- Pentru că ar trebui să înțelegi că eu nu te mai iubesc și nu mai vreau să stau cu tine! M-am săturat, ești o femeie care nu e în stare să mă facă fericit, stai toată ziua călare pe telefon și trăncănești aiurea cu prietenele tale, fără să ai grijă de casă!
- Să te ia toți dracii, afurisitule! zbiară ea, trântind cu poftă furca telefonului.
Patricia îl împinge pe soțul ei de pe balconul nefinisat, iar Antonio se prinde de margine. Femeia îi strivește mâna cu piciorul. În tocul pantofului rămâne un deget.
Luna iulie a fost plină de lecturi interesante, am citit cărți de specialitate pe un subiect care mă pasionează, am abandonat câte ceva, per total, a fost o lună decentă.
Hoții de fum de Sally Green a fost o lectură de care aproape că nu am putut să mă dezlipesc - multe fire narative, magie, comploturi politice, personaje pe care ți-e mai mare dragul să le urmărești.
Faptul că sunt mai multe fire narative nu a fost deloc deranjant - autoarea a reușit să le îmbine armonios și abia așteptam clipa în care toate personajele de interes vor ajunge în același loc. De asemenea, abia aștept să citesc continuarea.
Am terminat primul volum din studiul despre Mitologie română, semnat de Antoaneta Olteanu. De foarte mult timp am căutat un astfel de material - o carte (sau mai multe) unde să fie dezbătut folclorul, istoria și mitologia română prin prisma datinilor, a tradiției și a istoriei orale. Mi-a plăcut mult de tot studiul și, după cum se vede în poză, am avut multe lucruri de subliniat/memorat, lucruri pe care am de gând să le folosesc în viitoarele mele cărți.
Am abandonat Vitralia celor o mie de insule de Ionela C. Bartoli. Cred că efectiv nu a fost timpul acestei cărți, scriitura a fost cam greoaie pentru mine și nu am reușit să mă conectez cu personajul principal, deși ideea cărții mi-a plăcut mult și construcția lumii fantastice și relațiile dintre creatori/zei și oameni au fost bine puse la punct.
Ipoteza Iubirii de Ali Hazelwoodeste o lectură de vară - ușoară, nepretențioasă, cu o poveste alertă. Accentul se pune pe construcția relației dintre protagoniști și mai puțin pe dezvoltarea personajelor secundare sau a elementelor-cheie din poveste și din acest punct de vedere, am văzut romanul semnat de Ali Hazelwood ca pe o lectură de relaxare.
Ceaikovski la walkman de Andrei Dosa este un roman despre adolescență, despre prima dragoste, prima dezamăgire, prima durere adevărată. Deși colegii de clasă par, la suprafață, niște clișee - tocilara obsedată de note de zece, sportivul care-și împărtășește ideile despre fitness oricui are urechi să audă, fraierul care umblă ca un cățeluș după destrăbălata școlii - toți acești adolescenți abia pășesc pe drumul vieții, ascunzându-se, voit sau nu, în spatele imaginii pe care o creează despre ei.
Ceaikovski la walkman nu este o carte ce vrea să schimbe lumea, ci, mai degrabă, e o odă adusă adolescenței, experiențelor frumoase și triste, dar formatoare. Stilul de scriere este unul fluid, ușor de urmărit, plin de amintiri despre vremurile de altă dată, surprinzând fidel sentimentele și trăirile personajelor.
Castelul de apă de Margareta Sterian este o biografie pe care am citit-o cu sufletul la gură. Stilul de scriere este unul minunat, intim, care te îmbie să urmărești firul narativ și să vrei să rămâi cu protagonista până la sfârșit. Romanul Margaretei Sterian nu este o poveste despre aventură și evenimente cruciale, ci este o carte despre destin, despre o copilărie fericită alături de o femeie cu sufletul de aur, despre o tinerețe plină de descoperiri și schimbări.
Castelul de apă e o carte ce te imersează complet în atmosfera de la începutul secolului trecut, scoțând la iveală rânduiala lumii, atmosfera Bucureștilor de altă dată, relațiile complicate din sânul unei familii, poveștile care circulă cu viteza luminii și care sunt cunoscute de toată mahalaua.
Nu m-am putut abține și m-am apucat de al doilea volum din studiul Antoanetei Olteanu, Mitologie română. Acesta a fost volumul meu preferat, pentru că vorbește despre strigoi, moroi, balauri, iele și tot ce înseamnă creaturi de care se temea țăranul român, creaturi pe care le venera și le cinstea. Mă impresionează munca depusă de autoare și multitudinea de resurse care au contribuit la crearea acestui studiu amplu.
Acest tărâm al blândeții este o odisee în care fiecare dintre cei patru urmează să descopere ce-și dorește. Albert, cel mai în vârstă, este creierul grupului, luând deciziile importante. Mose e mereu aproape, mereu pregătit să ajute. Emmy este sufletul acestei mici familii, posedând un dar ce o face specială. Odie, naratorul, este cel care ghidează cititorul printr-o poveste încurcată, plină de peripeții.
