Woldemar Skawronski, nepotul cunoscutului matematician Albert von Randa, se întoarce la Peenemunde pentru a afla ce s-a întâmplat cu unchiul lui de pe bunică la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial. Istoria este una foarte bizară și protagonistul cu greu găsește pe cineva care să-l fi cunoscut pe Albert, însă soarta i-l aduce în față pe Ingo Heisert, fiul celui mai bun prieten a lui Albert, care îi înmânează lui Woldemar un teanc de scrisori scrise de baronul von Randa, căruia cei apropiați îi spuneau Alex.
Pe contrasens de Oleg Serebrian este un roman-jurnal în care descoperim, alături de protagonist, bizara biografie a înaintașului său. Născut într-o familie privelegiată, Alex cunoaște pierderea de mic - cel mai bun prieten al său, Enno, se stinge din viață, acest eveniment urmărindu-l pe von Randa pe tot parcursul vieții sale. Atunci când alege să plece la studii în Germania, Alex începe o adevărată aventură și abia aici descoperă care sunt adevăratele bucurii și tristeți ale vieții. Se împrietenește repede cu Irmin Heisert și cu familia acestuia, o prietenie care durează o viață și care, la un moment dat, îi creează niște probleme de imagine lui Alex von Randa.
Oleg Serebrian introduce cititorul într-o poveste complexă despre sufletul uman și revelațiile pe care le are un bărbat rămas, pentru totdeauna, un copil în sufletul său. Felul în care decurge acțiunea și modul în care Alex cunoaște viața, prieteniile, iubirile și reușitele sale profesionale sunt acele puncte forte din narațiune care te fac să citești încontinuu și să nu-ți dai seama cum trece timpul.
Atmosfera romanului este uneori boemă, alteori apăsătoare, arătând cu lux de amănunte realitatea acelor vremuri, felul în care se întâmplau lucrurile în cercurile academice și cum realitatea istorică din prima jumătate a secolului trecut a afectat personajele și, mai ales, familiile vechi, cu tradiție.
Pe contrasens e un volum ce tratează teme precum viața, iubirea, familia, eșecul personal, prietenia de dincolo de timp, lupta omului cu istoria. A fost o lectură cu adevărat revelatoare, plină de informații și de trăiri și nu mi-am dat seama cum a trecut timpul în compania lui Alex von Randa.
Romanul semnat de Neil Abramson urmărește mai multe fire narative, povestea fiind propulsată de tot felul de evenimente în care Helene recunoaște momente de cumpănă din viața ei trecută. Povestea lui David se axează pe felul în care un om face față pierderii, cum trece prin toate acele etape, cum începe să descopere cine este el atunci când este pe cont propriu și care îi sunt aspirațiile. Totodată, Helene urmărește viața unui coleg de muncă, felul în care acesta este nevoit să se resemneze, să renunțe la o carieră. Firul narativ care mi-a plăcut cel mai mult este legat de Jaycee, fostă colegă de facultate cu Helene, care lucrează cu primatele și, deoarece nu reușește să demonstreze un anumit lucru în cercetarea sa, pierde bursa și, totodată, custodia asupra lui Cindy, cimpanzeul ce este subiect de cercetare, dar care pentru femeie reprezintă mult mai mult.
Nerostit tratează teme precum familia, dăruirea față de muncă, respectul pentru lumea din jur, limitele umane și drepturile animalelor. Întrebările precum dacă animalele au conștiință și dacă avem dreptul să decidem pentru acestea apar la fiecare pas și mi-a plăcut să văd cum fiecare personaj gândește diferit despre aceste lucruri și cum acționează în anumite situații.
Moștenirea Hawthorne de Jennifer Lynn Barnes este volumul doi din trilogie și servește drept punte între povestea din primul volum și ultimul, fiind scris într-o formă atractivă și antrenantă. Misterele, ghicitorile și puzzleurile din familia Hawthorne nu întârzie să apară, ies la iveală jocuri pe care bătrânul Tobias le-a pus în mișcare cu mulți ani în urmă, iar Avery se trezește în mijlocul acestora.
