Despre dragoste și umbră de Isabel Allende este un roman ce e scris într-un stil domol, unde comicul este subtil, întrețesut cu realitatea crudă, pe care personajele o percep diferit, însă toate, ca unul, ajung să guste pe deplin din amărăciunea acesteia. Deși știe ce se întâmplă în țară, cât de mult suferă oamenii și care e prețul plătit pentru a duce o viață aparent bună, Francisco încearcă să o ferească pe Irene de aceasta. Tânăra, la rândul ei, trăiește într-o bulă în care lucrurile capătă culori ireale, dar reportajul despre micuța sfântă și urmările acestuia o fac să se trezească în mijlocul unui război purtat împotriva oamenilor de rând.
Isabel Allende creează personaje credibile, cu defecte și calități, personaje care trăiesc vremuri tulburi, dar le privesc cu o seninătate aflată la marginea nebuniei. Viața politică a unei țări sud-americane, în următoarele decenii de după Cel De-al Doilea Război Mondial, frământările din inima acesteia, fărădelegile și cruzimea armatei, care se ascunde în spatele cuvântului libertate pentru a-și urmări propriile interese, este abil conturată de Allende, care-și plasează iscusit personajele în iureșul acesteia.
Într-o țară din America latină, într-o perioadă în care colonialismul își vede sfârșitul și începe o nouă epocă, familia del Valle apare în fața cititorului ca una ieșită din comun. Cele două fete din familie, Rosa și Clara, sunt interesante și deosebite în felul său. Rosa este o frumusește desăvârșită, dorită de toți tinerii din familii bune din oraș, care ajunge să se logodească cu Esteban Trueba, un bărbat dintr-o familie nobilă, dar săracă. Fiica mai mică, Clara, este un copil deosebit, cu puteri paranormale, care prezice tot felul de evenimente și e capabilă să comunice cu forțe pe care doar ea le poate invoca.
Romanul semnat de Isabel Allende cuprinde istoria unei familii și a oamenilor care ajung să facă parte din aceasta, să-i devină inamici pe viață sau să fie rude care apar în cele mai cruciale momente. Mi-a plăcut să urmăresc firul narativ și să descopăr generație după generație, să-i văd pe urmașii personajelor pe care le întâlnim la început devenind adulți și părinți la rândul lor. Tumultul vremurilor, curentele la care aderă membrii familiilor, conflictele din inima căminului del Valle, dar și influența forțelor nevăzute și neauzite din casa spiritelor, în care au crescut atâtea generații din clanul del Valle, fac din acest roman o lectură plină de un farmec aparte.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende este un roman ce urmărește destinul a trei oameni foarte diferiți: o chilliană încercată de viață, un profesor universitar care vrea să uite trecutul și o imigrantă ilegală ce încearcă să supraviețuiască într-o lume străină. Cei trei, uniți de un eveniment pe care trebuie să-l depășească, se trezesc nevoiți să colaboreze, pe parcursul călătoriei lor descoperind, puțin câte puțin, cine sunt, care le-a fost trecutul și ce le oferă viitorul.
În romanul său, autoarea dezbate subiecte precum familia, condiția socială, imigrația, violența, mai ales asupra copiilor. Pe parcurs ce romanul avansează, cititorul află lucruri despre cele trei personaje, acestea prinzând treptat contur, trezind tot felul de sentimente în cititor. Între Lucia și Richard se înfiripă o relație bazată pe durerea și regretul trecutului, pe care cei doi le trăiesc în felul său.
De mult timp nu am citit un roman de dragoste cu acțiunea amplasată în secolul trecut, un roman ce urmărește un destin pe parcursul întregii vieți. Amantul japonez de Isabel Allende, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Corneliei Rădulescu, este un volum pe care-l savurezi, urmărind liniștit, fără grabă, direcția în care se îndreaptă viața personajelor. Îl recomand cu drag dacă vă place ficțiunea istorică și personajele cu o viață spectaculoasă.
Mi-am propus să mai citesc și din cărțile fizice pe care le aveam în bibliotecă, așa că în luna martie m-am axat mai mult pe aceste titluri.
Despre dragoste și umbră este a treia carte semnată de Isabel Allende pe care o citesc.