Romanul semnat de William Kent Krueger este frumos scris, pitoresc și liric, urmărind un grup de copii nevoiți să se maturizeze mult prea devreme și să-și caute rostul în viață. Autorul descrie cu lux de amănunte locurile pe unde cei patru ajung, atmosfera așezărilor omenești, situația socială și diferențierea oamenilor în funcție de resursele de care dispun. În călătoria lor, Oddie, Albert, Mose și Emmy cunosc lumea, toate fețele acesteia, o țară plină de vagabonzi, o economie în cădere și un viitor incert.
Am citit cu sufletul la gură Sylvanas, roman semnat de Christie Golden, care explorează personajul meu preferat din universul World of Warcraft. Deși sunt multe lucruri pe care le știam deja despre Sylvanas, modul în care autoarea le înlănțuie în proză este unul înduioșător. Sylvanas nu este un personaj bun sau rău, ci complex, care crește, se destramă, se transformă încontinuu, având o viață (și tot ce înseamnă dincolo de aceasta) lipsită de banalitate.
Dintre toate clee trei volume de Mitologie română, volumul III mi-a plăcut cel mai puțin, dar asta pentru că subiectele abordate nu au fost tocmai din sfera mea de interes. Ultimul volum din studiu explorează obiectele cu potențial sacru sau nefast din gospodăria țăranului român și tot ceea ce ține de cântece, descântece și vrăji. Sunt și multe informații care se menționează anterior în celelalte două volume și care deja îmi erau cunoscute. Per total, studiul Antoanetei Olteanu a fost o mină de aur pentru mine și mi-a oferit foarte multe informații despre mitologia română și despre creaturile mitice sau din folclor, datini și ritualuri.
Acestea au fost lecturile lunii iulie. Voi ce interesant ați mai citit?
Doamna England este un roman care mi-a plăcut foarte mult și pe care l-am parcurs mereu întrebându-mă ce urmează să se întâmple. Cu o multitudine de elemente gotice și cu un fir narativ plin de mistere și ghicitori, romanul este o fereastră în inima unei familii bogate, dar ciudate, în care se trezește Ruby, o tânără care poartă cu ea o taină pe care trebuie să o ducă cu ea în mormânt.
Acțiunea este una alertă, autoarea conturează veridic împrejurimile, moara, casa, orașul, pădurea, astfel încât ai impresia că pășești alături de personaje și admiri aceleași peisaje. Ruby, deși este o tănâră educată, cu un puternic simț al răspunderii, nu este atot-știutoare și mi-a plăcut această vulnerabilitate a ei. De câteva ori am realizat ceva înainte ca dădaca May să ajungă la aceeași concluzie și am apreciat construcția personajului.
Marin, o adolescentă ce abia intră în primul an de facultate, este fugită de acasă. A crescut alături de bunicul ei în California, fără a ști cum a fost mama ei, care a murit într-un mod tragic când fata avea doar trei ani. În vara în care Marin termină liceul, bunicul ei dispare, lăsând în urmă un secret care o tulbură nespus.
Pentru Marin, două relații în viața ei sunt definitorii: cea cu Tataie, care o crește și se asigură că fata are toate cele necesare și cea cu Mabel, cea mai bună prietenă a lui Marin, relația celor două fete transformându-se în ceva nou în acel ultim an de liceu.
Mi-au plăcut personajele, în special Tataie, deși este un om pe care-l cunoaștem prin intermediul amintirilor lui Marin. Un bărbat care își pierde singura fiică și rămâne cu nepoata pe care o crește cu toată dragostea și dăruirea de care e capabil, Tataie rămâne a fi un personaj pe care nu reușești să-l deslușești până la capăt, pentru că amintirile lui Marin sunt singurele semne că acest om a existat. Mabel, pe de altă parte, mi-a creat impresia unui personaj secundar care ar fi trebuit să însemne mai mult pentru Marin, dar protagonista cumva reușește să ajungă singură la anumite decizii și să stabilească ce să facă cu viața sa mai departe.
Olive Smith este doctorandă la Universitatea Stanford și se trezește într-o mare încurcătură. Pentru a-i demonstra cele mai bune prietene ale sale, Ahn, că viața ei amoroasă este prezentă și înfloritoare, Olive decide să își găsească un iubit fals. Într-un moment critic, Olive se aruncă în brațele lui Adam Carlsen și realizează mult prea târziu ce greșeală face. Adam este unul dintre profesorii cei mai temuți și totodată urâți de către doctoranzi, fiind cunoscut pentru faptul că este foarte strict, critic și nemilos. Spre surprinderea lui Olive, Adam decide să se implice în farsa ei, iar motivele lui rămân a fi un mister pentru tânără.
