Salutare și bine v-am găsit la un nou bilanț literar!
Aprilie a fost o lună a contrastelor: am început destul de multe cărți, dar cumva s-a nimerit să fie ori greoaie, ori cu subiecte care nu-mi priau pe moment, ori simțeam că nu e timpul să le citesc în acel moment. Cu toate acestea, am citit șase cărți - și am abandonat două, pentru că altfel nu se putea - și pot să spun că a fost o lună bună și că sunt mulțumită de poveștile pe care le-am explorat.
Voi începe cu prima carte abandonată - Între foc și dorință de Sara Ciucur. Unele cărți trebuie citite la timpul său, iar acest volum, YA Fantasy, nu a reușit să mă țină în priză. Nu am putut empatiza cu protagonista și cu trăirile ei, dar asta cred că vine de la faptul că nu mai sunt adolescentă și caut alt fel de construcție a personajului principal în cărțile pe care le citesc.
Cam nu prea le nimeresc la capitolul romance în ultiam vreme - dar plusul e că mai scot din titluri de pe lista mea de tbr. Cu Ex Games de Stella Rhys am avansat cred că în jur de 30% până să decid să nu mă mai forțez să-mi placă ceva ce nu are cum să-mi placă. Premisa e stupizică, și aș fi trecut-o cu vederea, dacă felul în care e scrisă povestea, și modul de a gândi a protagonistei, nu ar fi stricat totul. După ce iubitul ei o părăsește fără niciun preaviz, protagonista e pe marginea prăpastiei, banii se termină, nu-și poate plăti chiria, și află că logodnicul ei tocmai a anunțat că se căsătorește cu fosta fratelui său. Acest frate vine la ușa protagonistei, îi dă vestea, și-i propune să se prefacă a fi un cuplu, ca să-l împiedice pe iubitul fugit să se căsătorească cu fosta lui. Complicat, practic, cei doi frați fac schimb de iubite, dar, cumva, trebuie să o înțeleg pe protagonistă de ce acceptă propunerea dată. Mai apar niște detalii din viața personală a protagonistei cu fostul ei, și tot ce se întâmplă mai departe nu prea are sens, așa că am decis să nu mai trag mâța de coadă și să-mi văd de alte cărți romance, mult mai bine construite, și cu personaje care chiar au substanță.
The Field Guide to Dumb Birds of North America de Matt Kracht a fost o carte destul de frustrantă. Pe de o parte, mi-au plăcut informațiile despre păsări și ilustrațiile. Pe de altă parte, nu mi s-a părut o carte amuzantă - e trecută la humor. Nu am rezonat cu glumițele autorului și cu felul „drăgălaș” în care „alintă” păsările, pocindu-le denumirile.
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit.
În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.
Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.
Prin intermediul lui Alex și a lui Manu și a lucrurilor prin care trec aceștia, autorul explorează teme precum familia, apartenența, călătoria în timp, existența unor universuri paralele sau a forțelor binelui și ale răului. Mi-au plăcut enorm răsturnările de situație și fiecare moment în care se descoperea un nou punct de legătură între cele două personaje principale.
Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.
Haruki Murakami are un stil lejer de a scrie, melancolic și visător totodată, dar cu personaje ancorate în realitate, care nu au aspirații exagerate. Autorul pune accent pe dorința omului de a aparține, de a iubi și de a fi iubit, pe nevoia firii umane de a fi înconjurată de alte suflete, nu doar obiecte sau muzică.
25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.
Mi-a plăcut mult de tot să citesc despre felul în care Massimo, un om care avea o idee clară despre cum vrea să-i fie viața, este dat peste cap de un pui de arici, apoi de altul, și de altul, veterinarul ajungând să înființeze un centru de reabilitare pentru aceste animale mici, neînțelese, ușor de rănit, și care sunt protejate de lege.
Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell m-a ajutat să nu intru în reading slump și, deși nu sunt mare cititoare de thrillere - ca să fiu sinceră, chiar le evit - volumul de față a fost ce trebuie. Ce nu-mi place la genul thriller e că, de obicei, protagoniștii sunt persoane dubioase, și îmi e foarte greu să mă conectez cu trăirile acestora și să intru în poveste dacă personajele principale îmi sunt antipatice. Aici nu a fost cazul - autoarea construiește antagoniștii treptat, niciun personaj nu e bun sau rău, ci se află undeva între aceste două non-culori, ceea ce a fost un mare plus pentru mine.
