poveste. M-a trecut prin o mulțime de stări și mi-a dat de gândit și, mă repet, e păcat că poveștile autorului nu s-au materializat în romane de-a binelea.

Nu știu cui aș putea să-i recomand acest volum, pentru că nu e nici non-ficțiune, nici ficțiune, ci câte puțin din fiecare. E o viață de om, scurtă și tragică, dar plină de compasiune, visare, dorință de afirmare și de a fi acceptat și o sete nepotolită de a trăi. O viață răpită de o boală necruțătoare, ce a retezat aripile unui adolescent care abia a ales o cale pe care voia să o urmeze.

Bilanț literar: Iulie 2025

Salutare!

Iulie a fost o lună plină de evenimente pe plan personal, la începutul lunii mi-a cam pierit cheful de citit, apoi a venit valul de căldură și nu aveam chef de nimic. Am și abandonat câteva titluri - ei bine, a fost o lună interesantă pe plan literar :)

Prima carte terminată a fost Primăvară în Toscana de Santa Montefiore - urmărește o bătrână, pe fiica și pe nepoata, care vin în vacanță în Toscana. Deși bătrânica pare a fi o persoană foarte ștearsă, nepoata află despre tinerețea acesteia, care a fost oricum, dar plictisitoare nu. Cartea m-a ținut în priză, m-a plimbat prin Italia, și a fost o lectură perfectă pentru vară.

Threads That Bind de Kika Hatzopoulou a fost o surpriză plăcută - un YA Fantasy cu o lume inspirată din mitologia grecească. Protagonista poate vedea și reteza firele vieții, iar din acest considerent, e foarte căutată atât de către conducerea oficială a orașului, cât și de regina mafiei. Pentru mine a fost o lectură antrenantă și m-a convins că încă-mi place acest gen literar (după ce am citit câteva cărți care m-au făcut să mă întreb dacă mai rezonez cu ramura aceasta a literaturii).

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Dar să vorbesc un pic și despre abandonatele lunii - prima fiind Blestemat de Marissa Meyer. Deși mi-a plăcut primul volum din duologie, Aurit, cu acesta nu am putut avansa prea mult. Mi se pare că autoarea bate pasul pe loc, in primele 30 de pagini nu se întâmplă absolut nimic - și volumul unu s-a terminat într-un punct critic - așa că mi-am pierdut interesul și avântul. Ulterior am citit câteva recenzii și am văzut că alți cititori s-au confruntat exact cu aceeași problemă - o poveste mult prea lungită, cu mult prea multe descrieri, care ar fi putut fi lejer spusă în vreo 300 de pagini, nu 500+.

A Crane Among Wolves de June Hur avea o premisă interesantă - perioada Joseon din Coreea, un domnitor tiranic, ce răpește fete și le obligă să-i fie concubine. Sora mai mare a protagonistei este răpită, iar aceasta e decisă să o salveze. Volumul este inspirat din istoria Coreei și începe destul de sângeros, povestea e dinamică, dar stilul de scriere m-a plictisit și nici nu am simțit vreo conexiune cu protagonista.

Aveam The Golem and the Jinni de Helene Wecker pe lista de lecturi de ani buni și am început-o fără să-mi amintesc despre ce e. Premisa e că un tânăr bogat, dar cam ciudat, și care moștenește o afacere, dar e bâtă la așa ceva, simte nevoia să fie iubit. Cum nu se pricepe să flirteze și femeile îl cam evită, inclusiv din cauza situației lui financiare, apelează la un șaman care-i face o femeie din lut, un golem, singurul scop al acesteia fiind să-l slujească pe tânăr. Am citit câteva capitole și am realizat că povestea nu mă atrage și nu mă interesează, așa că am abandonat lectura.

Un abandon - neașteptat - a fost acest volum. Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch părea a fi foarte pe stilul meu - un proscris hoț, talentat foc la așa ceva, care poate da orice fel de spargere. Dar, am citit 10% din carte și m-am plictisit. Nu știu dacă de vină e stilul, dacă au fost prea multe personaje secundare nu tocmai relevante, sau pentru că nu a fost o perioadă bună pentru cartea asta. Cert e că am mai scos un titlu de pe lista mea.

Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost o lectură dureroasă, dificilă din punct de vedere emoțional, și m-a pus pe gânduri nu de puține ori. E un volum publicat postum, și din perspectiva mea, autorul avea un mare potențial atât ca scriitor de ficțiune, cât și de non-ficțiune. Am vorbit pe-ndelete despre impresiile mele în această recenzie.

După volumul de mai sus, am avut nevoie de ceva mai ușor, mai îndepărtat de realitate, așa că am optat pentru o carte fantasy. Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman a fost ce trebuie - un roman polițist, plin de mistere, comploturi și răsturnări de situație, cu magie, dragoni, vampiri, vârcolaci și un volum rar de tot din poveștile fraților Grimm. Clar voi citi și restul seriei - păcat că la noi sunt traduse doar primele trei cărți.

Acestea au fost lecturile lui iulie. Cum a arătat această lună la voi, în materie de cărți?

Recenzie literară: 30. Antologie aniversară de Editura Paralela 45 (2024)

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Antologia antiversară, coordonată de Diana Iepure, a fost o lectură plină de descoperiri. Am citit povestiri care m-au afectat emoțional, din cauza meticulozității de care dă dovadă autorul în ceea ce privește construcția personajelor, am citit și povestiri ce m-au amuzat sau înduioșat, cert este că o bună parte dintre acestea au rămas cu mine. Ce mi-a plăcut enorm la această antologie este faptul că am reîntâlnit autori pe care i-am citit cu alte ocazii, dar am descoperit și voci noi, care scriu foarte pe sufletul meu, și sigur voi citi și altceva semnat de aceștia.