Deși mi-a plăcut partea de mister, spre finalul cărții au apărut o multitudine de răsturnări de situație, care urmau una după alta, iar acest aspect a devenit obositor și a diminuat din atmosfera creată și din credibilitatea evenimentelor. Mi-ar fi plăcut să nu fi existat atât de multe piste care să ducă spre nicăieri și autoarea să se axeze pe povestea principală mai mult.
Salutare și o primăvară frumoasă, liniștită și minunată vă doresc!
În prima lună a primăverii mi-am propus să citesc exclusiv autori români contemporani, așa că am pus pe pauză tot ce aveam început și am purces la treabă.
Ecoul iubirii de Eliana Popa a fost prima carte abandonată pe luna martie. Stilul autoarei de a scrie este unul melancolic și romantic și cred că mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc cartea asta în liceu. Însă nu am reușit să rezonez nici cu Ioana, pe care nu am deslușit-o după 50+ pagini, nici cu Alex, care e un personaj definit de faptul că e periculos și că se îndrăgostește iremediabil de o puștoaică. Nu am înțeles care sunt vârstele lor atunci când sunt prezentați în narațiune, ea dă simulări pentru Bac, dar nu știu dacă e în clasa a 10-a, a 11-a sau a 12-a, iar el are permis de conducere și nu pare, la prima vedere, să aibă doar 18 ani și diferența asta de vârstă + felul în care se întâlnesc nu sunt punctele narative care-mi plac personal în cărți sau filme. Relația celor doi începe undeva în afara cărții și asta mi-a tăiat din avânt, pentru că pe o pagină sunt doi străini și pe pagina următoare sunt deja extraordinar de interesați unul de celălalt. Nu a fost credibil pentru mine.
Toate păcatele noastre de Mihail Victuseste un roman ce te ține în priză. Deși nu există foarte multă acțiune, introspecția este principalul atribut ce împinge povestea, iar felul în care autorul reușește să portretizeze personajele sale, de altfel, complexe, este unul interesant și fascinant deopotrivă.
Traumele prin care trec Irina și Horia, crescând, definesc esența lor și principiile lor de viață, fiecare dintre cei doi frați analizând diferit trecutul și stabilind limite privind relațiile lor cu alți oameni. Mi-a plăcut mult povestea relatată de Irina, dar și seria de întrebări ce apar pe parcurs, întrebări ce o macină și care o fac să chibzuiască, pe alocuri, dacă încrederea ei în Horia este una bazată pe rațiune sau doar pe atașamentul ei de soră.
Ab Aeterno de Adrian Păsărin este o carte pe care am văzut-o ca pe o repovestire a mitului Adam și Eva, cu Șarpele, de data acasta sub chip uman, intrând în viața lor. Aici însă se termină asemănarea cu povestea biblică. Tare bizară a fost cartea asta, cu o poveste ce pare să urmărească mai multe teme, fără a se axa pe una singură, ceea ce i-a oferit un aer uşor împrăştiat. Mi-au plăcut imaginile vizuale - natura, transformarea, viziunea personajelor. Ilustrațiile din cadrul volumului sunt reprezentative şi plăcute.
Stilul de scriere a fost cam greoi pentru mine, iar o parte din poveste mi s-a părut opțională. Cu toate acestea, Ab Aeterno pare a fi genul de carte potrivită cititorilor cărora le plac textele unde accentul se pune pe descriere şi introspecție, nu pe acțiune.
Petale scrise. Povestiri cu final neașteptat este un volum ce însumează povesitri de la autorii editurii Petale scrise, iar printre aceștia mă număr și eu :) O antologie este mereu o idee bună atunci când vrei să vezi dacă îți place stilul unui autor pe care vrei sã citeşti, dar şi o cale de a descoperi voci noi pentru tine. Povestiri cu final neaşteptat conține povestiri din toate genurile, de la romance la thriller, ficțiune contemporană la fantasy, ai de unde alege. Unele mi-au plăcut, altele mai puțin, cert este că m-am distrat lecturând această carte.