Mi-a plăcut mult atmosfera și ritmul, indiciile care apăreau fix în clipa în care acțiunea parcă stagna, au fost câteva plot twist-uri la care mă așteptam și câteva la care nu. Cert e că mi-a plăcut foarte mult acest roman și sunt recunoscătoare fetelor de la bookclub care au propus volumul. Abia aștept să-l discutăm în mai :)
O poveste haioasă de Ned Vizzini este un volum pe care l-am început destul de sigură că o să-mi placă, dar după zece capitole am simțit că nu rezonez cu stilul de scriere, așa că am abandonat lectura.
Acestea au fost cărțile lunii aprilie, voi ce ați mai citit?
Acțiunea are loc după aproape douăzeci de ani de la evenimentele din Zăpada de primăvară. Cândva un adolescent și prietenul lui Kiyoaki, în prezent Shigekuni Honda este un bărbat de vârstă mijlocie, un judecător respectabil, viața căruia decurge liniștit, fără cine știe ce evenimente. Honda se mai gândește la Kiyoaki, la alegerile pe care le-a făcut acesta, și se întreabă, periodic, dacă ar fi putut să-l salveze. Existența monotonă a judecătorului se transformă în ceva mai mult după ce Honda ajunge la un campionat de kendo, unde-l cunoaște pe Isao Inuma. Acesta este fiul adolescent a lui Shigeyuki Inuma, bărbatul care i-a fost mentor lui Kiyoaki și pe care Honda îl consideră a fi responsabil, într-o oarecare măsură, de sfărșitul tragic a lui Kiyoaki. În Isao, îl vede pe Kiyoaki reîncarnat - tânăr, plin de pasiune și romantism, visător. Dar Isao are o latură întunecată - în mintea lui, nimic din ce se întâmplă în lume nu e corect, iar rezolvarea tuturor problemelor se ascunde într-un eveniment istoric, descris într-o carte despre gruparea Shinpuren. Cai în galop este o luptă contra cronometru, în încercarea lui Honda de a-l salva pe tânărul Isao Inuma, în care-l vede pe Kiyoaki, dar va reuși oare?
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit. În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
Iată că a mai trecut o lună - cum mai zboară timpul când ești adult, și ce lungi mi se păreau zilele, săptămânile sau lunile când eram copil! În semptembrie am avut spor la citit pe bucăți - când citeam în orice moment liber, când nu luam o carte cu zilele, drept urmare, am șase titluri bifate pentru prima lună din această toamnă. Nu-i rău deloc :)
Strania viață a unui poștaș singuratic de Denis Theriault a fost prima mea întâlnire cu autorul și, deși volumul e destul de scurt, m-a pus pe gânduri în multe momente. Este vorba despre un poștaș cam ciudat, căruia nu-i place să fie printre oameni prea des, cu toate acestea, are un mare păcat: îi place să desfacă scrisori și să le citească înainte de a le aduce destinatarilor.
Astfel, descoperă despre vieție acestor oameni lucruri nu tocmai curate, face cunoștință cu poezia Haiku și începe să construiască o relație atipică cu o femeie pe care nu a văzut-o niciodată. Voi vorbi mai multe despre carte pe canal, până atunci vă invit să o lecturați - e simpatică și scurtă.
Despre Dezumanizat de Osamu Dazai am auzit de la comunitatea de bookstagram din România, că tot a fost tradusă la Alice Books, și multe conturi pe care le urmăresc recomandau cu mare căldură acest volum. Ei bine, l-am citit, mi-a plăcut, dar parcă totuși mă așteptam la mai mult. Posibil ca faptul că l-am citit pe Yukio Mishima - unul dintre autorii mei niponi preferați, care abordează teme similare în mai multe cărți - nu a fost în favoarea lui Osamu Dazai. De altfel, cei doi autori nu se sufereau în viața de zi cu zi.
Dezumanizat este un jurnal-spovedanie, semnat de un individ ce se naște într-o familie nobilă și înstărită, dar, odată ce ajunge la facultate, departe de ai lui, începe dezmățul. Deși este de mic sigur că e o persoană rea și mereu poartă masca unui clovn pentru a-i distra pe alții - și pentru a redresa atenția unui ochi mai atent de la adevărata sa personalitate, naratorul din Dezumanizat continuă, cu o încăpățânare patologică, să poarte masca atunci când nu mai este cazul și mai ales atunci când asta îi aduce numai probleme.