Stilul ei este unul plăcut mie, pentru că, deși cărțile semnate de Allende nu merg citite într-o zi, lentoarea din poveste, dar și amalgamul de emoții pe care le trezește autoarea, sunt binevenite.
Logodnicii iernii de Christelle Dabos m-a impresionat prin felul în care autoarea abordează genul YA. Protagoniștii sunt bine gândiți și, deși nu i-am iubit din prima, am ajuns să fiu foarte implicată în tot ceea ce li se întâmplă. Abia aștept să citesc continuarea.
Petale senzuale. Muugri de Eros, antologie semnată de autorii editurii Petale Scrise, este un volum mai mult decât potrivit dacă vreți să vă dedați unor povestiri pline de patimă, flăcări, dorințe și așteptări îndeplinite.
Nu s-a lăsat și fără abandonate. Aveam The Princess Bride de William Goldman pe listă de foarte mult timp, dar când am ajuns la carte, am rămas profund dezamăgită. Este scrisă într-un stil care te face să te întrebi dacă autorul are pic de respect pentru cititorii săi, multă ironie la adresa genului fantasy, ya și romance, dar și nu de puține ori comentarii care nu-și au deloc rostul. Povestea în sine este plată, lipsită de personaje pentru care să ții pumnii și să speri că vor reuși în viață. Cu alte cuvinte, și printre clasici există cărți slabe.
Apă proaspătă pentru flori de Valerie Perrin a fost un roman mai puțin obișnuit pentru mine - subiectul dezbătut e unul mai mult cinematografic, tragi-comic. Cu toate acestea, am apreciat felul în care protagonista s-a deplasat prin viață și cum a făcut din trecut un scut și nu o armă.
Povestea fără sfârșit de Michael Ende e genul de clasic pe care trebuie să-l citești la vremea sa. Deși per total mi-a plăcut, au fost prea multe momente când mă plictiseam și mi-a lipsit mult punctul culminant - care efectiv nu a existat. Romanul este mai mult despre călătorie decât despre destinație.
Instant Karma de Marissa Meyer e un YA simpatic, ce a început cu o notă discordantă pentru mine - mi-a fost antipatică protagonista, dar pe parcurs aceasta a crescut și s-a maturizat, devenind cea mai bună versiune a sa.
Secera de Neal Shusterman o aveam pe listă de ani buni, probabil de când a apărut, dar am rămas dezamăgită. Ideea sună bine - o societate utopică, unde nu există presiune socială, sărăcie sau moarte, unde un grup ales de oameni trebuie să fie Seceri - cei ce decid cine și când moare. Dar am citit câteva capitole și acțiunea nu m-a prins. Nu am putut forma vreo legătură cu personajele și nici nu am putut aștepta până când apare prima piatră subacvatică în lumea aceasta perfectă.
O altă lectură abandonată din această lună a fost The Queen`s Poisoner de Jeff Wheeler - din nou, o serie pe care o aveam pe listă de ceva timp. Dar nu am fost deloc cucerită nici de stilul scriiturii, nici de personaje, așa că am decis să nu forțez nota.
O altă carte abandonată și din fericire ultima pe martie a fost Iubiri paralele de Cella Serghi - m-a plictisit din primele pagini și felul în care se sărea de la o idee la alta nu m-a încântat.
The Girl Who Fell Beneath the Sea de Axie Oh a fost o lectură pe care am început-o fără așteptări și am rămas cucerită de poveste, dând gata romanul în două zile. Mi-a plăcut mult de tot inserția elementelor mitologice, protagonista și scriitura cinematografică.
Uniforme însângerate de Cătălin Dumitrescu urmărește soarta personajelor din Fiul dușmanului, la aproape douăzeci de ani după evenimentele în care au fost implicați Ovidiu Dumbravă și maiorul Cândea. Am scris mai multe despre volum aici.
Amintirea palidă a munților de Kazuo Ishiguro este volumul de debut al autorului, portretizând viața unei femei japoneze, care emigrează în Anglia în perioada postbelică. Deși aparent viața ei e lipsită de evenimente marcante, pe parcursul romanului cititorul află că, oricât de banală ar fi existența unui om, mereu există o perioadă plină de incertitudine și de evenimente ce-i marchează viața pentru totdeauna.
Aceasta a fost luna martie pentru mine. Voi ce ați mai citit?