Mi-a plăcut mult stilul romanului și limbajul folosit, autentic și liric, prezentând evenimentele așa cum sunt văzute de o femeie din popor, care nu are o educație în adevăratul sens al cuvântului, însă are parte de o intuiție foarte bună și o cunoaștere nativă a lumii și a regulilor acesteia. Felul simplu al Vitoriei de a fi, de a acționa fără ocolișuri și de a căuta, până în pânzele albe, adevărul, iar mai apoi asigurarea că pedeapsa celor vinovați se va înfăptui, sunt acele elemente care o fac pe Vitoria Lipan un personaj pe care-l admir foarte mult.
În romanul lui Sadoveanu, tradiția este literă de lege, iar personajele se ghidează după reguli străvechi și resping tot ce înseamnă modern - Vitoria Lipan își scuipă în sân când aude despre căi ferate și trenuri, iar atunci când e nevoită să vorbească la telefon, simte că face un mare păcat. În schimb fiul ei, Gheorghiță, deși respectă datinile din familie și nu iese din vorba părinților, este deschis spre schimbare, accentuând prezența, deși nu foarte pregnantă în roman, a temei de conflict dintre generații.
La vârsta de 105 ani, domnul Ștefan se stinge din viață, lăsând în urmă două fiice, Romina și Sanda. Două firi total opuse, cele două trebuie să își pună în ordine lucrurile și mai ales, gândurile, apropiindu-se și ele de finalul călătoriei. Nimeni nu s-a așteptat ca tatăl lor să trăiască atât, iar o viață îndelungată, plină de povești, le pune pe cele două surori în ipostaza de a-și revedea propriile vieți și realizări de-a lungul timpului.
Orfanele de Alex Constantin Manea este un roman care cuprinde o bună parte din istoria României din secolul trecut, din atmosfera Bucureștiului de după cel de-al doilea război mondial, prezentând și o rețea complicată de relații din cadrul unei familii extinse.
Cartea aventurilor minunate, un volum tare simpatic publicat la Humanitas Junior, a ajuns la mine la începutul lunii. Este format dintr-o serie de povestiri scrise și ilustrate de copii de gimnaziu din România (povestirile au fost selectate în cadrul unui concurs). Un proiect tare simpatic și o serie de povești surprinzător de complexe pentru dimensiunea lor. O parte dintre ele m-au întristat, o parte m-au făcut încrezătoare în viitor, cu certitudine o carte ce poate fi citită la orice vârstă.
Diavolul vânează inima ta de Daniel Bănulescu a fost o lectură care m-a distrat copios. În 1988, Diavolul se întoarce în București, unde are niște treburi de rezolvat și are nevoie de un ajutor, iar pe acesta îl găsește în chipul taximetristului Genel, care știe să învărtă totul în jur și să se descurce mai ceva ca un spion de clasa întâi. Volumul semnat de Daniel Bănulescu este o comedie continuă, cu personaje parcă scoase dintr-o altă lume, care visează, speră și fac tot felul de lucruri doar-doar să le iasă ceva. Ce nu știu aceste personaje este faptul că Diavolul este pe urmele lor și le observă fiecare mișcare, iar Genel cel descurcăreț se asigură că al său client este mulțumit și obține ceea ce vrea. Diavolul vânează inima ta este o piesă de teatru abstract, iluzoriu și absurd totodată și am petrecut o seară plăcută citind despre evenimentele ce se perindează fără niciun fel de oprire.
Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie de Mihai Mănescu este o carte ce introduce cititorul în lumea unui copil care știe ce este pierderea și încearcă să trăiască viața așa cum mereu și-a dorit să o facă, însă frica îi stă în cale.