Gestapo de Sven Hassel este a cincea carte din seria Legiunea Blestemaților, o serie ce urmărește mai mulți soldați nemți din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial și situațiile în care ajung. Gestapo este un volum acțiunea căruia are loc în cele mai sumbre împrejurări, dar limbajul autorului este unul tragi-comic. Tot ce se întâmplă este îngrozitor, iar asta conștientizează și personajele, însă, atunci când trăiești într-un calvar, umorul negru și nihilismul par a fi singurele aspecte ce îți fac viața suportabilă.
Adio, iubito! de Raymond Chandler este a doua carte din ciclul Philip Marlowe, urmărind aventurile acestui detectiv particular în LA-ul de la începutul secolului trecut. Știam din start când am ales lectura că-mi va fi pe plac - romanele lui Chandler nu m-au dezamăgit, iar Philip Marlowe e un personaj simpatic.
Aici, autorul urmărește aceeași rețetă - pe Marlowe, care se încurcă absolut neintenționat cu vreun criminal, mai multe cazuri ce par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt, ceva femei frumoase, gangsteri și nelipsiții polițiști corupți. Și totuși, îmi place mult rețeta lui Raymond Chandler și clar voi mai citi romane semnate de el.
La duologia semnată de Rachel Gillig, Regele Păstor, voiam să ajung de ceva timp, dar am așteptat să am ambele cărți disponibile - și bine am făcut. O fereastră întunecată și Două coroane înlănțuite relatează povestea unui regat - Blunder - care este blestemat de Spiritul Pădurii.
Ceața se răspândește pretutindeni, iar magia acesteia este mortală. Oamenii ce sunt atinși de Febră capătă puteri magice, dar acestea sunt periculoase, astfel încât cei bolnavi sunt vânați și anihilați. Nu în ultimul rând, multe figuri sus-puse au acces la Cărțile Providenței - cărți ce conțin o magie periculoasă, iar cel care o deține poate muta munții din loc.
Un fantasy cu elemente de romance minunat scris, cu o atmosferă sumbră și perfectă pentru toamnă, cu o acțiune alertă și cuprinzătoare, cu personaje pe care nu ai cum să le ignori, pentru că fiecare protagonist e atât de bine conturat! Abia aștept să vorbesc pe canal despre fiecare volum în parte și deja am pus pe wishlist toate titlurile viitoare ale autoarei :)
Acestea au fost lecturile mele din septembrie. Voi ce ați citit fain?
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima este o frescă a Japoniei de la începutul anilor 1900, portretizând schimbările ce au loc în înalta societate prin intermediul familiilor celor doi protagoniști. Dacă familia marchizului se bucură de atenția familiei imperiale, are o situație financiară bună și în reședința Matsugae arta tradițională se împletește cu ultimile tendințe de modă din vest, familia Ayakura, deși o familie veche și respectată, se află în declin, numele fiind singurul lucru de preț ce le rămâne. Relația între Kiyoaki și Satoko se dezvoltă treptat, cei doi trecând printr-o serie alambicată de evenimente, intrigi și situații care pot să le pericliteze cu desăvârșire reputația.
Yukio Mishima conturează plăcut personajele, descoperindu-le sufletele odată cu avansarea acțiunii. Kiyoaki, deși sensibil și rafinat, dă dovadă de trufie și chiar ipocrizie, însă totul i se iartă pentru că are un farmec aparte și cei din jur nu pot fi supărați prea mult timp pe el. Satoko este enigmatică și deseori îl face pe Kiyoaki să se simtă inferior, fapt ce complică foarte mult relația celor doi. Mi-au plăcut și câteva personaje secundare - Honda, cel mai bun prieten a lui Kiyoaki, dar și Inuma, mentorul tânărului fiu de marchiz. Ambii tineri îl iubesc enorm pe Kiyoaki și participă la evenimentele cruciale din viața tânărului, trâind, la rândul lor, propriile drame.
Salutare și bine v-am găsit cu bilanțul literar pentru ultima lună de primăvară din acest an!
A fost o lună în care, în continuare, m-am bucurat de cărțile audio și de titlurile minunate pe care ori nu le găseam fizic, ori nu aveam acces la ele pe moment în alt format.