Recenzie literară: Threads That Bind (Threads That Bind, #1) de Kika Hatzopoulou (2023)

Threads That Bind de Kika Hatzoupoulu aduce cititorul într-o lume în care oamenii încă-și revin după dispariția zeilor și după un conflict de acum doisprezece ani ce a modificat Alante pentru totdeauna. Cei care sunt urmașii zeilor, nu doar surorile Ora, conviețuiesc cu oamenii de rând, care se feresc de aceștia. Situația politică e instabilă în Alante - pe de o parte, în zona bună a orașului oamenii se bucură de privilegii, fluxul mării, care mătură zilnic malul, nu îi atinge în vreun fel, iar bărbatul ce candidează pentru postul de primar promite că va readuce prospecritatea în întregul Alante. Pe de altă parte, cartierele de jos, acolo unde sărăcia și crima sunt la ele acasă, sunt menținute într-un fel de ordine de regina mafiei, dar fluxul inundă orașul în fiecare zi, urmașii zeilor sunt priviți cu suspiciune sau chiar răutate, au drepturi limitate, ceea ce pe unii îi face să se ascundă. Într-un astfel de mediu crește Io și cu surorile ei, dar fiind natura lor, surorile Ora au acces la ambele lumi, cea a sărăciei și a lipsei de drepturi, cât și la cea plină de strălucire și aparentă îndestulare.

Volumul semnat de autoare este foarte alert și se concentrează în egală măsură atât pe dezvoltarea personajelor, cât și pe avansarea acțiunii. O urmărim pe Io cum încearcă să rezolve misterul femeii cu firul vieții tăiat, cum este prinsă între ciocan și nicovală, atunci când și poliția din zona bună a orașului, și regina mafiei sunt interesate de abilitățile ei și-i cer să rezolve cazul. Aflăm lucruri despre cum e construită societatea, despre urmașii zeilor - cum ar fi onirii, urmașii zeilor visurilor, urmașii lui Phobos, zeul coșmarului, urmașele celor nouă muze, dar și despre cum au fost măturați de pe fața pământului urmașii Furiilor - singurii oameni care puteau instaura și menține cu adevărat pacea între muritorii de rând și urmașii zeilor. Autoarea pune accentul pe scena politică a orașului și cum sunt văzuți liderii de către comunitate - atât potențialul primar, cât și regina mafiei. Pe lângă asta, o urmărim pe Io cum încearcă să-și înțeleagă sentimentele cu privire la bărbatul de care o leagă firul destinului - un fir despre care știa că există, dar pe care a ezitat să-l taie. Personajele sunt complexe și gri, absolut toate au trăsături de caracter admirabile, dar iau și decizii controversate. Mi-a plăcut faptul că Io nu este o sfântă, iar greșelile pe care le-a făcut în trecut o prind din urmă, transformându-i viața într-o continuă luptă între visele pe care le are, simțul datoriei și dorința de a repara greșelile trecutului.

Recenzie literară: Primăvară în Toscana de Santa Montefiore (2018)

Gracie este o văduvă ce locuiește într-un mic orășel din Anglia și este iubită de comunitatea din care face parte. E o persoană așezată, care are grijă de câinii săi și duce o viață foarte simplă, dar îi ia prin surprindere pe cei din jur atunci când anunță că urmează să plece în Italia, mai exact în Toscana, pentru a participa la un curs de gătit. Deși intenționează să plece singură, prietenele ei o anunță pe Carina, fiica lui Gracie, despre planurile pe care le are femeia. Carina este dată peste cap de această decizie spontană a mamei sale, între timp fiica ei, Anastasia, se îmbolnăvește și trebuie să vină acasă de la pension, așadar, Carina are o singură soluție pentru toate problemele din familie: ea, Gracie și Anastasia pleacă împreună în Italia, la Castelul Montefosco, unde cele trei femei urmează să descopere că viața le e pe cale să se schimbe.

Primăvară în Toscana de Santa Montefiore este povestea a trei femei, a trei generații, pe care o urmărim într-un cadru idilic, sub soarele arzător al Toscanei. Deși Gracie pare a fi o bătrânică foarte ștearsă, Anastasia, care se apropie mult de ea, descoperă cu stupoare că Gracie și-a petrecut 15 ani din viață în Italia, că vorbește fluent limba și că în tinerețe a fost restauratoare de tablouri. Ba mai mult, a fost ucenica unchiului ei, Hans, un celebru restaurator și colecționar de artă din prima jumătate a secolului trecut. Ce nu știe Anastasia, dar urmează să afle, este faptul că Gracie s-a întors în Toscana pentru a repara o greșeală din trecut, iar asta îl implică, cumva, pe bărbatul care deține Castello Montefosco, contele Bassanelli.

Recenzie literară: Kokoro de Natsume Soseki (1914)

Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.

Deși romanul mi-a plăcut, per total, datorită tonusului său confesiv și a discuțiilor prelungite ale protagoniștilor pe teme relevante pentru ei, a doua parte a romanului, cea în care aflăm povestea lui Sensei, mi-a plăcut mai puțin. Mi-a creat impresia că misterul din jurul lui Sensei este risipit într-un mod extrem de lent și apar foarte multe detalii pe care le-am văzut irelevante pentru povestea vieții acestui om. Deseori abia așteptam ca Sensei să treacă peste o povestire secundară pentru a se întoarce la povestea pe care voia, de fapt, să i-o încredințeze protagonistului.