Mi-a plăcut tare mult de Mara, de felul în care gândește, de modul în care vede lumea, acel munte de curaj de care dă dovadă în fața inevitabilului. Mihai Mănescu creează un personaj pe care vrei să-l ții în brațe și să-i spui că totul va fi bine.
Cai verzi pe pereți: Antologie a 50 de ani de caricatură de Ion Lucian Ciucua fost o lectură neobișnuită pentru mine - antologiile de caricatură nu mai sunt „la modă” în literatura de zi de zi, așa că am privit volumul mai mult ca pe un album din trecut, unde sunt importalizate tot felul de personalități din diferite domenii - muzică, pictură, teatru, sport. Mi-au plăcut mult și comentariile adiacente fiecărei caricaturi - informative și amuzante, surprinzând esența unei personalități sau a epocii în care aceasta a strălucit. Este evident că s-a depus o muncă substanțială pentru a crea această antologie și vă foarte recomand să o căutați în librării, e deosebită.
Acestea au fost lecturile lunii martie. Cum a fost luna voastră în materie de literatură?
La vârsta de 105 ani, domnul Ștefan se stinge din viață, lăsând în urmă două fiice, Romina și Sanda. Două firi total opuse, cele două trebuie să își pună în ordine lucrurile și mai ales, gândurile, apropiindu-se și ele de finalul călătoriei. Nimeni nu s-a așteptat ca tatăl lor să trăiască atât, iar o viață îndelungată, plină de povești, le pune pe cele două surori în ipostaza de a-și revedea propriile vieți și realizări de-a lungul timpului.
Mi-a plăcut mult romanul, datorită unor personaje principale care știu că drumul lor ia sfârșit și fiecare gestionează în felul său îmbătrânirea și, mai ales, uitarea. Felul în care scrie autorul este unul plăcut, captivant. Povestea nu este alertă, iar tot ce se întâmplă are loc într-un fel de lentoare, însă Alex Constantin Manea are acel ceva în felul său de a scrie, care te ancorează în poveste și te face să citești în continuare, să afli ce se mai întâmplă.
Copacul dorințelor este un volum care se citește repede și te duce, alături de Mara, în Humuleștiul lui Ion Creangă, în lumea copilăriei, așa cum aceasta este trăită de Nică - fără nicio grijă. Mara, care a trebuit să se maturizeze înainte de vreme, încearcă să recupereze timpul pierdut alături de copilul mereu pus pe șotii cum este Nică.
Subiectul nu este deloc unul ușor, iar autorul reușește să prezinte această realitate - a copiilor ce se luptă cu cancerul în ultimul stadiu - într-un mod complex, arătând perspectiva unui astfel de pacient. Copacul dorințelor este o carte ce aduce în atenția cititorilor conceptul de hospice și cum funcționează acesta, spunând, prin Mara, povestea fiecăruia dintre copiii care ajung mult prea devreme la capătul drumului.
Într-un sat de munte, Vitoria, soția oierului Nechifor Lipan, își așteaptă soțul, însă acesta întârzie să se întoarcă acasă și femeia intră la bănuieli. Plecat la Dorna pentru a vinde niște oi, Nechifor nu revine acasă atunci când trebuie, iar întârzierea lui inițial o sâcâie pe Vitoria, însă odată cu trecerea zilelor, femeia devine din ce în ce mai neliniștită, fiind sigură că ceva rău i s-a întâmplat soțului ei. Așa cum veștile despre Nechifor întârzie să apară, Vitoria este sigură că acesta a fost ucis și decide să plece pe traseul pe care l-a parcurs soțul ei pentru a descoperi adevărul.
Baltagul de Mihail Sadoveanu este un roman cu elemente de epopee, protagonista - Vitoria Lipan - fiind un personaj mânat de un puternic simț al răspunderii, dar și de dorința de a descoperi adevărul. Pentru Vitoria, găsirea lui Nechifor este o datorie morală și femeia dă dovadă de o îndârjire mai rar întâlnită în ceea ce privește resursele pe care le îndreaptă spre descoperirea adevărului.