Râde glonț de minte spartă de M.K. Lynn este al doilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris și se axează preponderent pe viața socială a personajelor. Mai exact, pe felul în care aceasta se schimbă după evenimentele din primul volum, despre care am vorbit aici. Recenzia pentru cartea nr.2 din serie este deja pe blog.
Luna trecută am citit primul volum din această serie și am decis să continui. În Fundația și Imperiul de Isaac Asimov lucrurile devin ceva mai tensionate, dar tot nu am reușit să mă atașez de personaje. Nu mi-a plăcut niciunul, poate doar antagonistul - puțin de tot.
Casa de pe canal de Georges Simenon a fost o lectură care m-a surprins. Nu sunt o cititoare înrăită de thrillere, dar acesta mi-a plăcut - în special datorită aspectului psihologic și a construcției protagonistei, care e genul de persoană absolut dezagreabilă, dar ce te face să fii investit în soarta acesteia.
A doua Fundație de Isaac Asimov a fost volumul meu preferat din trilogie - personajele mult mai bine conturate dar, mai ales, acțiunea mult mai alertă și m-a ținut în priză. Cu toate acestea, nu voi continua seria - a fost o experiență interesantă, strict prin prisma familiarizării cu scriitura autorului.
The Naughty or Nice Clause de Kate Callaghan este un volum potrivit pentru sezonul rece sau pentru cei care iubesc foarte mult sărbătorile de iarnă. Familia Lylei decide să predea afacerea lor unui necunoscut, lui Mason, care ajunge să dețină peste 50% din acțiuni. Între cei doi există o animozitate reciprocă, dar atunci când petrecerea de Crăciun se termină într-un mic dezastru, Mason o ia pe Lyla cu el în orașul lui natal, femeia descoperind o tonă de secrete legate de misteriosul ei partener de afaceri. Lyla este o protagonistă de care te atașezi pe parcurs - face multe greșeli, dar realizează unde greșește. Mason e mai puțin conturat, dar am apreciat modul în care de fiecare dată când zice ceva, e complet serios - inclusiv când o complementează pe Lyla, care are impresia că el e ironic. Povestea se axează pe relația lor, fără însă a ingnora alte personaje și căldura de care se bucură Lyla atunci când ajunge în inima familiei lui Mason.
Spuma zilelor de Boris Vian a fost o lectură deosebită datorită faptului că te simți de parcă ai urmări o piesă absurdă, unde nu există diferențe între oameni, animale sau obiecte, unde tragismul, comicul, muzica și hazardul conturează o poveste de iubire inedită.
Maestrul de go de Yasunari Kawabata nu face parte din genul de lecturi pe care le aleg în mod obișnuit, dar fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, am decis să-i dau o șansă. M-a plictisit de foarte multe ori, dar plusul a fost că volumul e scurt și oarecum informativ, iar autorul conturează maestrul într-un mod care te face să vrei să afli ce gândește.
Mașina timpului de H.G. Wells a fost genul de lectură pe care am devorat-o în câteva ore. Povestea, deși e scrisă la finalul anilor 1800, este cât se poate de modernă și am apreciat felul în care protagonistul - călătorul în timp - gândește despre civilizație și vede viitorul.
Victoria de Knut Hamsun m-a întors în vremurile de altă dată, la literatura despre dragostea imposibilă, marcată de diferența de clasă socială, moravuri și timp. Este o lectură rapidă, dar plină de trăiri și emoții.
Picnic la marginea drumului de Arkadi și Boris Strugațki e genul de lectură pe care trebuie să o iei în considerare dacă vrei să citești un fantasy clasic. Cu un limbaj colocvial și sarcastic pe alocuri, romanul urmărește viața oamenilor care intră în contact cu mediul atins de o forță extraterestră și modul în care acest loc - și obiectele ce se găsesc aici - influențează viața omului de rând.
Noi de Evgheni Zamiatin a fost o antiutopie care mi-a plăcut datorită limbajului și a felului în care se schimbă personajul principal, transformându-se dintr-o rotiță oarecare dintr-o mașinărie complexă într-o piesă care începe să gândească de sine stătător.
Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata e o carte cu o premisă controversată: într-o casă care afirmă că nu este bordel, tinere femei sunt adormite, fără a ști că-și petrec nopțile cu niște bătrâni. Deși clienților nu li se permite să facă ceva fizic acestor fete, modul în care protagonistul își tratează frumoasele adormite este unul care te pune pe gânduri.