Salutare și bine v-am găsit în prima lună a toamnei! Septembrie a venit cu un vânt rece și o ploaie care a spălat ultimii pași a lui august, dar acesta nu este un motiv de tristețe... abia aștept să văd cum toamna își desface aripile peste natură... dar să revenim la cărți :)
Finalul verii m-a prins cu mai multe titluri, am citit foarte variat și am descoperit și câteva volume care m-au impresionat și au rămas cu mine multe zile după ce le-am terminat.
Am început luna cu un clasic, Walden sau viața în pădure de Henry David Thoreau. Este un jurnal în care autorul își documentează cei doi ani petrecuți în sălbăticie, departe de lumea civilizată și impactul pe care-l are natura asupra lui. E un volum ce te transpune în universul pe care-l vede autorul, o reîntoarcere la origine prin intermediul unui jurnal. Vă recomand să-l citiți dacă vreți să vă pierdeți în sălbăticie fără a ieși din propria casă.
Li Li`s Travel Journal de Blizzard Entertainment - lorul World of Warcraft este foarte vast, povestea fiind momentan neterminată. Mini-volumul acesta relatează călătoriile pandereniței Li Li și a unchiului său Chen, întâlnirea cu alte popoare de pe continent și spirite care dăinuie pe pământurile Pandariei. Dacă vă place universul WoW, vă recomand să citiți și această cărțulie.
Cartea Miracolelor de K. J. Mecklenfeld - un volum pentru copii care m-a făcut să uit despre lumea înconjurătoare pentru câteva ore. Urmărește aventurile unui copil care-și pierde puterile magice, iar o anumită carte, demult dispărută și intens căutată de foarte mulți oameni, s-ar putea să-l ajute să-și recapete magia. Pe K. J. Mecklenfeldo citesc cu mare drag și fiecare nou volum apărut încântă copilul din mine.
World of Warcraft Chronicle, volumul I de Matt Burns, Robert Brooks, Chris Metzen, este acea carte ce introduce un cititor în universul World of Warcraft. Volumul reprezintă Geneza universului, cum s-a împărțit lumea, cum au apărut anumite rase, cum zeitățile, demonii și muritorii ajung să lupte între ei, să colaboreze, să-și fure puterile sau să creeze ceva măreț împreună. World of Warcraft Chronicle este formată din 3 volume și cu siguranță le voi citi și pe celelalte două.
Amantul japonez de Isabel Allende este o carte despre iubire și regăsire, despre capacitatea omului de a-și cultiva și păstra sentimentele ani la rând, nealterate. Romanul cuprinde mai multe povești, cea principală fiind axată pe viața Almei, în prezent o bătrână care ascunde multe lucruri, lucruri pe care nepotul ei, ajutat de o tânără cu un trecut tragic, încearcă să le descopere.
Fracturi de Mihail Victus face parte din acele romane contemporane care nu se axează asupra comunismului și a societății românești de pe timpuri, ci urmărește viața și confesiunea unui bărbat de succes, care practică o meserie despre care nu se poate spune că e nobilă și devine părtaș la un eveniment care, contrar caracterului său, îl macină și-l face să treacă printr-o serie de stări necaracteristice protagonistului. Un bun roman psihologic, scurt, ușor de urmărit.
Hype de Hose Pablo este un volum de poezie contemporană ce nu a rezonat absolut deloc cu mine. Nu citesc destulă poezie încât să apreciez cât de „bun” sau „rău” este volumul, cert e faptul că mie nu mi-au plăcut poeziile, nu am înțeles ce a vrut să spună eul liric, ba mai mult, pe alocuri mi s-a creat impresia că anumite lucruri sunt spuse strict de dragul de a șoca și a fi diferit.
Sylvanas Windrunner: Edge of Night de Blizzard Entertainment este o altă povestire scurtă din universul WoW, care se axează pe acest personaj și cum ajunge Sylvanas să fie conducătoarea unei rase nou create. Sylvanas este unul dintre personajele mele preferate din WoW, așa că i-am urmărit povestea cu interes, deși știam în mare parte ce și cum i se întâmplă din procesul de parcurgere a jocului.
Acestea au fost lecturile lui august, voi ce ați mai citit?