Prințul spinilor de Mark Lawrence a început pe o notă care m-a făcut să mă simt dezgustată complet de nația umană, iar protagonistul mi-a inspirat doar repulsie. Totuși, autorul reușește să-l portretizeze pe Jorg în așa fel încât ajungi să ții cu el în cele mai dubioase situații.
Iubește pe aproapele tău de Erich Maria Remarque mi-a reamintit de ce îl iubesc atât de mult pe acest autor: tratează cele mai întunecate subiecte, oferind personajelor o seninătate aproape bolnăvicioasă. În vremuri tulburi, când umanitatea pare să fie cuprinsă de o febră mortală, personajele lui Remarque reușesc să păstreze speranța, omenia și bunătatea.
Ucenicul Vraciului de Joseph Delaney a fost o aventură simpatică - despre un băiat care devine ucenicul unui vraci și cum își începe ucenicia, greșelile pe care le face, dar și prezența de spirit de care dă dovadă atunci când este cazul.
Povestea doctorului Dolittle de Hugh Lofting mi-a reamintit de copilărie - o carte simpatică, unde binele mereu învinge, unde nimeni nu se dă bătut, unde animalele sunt istețe și simpatice, iar protagonistul are o inimă pură.
Un mormânt în cer de Horia Vintilă a fost o lectură lentă, dar pe care am savurat-o pe deplin. Este o povestire-jurnal a pictorului El Greco, care datorită naturii meseriei sale intră în contact cu tot felul de oameni, accentul punându-se pe credință, moravuri și artă. Sufletul omului este întors pe toate părțile și natura ființei umane este dezbătută la fiecare pas, făcând din acest volum o odă adusă filosofiei, introspecției și esenței omului de azi și de altă dată.
Zăpada de primăvară de Yukio Mishima e primul roman din tetralogia Marea fertilității, comparată cu În căutarea timpului pierdut, varianta niponă. A durat un pic până am intrat în atmosfera poveștii, dar a meritat: Yukio Mishima e unul dintre autorii mei preferați din toate timpurile și mi-a fost dor de melancolia din scrierile sale.
Kepler 62 - Cartea întâi: Invitația de Timo Parvela, Pasi Pitkanen și Bjorn Sortland a fost o dezamăgire. Deși ideea e palpitantă, execuția nu a fost pe gustul meu - nu am creat nici o legătură cu personajele și cartea s-a simțit mai degrabă ca un prim capitol decât o poveste propriu-zisă. Cine sunt cei doi copii, Ari și Joni? Cum e construită lumea și de ce guvernul este rău? Care e treaba cu jocul Kepler62 și ultimul nivel? Nu se oferă nici un răspuns, iar asta mi-a tăiat din elan. Ilustrațiile sunt tare simpatice, pe alocuri am avut impresia că acestea spun mai multe decât povestea relatată.
Din păcate, nu s-a lăsat fără abandonate luna asta. Eram foarte încântată să încep Fiul risipitor de Radu Tudoran - mi-a plăcut enorm Toate pânzele sus! - dar după câteva capitole nu am fost convinsă. Nici faptul că un bărbat de 30 de ani îi zice unei fetițe de 13 că va fi o domnișoară frumoasă și când se reîntâlnesc după trei ani acesta o privește ca pe o femeie nu a ajutat.
Miezul inimii de Ioana Nicolaie este a doua mea întâlnire cu autoarea. După ce am citit cu mare interes Pelinul negru, eram curioasă de alte cărți semnate de autoare, dar am fost dezamăgită să găsesc același subiect dezbătut și aici: o fetiță dintr-o familie numeroasă și săracă, ce-și trăiește copilăria în comunism. Am obosit de acest subiect și de tendința literaturii române contemporane de a dezbate și tot dezbate acest subiect - am citit atâtea cărți ce se axează pe această temă, încât toate încep să mi se pară la fel.
Grădina uitată de Kate Morton este a doua mea întâlnire cu autoarea și, deși a mers mai greluț povestea la început, pe parcurs am devenit foarte investită în tot ce se întâmplă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori narațiunea se focusa pe trecutul unor personaje irelevante, care apăreau în scenă pentru câteva capitole și cred că aș fi putut să mă lipsesc de informațiile respective - nu ar fi afectat narațiunea în niciun chip.
Extrem de tare și incredibil de aproape de Jonatan Safran Foer este un titlu pe care l-am văzut de foarte multe ori pe social media acum câțiva ani, dar abia luna asta am ajuns la el și am rămas dezamăgită. Nu am citit prea mult ca să îmi dau seama că nu-mi place nici stilul de scriere, nici vocea personajului-narator, nici însuși povestea. Am abandonat lectura.
Dincolo de iarnă de Isabel Allende e o carte ce a luat o întorsătură bizară încă de la început, dar mi-a plăcut să urmăresc călătoria a trei oameni foarte diferiți, uniți de un țel comun, descoperind biografia lor și istoria care i-a adus în momentul prezentului.
Un alt titlu abandonat este Trei dinți din față de Marin Sorescu - nu m-a prins povestea, așa că nu am insistat cu lectura.
Misterul turnului din Vista Point de Ben Guterson este o carte simpatică, despre cum un copil face față pierderii și cum familia și trecutul reprezintă niște puncte de reper pentru un suflet sensibil.
Mormintele din Atuan de Ursula K. Le Guin, a doua carte din seria Terramare, mi-a plăcut datorită felului în care a evoluat protagonista, dar și pentru că am regăsit un personaj din primul volum.
O carte de la care aveam mari așteptări - Hoțul de praf de stele de Chelsea Abdullah - o premisă superbă, care mi-a amintit de Spice Road, un roman pe care practic l-am devorat, dar nu a fost să fie. Stilul de scriere e foarte sec, iar personajele ziceai că se lasă purtate de val, încotro vrea narațiunea, nu ele. Multe lucruri irelevante povestite în primele capitole, care mai degrabă tergiversau povestea decât să o contureze. Așa că am abandonat lectura.
Un alt volum care pleacă din biblioteca mea neterminat este Forța vitală de Tony Robbins. Într-adevăr, nu sunt o cititoare pasionată de non-ficțiune, dar am ales cartea asta pentru că mi-a plăcut ideea ei - discutarea despre tot felul de cercetări ce implică longivitatea, sănătatea mintală și fizică, evoluția omului în general. Ce nu mi-a plăcut - felul în care „se aude” vocea narativă - zici că e un speaker motivațional extraordinar de arogant unde nu e cazul, plus structura cărții. Se tot spune că se va prezenta informația x sau y, dar se bate apa-n piuă pagini la rând în loc să se prezinte informația propriu-zisă. Recunosc, nu am răbdare să citesc introduceri kilometrice, mi s-a acrit de pe când învățam la facultate, iar ideea de a filtra informația dintr-o carte de 700+ pagini pentru a o găsi pe cea relevantă nu-mi surâde.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami a fost o reîntâlnire plăcută cu autorul, chiar dacă până acum am citit preponderent romanele sale mai noi. Se simte o ușoară diferență - poate o implementare timpurie - a temelor pe care le regăsesc în toate cărțile sale - muzică, femei, lucruri extraordinare care i se întâmplă unui tânăr oarecare. Dar nu am regăsit eternele pisici :)
Ca apa pentru ciocolată de Laura Esquivel este o carte pe care am început-o fără să știu despre ce e și m-a surprins plăcut. Are acel ceva specific autorilor sud-americani - doar un pic de realism magic, dar foarte frumos încrustat într-o poveste cât se poate de realistă.
A Botanist`s Guide to Parties and Poisons de Kate Khavari e o altă lectură abandonată - protagonista a fost fadă, iar autoarea introduce o multitudine de personaje noi în primul capitol și nu e deloc clar cine cine-i și ce caută acolo.
Douăzeci și patru de ore din viața unei femei de Stefan Zweig e o carte ce se citește repede și cu o voce narativă atractivă. Premisa pare a fi una simplă și mi-a plăcut mult viziunea naratorului asupra unei situații scandaloase.
Iubim. Început de viață de Octav Dessila este primul volum din trilogia omonimă, relatând despre povestea de dragoste ce se înfiripă între o elevă de liceu și un poet cu mult mai în vârstă decât ea. Deși nu m-a încântat această idee, am apreciat foarte mult scriitura, structura personajelor, discuțiile pe care acestea le poartă și descrierea orașului Iași - cartea m-a făcut nostalgică după anii adolescenței și studenției mele.