În septembrie am citit ce am simțit că vreau să citesc - fără liste, fără categorii, fără orice altceva decât ce mi-a spus inima.
Am terminat de citit volumul Valuri de Arina Delcea - o poveste despre două destine, două familii, dificultățile din viața de zi cu zi și nu în ultimul rând, despre vise.
Umbrele care ne despart de Tricia Levenseller a fost un fantasy drăguț, m-am apucat de el pentru că e un stand alone și nu aveam chef să mă înham la o serie. Mi-a plăcut, dar nu mi s-a părut a fi o poveste ieșită din comun și au fost câteva elemente care m-au făcut să-mi dau ochii peste cap.
Curiozități bizantine de Anthony Kalldelis e un alt volum pe care-l aveam început de foarte mult timp. Titlul vorbește de la sine - e o carte cu tot felul de curiozități legate de Imperiul Bizantin - cum erau tratate animalele, ce credeau bizantinii despre diavol, ce ritualuri erau la modă sau ce mai citeau nobilii acelor vremuri. Un volum informativ și care m-a ajutat să ies dintr-un reading slump ce mă păștea.
8 povestiri de pe Calea Moșilor de Adina Popescu e un alt volum pe care mi l-am dorit de când a apărut și pe care l-am luat de la un târg de carte. Melancolic, cu ilustrații simpatice, mi-a amintit de anii copilăriei.
Am terminat și WoW Chronicle Volume 3 - o sinteză bună a lore-ului WoW, deși știam în mare toată povestea, mi-a plăcut să o mai ascult încă odată.
Am rămas tot în sfera WoW și am citit The Grimoire of the Shadowlands de Steve Danuser și Sean Copeland - am vânat cartea asta de luni bune și mă bucur că a devenit disponibilă la noi. Relatează povestea Azeroth-ului și a creaturilor care vin de acolo prin ochii Brokerilor, a unor creaturi ce au parcurs universul văzut și nevăzut în lung și-n lat. E o carte plină de ilustrații și cu siguranță mă voi mai întoarce la ea, să o răsfoiesc.
Al cincilea fluture de Uroș Petrovici e un volum drăguț, cu elemente de horror, despre un copil orfan care-și înfruntă singur destinul. Am iubit această premisă atunci când eram mică și mi-a plăcut să descopăr o carte unde aceasta primează.
Casa spiritelor de Isabel Allende e un roman frescă, o saga a unei familii ce cuprinde peste trei generații. Cu siguranță voi vorbi despre volum pe canal în viitorul apropiat.
Dacă mă găsesc de Terri Blackstock este al doilea volum din seria Dacă fug și mi-a plăcut să mă reîntâlnesc cu personajele, deși pasajele despre zeitate, divinitate și „Dumnezeu are un plan pentru tine” mă scoteau periodic din atmosferă.
Acestea sunt lecturile lui septembrie și abia aștept să văd ce cărți minunate voi lectura în octombrie.
Să aveți o toamnă de aur, plină de povești pe placul vostru!
Inițial, iunie a fost o lună foarte prolifică, am reușit să termin cărți începute de ceva timp, printre care și serii, ceea ce e îmbucurător pentru mine, dar de la jumătatea lunii cheful meu de citit s-a cam dus, sau poate că nu am ales lecturile potrivite - am abandonat destul de multe. Dar, per total, în iunie am citit variat și am descoperit autori noi și despre lecturile mele vă spun un pic mai jos.
Spune-mi trei lucruri de Julie Buxbaum e un YA destul de previzibil la un anumit capitol, dar cu o acțiune alertă și cu accent pus nu doar pe prima dragoste, ci și pe doliu, prietenie și dificultatea de a te integra într-un mediu nou când ești forțat să iei totul de la capăt.
Strigă-mă pe numele tău de Andre Aciman e un titlu care a făcut ravagii și a împărțit lumea în două și mă bucur că am ajuns să-l lecturez. Mi-a plăcut în mare măsură tot ceea ce ține de cum simte protagonistul că se naște un sentiment măreț în inima lui, dar au fost două momente care mi s-au părut mult prea specifice și șocante, fără a avea vreun impact asupra dezvoltării acțiunii propriu-zise.