Am citit o dată Biblia, a fost suficient pentru mine, iar Ben-Hur de Lew Wallace e efectiv repovestirea acesteia, cu câteva elemente de interpretare proprie - în viziunea autorului, de exemplu, fecioara Maria este nepoata lui Iosif, ceea ce oferă o notă „aparte” poveștii. Autorul folosește un limbaj greoi de dragul de a o face, nu pentru că ar fi nevoie de așa ceva. Descrierile sunt lungi și pe alocuri deplasate.
O serie de povestiri, unele neterminate, dar și scrisori și file din jurnal, Manon ballerina de Antoine de Saint-Exupery a fost o lectură informativă pentru mine. Micul prinț este cartea mea favorită din toate timpurile și volumul a reprezentat un interes aparte pentru mine în ceea ce privește „cunoașterea” autorului dincolo de lucrările sale terminate. Manon ballerina se citește mai degrabă ca un reportaj-biografie, cu ceva fragmente de povestiri sau texte neterminate.
Tormented de Elayna R. Gallea este a doua carte din trilogia The Binding Chronicles, primul volum fiind Tethered și despre care am vorbit pe canal. Eram entuziasmată să citesc continuarea poveștii, dar nu a fost să fie: personajele zici că sunt altele, nu se întâmplă nimic în prima 1/8 din carte, iar autoarea simte nevoia să repete o dată la două-trei paragrafe cât de deșteaptă/savantă este protagonista. Protagonistul zici că-și pierde tot farmecul și toată puterea, devine efectiv un cățel trist care nu e în stare să-i spună iubitei sale adevărul.
Acestea au fost lecturile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
Dacă ar fi să vorbim despre cărți, privind în urmă, 2019 a fost un
an cât se poate de frumos. Am citit volume surprinzătoare, am descoperit
autori noi, mi-am permis să abandonez cărți care nu meritau timpul meu,
deși în alți ani mă ambiționam cu înverșunare să termin orice carte
începută.
Și ca să nu lungesc această postare prea mult, vreau să menționez cele mai bune cărți citite în 2019, în ordine cronologică:
De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi:
Pachinko de Min Jin Lee:
Casa de la Riverton de Kate Morton:
Nono de Renata Carageani:
Șoseaua Jellicoe de Melina Marchetta:
The Travelling Cat Chronicles de Hiro Arikawa:
Casa de la marginea nopții de Catherine Banner:
Winternight Trilogy de Katherine Arden (Linkurile pentru recenziile celorlalte două cărți le găsiți în primul comentariu de la videoclipul de mai jos):
The Seven Husbands of Evelyn Hugo de Taylor Jenkins Reid:
Prima iubire de Ivan Turgheniev:
Confesiunile unei măști de Yukio Mishima:
Un erou al timpului nostru de Mihail Lermontov:
Acolo unde cântă racii de Delia Owens:
Scrisorar de Mihail Șișkin:
Jucătoarea de Go de Shan Sa:
Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr:
Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert:
Împărăteasa Orhidee de Anchee Min:
Fata de la Savoy de Hazel Gaynor:
Acestea au fost cele mai frumoase lecturi ale anului 2019. Și pentru că ne-am strâns peste 1000 de iubitori de lectură pe canalul meu de Youtube, urmează să organizez un giveaway în viitorul apropiat, așa că fiți cu ochii pe conturile mele de social media (menționate în dreapta sus pe blog).
Care au fost cele mai memorabile cărți citite de voi în 2019?
A trecut și a doua lună de toamnă, iar o dată cu ea, încă o perioadă de citit nu tocmai prolifică, dar care a cuprins și câteva titluri cu adevărat frumoase. Am reușit să termin două cărți pe care le lungeam de mult timp, Citind Lolita în Teheran și Quo Vadis.
Cartea de non ficțiune semnată de Azar Nafisi a avut pasaje interesante, dar a fost nelipsită și de capitole care mă făceau să adorm instant. Cartea urmărește memoriile autoarei de pe vremea când era profesor universitar în Teheranul anilor 80, literatura pe care o preda, în condițiile socio-politice ale vremii. Volumul oferă o imagine despre oameni și valori, despre greutăți și război, despre persecutarea femeilor și lipsa de transparență în ceea ce privește evenimentele majore din țară. Mi-a plăcut volumul, dar cred că unele capitole ar fi putut înlăturate fără a perturba cursivitatea cărții.
Jucătoarea de Go de Shan Sa s-a adeverit a fi o carte ce mi-a plăcut suprinzător de mult. Nu mă așteptam la nimic expecțional și totuși, autoarea a reușit să mă introducă în acțiune și în mintea personajelor.
Romanul urmărește conflictul dintre Japonia și China, mai exact, războiul din Manciuria din 1931. Cititorul are acces la două perspective - cea a unei adolescente chineze, fascinate de jocul de Go și cea a unui tânăr soldat japonez, aflat în misiunea de a demasca teroriștii din zonă. Shan Sa intercalează evenimentele din viața fiecărui personaj astfel încât prezintă, în linii mari, atmosfera vremii și viziunea oamenilor asupra situației în care se află.
Mincinoșii de E. Lockhart e un volum YA despre care am auzit multe; la un moment dat, era prezent pe toate rețelele de socializare, dar eu am ajuns să-l citesc abia acum.
Este vorba despre o adolescentă care în urma unui accident, nu își amintește prea multe lucruri legate de evenimentele dintr-o vară ce vizează grupul ei de prieteni și familia.
Subiectul avea potențial, dar narațiunea lălăită, protagonista antipatică și marea revelație, făcută foarte sec, au distrus orice urmă de lectură fascinantă în ochii mei. Am scris pe Goodreads mai multe despre nemulțumirile mele.
Un alt volum pe care am reușit să-l termin după luni de tărăgănat a fost Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz. Cu această ocazie, mi-am dat seama că a cam trecut perioada în care puteam citi clasici cu viteza luminii; nu mai am timp și nici răbdare pentru astfel de cărți, așa că mi-am propus să nu încerc să citesc clasici lunar.
Revenind la volum, acesta tratează subiectul apariției creștinismului în Roma antică, lupta dintre religii, dar și sentimentele umane, care apar fără a putea fi controlate. Personajele au fost interesante, acțiunea - pe alocuri intensă, pe alocuri statică, dar per total, cartea semnată de autor oferă multe subiecte de discuție sau idei care te pun pe gânduri.
Păpădiile de Yasunari Kawabata este ultimul roman semnat de autor, înainte ca acesta să moară sau să se sinucidă, după anumite speculații, fiind influențat de moartea unui bun prieten de-al său, scriitorul Yukio Mishima.
Deși e un roman care nu are un final, mi-a plăcut foarte mult cum a fost scris, personajele și trăirile intense ale acestora. Cartea este un dialog continuu între un bărbat, Hisano, și mama iubitei sale. Cei doi o duc pe tânăra femeie la un spital de boli mintale, pentru că ea suferă de o boală ciudată - cecitate față de corpul uman. Pe parcursul cărții, mama și iubitul discută despre sufletul uman și influența fetei asupra celor doi se resimte din plin.
Ultimul roman pe care l-am citit luna aceasta a fost Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman. Este prima mea întâlnire cu acest autor și mi-a plăcut foarte mult cartea.
Explorează împletirea dintre realitate și magie prin ochii un copil, care în niște împrejurări ciudate, eliberează o forță care amenință să distrugă nu doar familia lui, ci și întreaga lume. Urmează să fac o recenzie pe canalul meu de YouTube, așa că nu voi spune mai multe :)
Acestea au fost cărțile pe care le-am citit în octombrie. Nu sunt multe, dar am avut parte de volume care m-au fascinat și m-au făcut să mă reîndrăgostesc de anumite genuri literare.
Voi ce ați mai citit?
Ce faci când încerci să-ți găsești identitatea, dar nu o poți face pentru că trăiești într-o societate ce nu permite abaterea de la normă?
Ce faci când îți dai seama pe cine iubești, dar ești educat de mic să urmezi anumite principii, să te uiți la anumiți oameni, să primești în viața ta un alt suflet doar după ce acesta îndeplinește anumite criterii?
Protagonistul din Confesiunile unei măști de Yukio Mishima se află în fața propriei vieți: observând-o cum se desfășoară aceasta, departe de sentimentele sale, decid să-și păstreze masca, chiar dacă aceasta îl costă mult mai mult decât are de gând să plătească.
Un roman despre autoanaliză, acceptarea sinelui și viața dincolo de propriul corp, Japonia din timpul războiului și reacția societății la acesta, Confesiunile unei măști este lucrarea care l-a consacrat pe Yukio Mishima și l-a plasat în topul celor mai apreciați autori niponi.