Acesta a fost ultimul volum din trilogia Pământurile de Aur (care ulterior a devenit ciclu, dar celelalte volume se axează pe alte personaje) de fantasy întunecat, adânc ancorat în folclorul slav. Cartea nu e tradusă în altă limbă, iar titlul în română, în traducere liberă, ar suna ca Păsările Codrului Măreț, autoare Ulyana Cherkasova. Volumul încheie povestea începută în Șoimul și corbul - primul volum ce mi-a plăcut enorm, dar față de acesta am niște sentimente contradictorii.
Pe de o parte, mi-au plăcut foarte mult elementele de suferință, întunecime și ideea de lucruri rele li se întâmplă oamenilor buni, tragicul sorții și finalul deschis, dar care totuși indică o încheiere clară a unui fir narativ principal - ăsta e motivul de ce i-am dat cărții, mai degrabă, seriei, patru stele. A fost extrem de realist faptul că, oricât te-ai zbate, uneori eforturile tale sunt absolut zadarnice.
Pe de altă parte, rămân câteva fire narative importante în aer - autoarea a lucrat la ele pe parcursul a mai multor volume, doar ca să le lase neîncheiate aici, ceea ce la unele m-a sâcâit, la altele m-a lăsat rece - nu am fost deloc implicată în ele. Un alt aspect care m-a deranjat a fost că unul dintre personajele principale luptă timp de trei cărți împotriva sorții, doar pentru a ajunge să o accepte așa, într-o doară, fără luptă, fără să ajungă să își dorească să înțeleagă ce și cum. Mai e un conflict major ce se dezvoltă în cele trei cărți - un război iminent, dar care e executat și finisat în două pagini, la final, un aspect pe care nu am putut să-l înțeleg.
În concluzie, Pământurile de Aur a fost o trilogie care mi-a plăcut din ce în ce mai puțin pe parcursul volumelor. Dacă m-am îndrăgostit iremediabil de Șoimul și Corbul și Turnul Bufniței m-a încântat și plictisit deopotrivă, Păsările Codrului Măreț m-a dezamăgit la capitolul „câte ar fi putut fi rezolvate, dar autoarea a ales să primeze doar întunericul, disperarea și moartea în viața personajelor”.
Trilogia e un fantasy bun pentru cei care vor să citească despre povești fără happy end, unde personajele mai mult suferă decât respiră, răul ajunge victorios și e nepedepsit, unele personaje nu se învață minte, nu evoluează deloc și rămân la fel ca la începutul poveștii. Mai e o chestie legată de cum a fost promovată cartea - ca un fantasy cu puternice nuanțe de romance, nu tocmai romantasy, dar cert e că tot ce ține de romance e pe planul -100, iar „cuplul” de bază se adeverește a fi, de fapt, o alianță bazată pe interes din ambele părți, iar la final nu am fost deloc convinsă de „evoluția” relației și de veridicitatea sentimentelor. A fost genul de serie de care m-am bucurat că am terminat-o - a promis foarte multe, dar finalul a fost dezamăgitor, aproape pe toate planurile.
Prima carte abandonată pe luna aceasta a fost Manuscrisul fanariot de Doina Ruști. Nu este prima mea întâlnire cu autoarea, am mai citit Mâța Vinerii și Paturi oculte și mi-au plăcut, dar când am ajuns la acest volum am realizat că nu mă mai simt atrasă de stilul de scriere adoptat de autoare. Am încercat să mă forțez și să citesc câteva pagini bune, dar nu am reușit să mă imersez în atmosferă sau să ajung să mă atașez de vreun personaj.
Am terminat de citit și acest volum, Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase 100 de povești filozofice din lumea întreagă de Jean-Claude Carriere. Ediția este adaptată pentru micul cititor, poveștile fiind împărțite cumva tematic, și deși mi-au plăcut o parte, iar o parte îmi erau deja cunoscute, au fost multe povești seci, care nu spuneau nimic. E genul de volum pe care e bine ca un copil să-l citească împreună cu un adult, pentru a discuta textul parcurs, pentru că multe fragmente mi s-au părut mult mai potrivite pentru un cititor mai în vârstă.
Crenshaw de Katherine Applegate este, la prima vedere, o poveste drăguță pentru copii, despre cum protagonistul are nevoie de un prieten când viața lui pare să se schimbe. În realitate însă, e o poveste destul de întunecată, pentru că pune accent pe realitatea de zi cu zi a unei categorii de oameni, iar situația deloc roz e văzută prin ochii unui copil. Mi-a plăcut povestea și mi-a trezit o multitudine de emoții, cert este că e genul de carte din care ai ce învăța, mai ales pe partea de recunoștință și apreciere.
Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet de G.G. Marquez este un volum de proză scurtă, unde domnește fantasticul și realismul magic. Autorul are un stil inconfundabil de a scrie și, deși poveștile din carte nu au fost exagerat de lungi sau complexe, am reușit să pătrund în lumea imaginată de autor și să regăsesc farmecul scriiturii sale.
Ultima povestire, mai lungă, ce oferă titlu volumului, mi-a plăcut enorm și s-a simțit mai mult ca o nuveletă decât povestire.
In a Glass Darkly de J. Sheridan Le Fanu este o colecție de povestiri scurte, unde subiectul principal se învârte în jurul fantomelor. Am citit prima povestire și nu am fost convinsă, așa că am abandonat cartea.
Același lucru l-am pățit și cu The King in Yellow de Robert William Chambers - un alt volum de povestiri scurte cu elemente de horror și unde primează ideea de stafie. Nu am putut trece de capitolul doi, stilul de scriere a fost absolut plictisitor pentru mine.
William și secretele universului. Povești științifice pentru copii de Gertrude Kiel relatează despre cum William, un băiețel destul de retras, e nevoit să-și petreacă o săptămână din vacanța de vară cu o mătușă ciudată, pe care nu prea o cunoaște. Dar mătușa Gunvor se adeverește a fi mai mult decât ciudată - iar pentru William, vacanța va fi una de neuitat.
Povești care te trag de mânecă de Adriana Ștefan a fost un volum care m-a distrat foarte mult. Povești simpatice și amuzante, cu personaje aiurite și cu evenimente bizare sau imposibile, volumul semnat de autoare și minunat ilustrat de Bianca Bratu este mai mult ca sigur o idee perfectă de cadou pentru un copil sătul de poveștile „clasice”.
Perla, supercățelușa de Isabel Allende este o poveste drăguță despre prietenia dintre un cățel adoptat și un băiețel curajos, cărticica axându-se pe felul în care se vede Perla în ochii adulților și cum se simte, de fapt, atunci când are grijă de familia sa. Ilustrațiile lui Sandy Rodriguez cu singuranță vor cuceri micii cititori.
Kepler62 - Cartea a patra: Pionierii de Timo Parvela, Bjorn Sortland și Pasi Pitkanen mi-a plăcut mult datorită evoluției fulminante a lui Marie, din perspectiva căreia urmărim povestea în acest volum. Întâlnim creaturile de pe Kepler, ne confruntăm cu ciudățenia Oliviei, adultul ce refuză să spună tot ce știe, dar mai ales, o vedem pe Marie cum începe să deschidă ochii și să vadă lumea altfel decât atunci când era izolată în casa ei de pe Pământ. Volumul se termină într-un punct important și abia aștept să aflu continuarea poveștii.
Nu m-am putut abține și am continuat aventura cu Kepler62 - Cartea a cincea: Virusul de Timo Parvela, Bjorn Sortland și Pasi Pitkanen. A fost un volum intens, cu multe dezvăluiri și dezvoltare a personajelor, mai ales a celora secundare. Am aflat mai multe despre creaturile de pe Kepler62, dar și mai multe despre oamenii care au venit să își însușească planeta. Mi-a plăcut de faptul că aflăm care-i treaba cu Olivia și ce scop are ea în expediția respectivă.
Nu știu de ce, dar aveam impresia că seria Kepler62 se termină cu acest volum, Cartea a șasea: Secretul, dar se termină doar primul sezon și încă îmi e clar dacă povestea va continua cu aceleași personaje sau cu altele. Volumul a fost intens și plin de răsturnări de situație, și, deși mai am niște întrebări legate de motivele anumitor personaje, mi-a plăcut modul în care a fost încheiat acest capitol din viața lui Ari, Joni, Marie și planeta Kepler62. Sper că se va traduce și continuarea.
Acestea au fost lecturile lunii iunie. Voi ce interesant ați mai citit?
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