Ipoteza Iubirii de Ali Hazelwood este o lectură de vară - ușoară, nepretențioasă, cu o poveste alertă. Accentul se pune pe construcția relației dintre protagoniști și mai puțin pe dezvoltarea personajelor secundare sau a elementelor-cheie din poveste și din acest punct de vedere, am văzut romanul semnat de Ali Hazelwood ca pe o lectură de relaxare.
Elementele care mi-au plăcut în carte au fost momentele comice, fie că e vorba despre situații, acțiuni ale personajelor sau dialog. Nu de puține ori am schițat un zâmbet citind ce aiureli scoate pe gură Ahn sau ce idei crețe îi apar lui Olive. Am apreciat și modul în care e reprezentat mediul academic - rece, plin de orgolii, intrigi și bețe în roate pentru cei aflați mai jos pe scara ierarhică. Din păcate, genul ăsta de atitudine este răspândit peste tot și l-am observat inclusiv la universitatea pe care am frecventat-o. Un element pe care autoarea îl pune bine în narațiune este introducerea unor personaje ce fac parte din comunitatea LGBT. Mi-a plăcut faptul că identitatea acestora nu se construește strict în jurul apartenenței la comunitate și nu sunt introduse în text doar de dragul de a include o categorie de oameni și de a spune, în calitate de autor, că romanul are personaje reprezentative pentru toate cateogriile existente.
Mi-a plăcut mult de Adam - a avut o construcție treptată a personajului, dând dovadă de stoicism și în specil de fidelitate pentru propriile principii de viață. Adam e un om corect, care nu se ascunde după cuvintele frumoase atunci când trebuie să spună un adevăr deloc plăcut și am apreciat faptul că nu se schimbă pentru nimeni. Pe de o parte, e un om de știință desăvârșit și pe de altă parte, de un bărbat atent, corect, empatic, ce este mereu alături de prietena sa (fie și falsă) și o susține în toate.
Elementele care nu mi-au plăcut sunt legate, în special, de câteva personaje. În primul rând, Olive mi s-a părut infantilă peste măsură și foarte neinspirată în a lua tot felul de decizii, având în vedere că, teoretic, este un om rațional. Olive nu știe să spună „nu” și lasă alți oameni să îi impună ideile lor, iar ea le acceptă, numai Olive știe din ce considerente. Toată lumea din jurul ei spune că Olive este miraculoasă, deșteaptă și deosebită, dar tânăra face o mulțime de lucruri care scot la iveală cât de neinspirată este și cât de în defavoarea sa îi lucrează creierul.
Un alt personaj care nu mi-a plăcut a fost Ahn. Deși este, pe de o parte, o prietenă care vrea să o ajute pe Olive și îi vrea binele, este exagerat de băgăcioasă. De mai multe ori Olive s-a trezit împinsă pe la spate să interacționeze cu Adam într-un mod intim - să stea în brațele lui în public sau să îl dea cu cremă pe spate de față cu tot corpul profesoral. Uneori, Ahn mi-a dat impresia că e genul acela de prietenă care te face să ieși în evidență în cel mai prost mod, ascunzând deciziile și sfaturile stupide în spatele dorinței de a ajuta.
Ipoteza iubirii este o lectură perfectă pentru vară, plină de situații comice, un dialog amuzant și un fake dating bine construit.
Barion, lupul singuratic de Diana Boitor este un roman fantasy unde povestea se axează pe sentimentele protagonistului și pe drumul care-l duce spre descoperirea sinelui. Mi-a plăcut lumea pe care o construiește autoarea, popoarele ce împânzesc pământul și descrierea lor, relațiile ce se construiesc între protagonist și alte personaje. Mi-a plăcut în special de Tamakk, un fierar ce vrea să plece într-o ultimă aventură înainte de a se așeza pentru totdeauna la casa lui. Un bărbat foarte vorbăreț și deschis, Tamakk îl completează pe Barion - ursuz și singuratic.
Diana Boitor creează personaje memorabile, o acțiune intensă, o poveste ce este într-o continuă schimbare. Mereu se întâmplă ceva, iar Barion pare să se apropie de țelul propus, trezindu-se totuși pe cărări neumblate, despre care nici nu știa că există. Relația lui cu cei din jur este una complicată, pentru că Barion este un om închis în sine și care nu vrea să vorbească despre trecut. De Edda nu pot spune că mi-a plăcut în mod special, parcă impactul lui Tamakk a fost mai mare asupra protagonistului decât a femeii ce îi complică viața.
- Spune-mi, câte mii de clipe au trebuit să treacă pentru a-ți da seama cine sunt?
Făptura mă privește cu ochii ei minusculi, care aproape că se pierd pe fața ei de culoarea nopților reci. Fac un pas în spate și calc pe un șobolan ce mă mușcă înainte să dispară. Cizma mea, plină de noroi, poartă urmele unor dinți ascuțiți, doldora de boli.
Din colțul în care s-a aciuat, creatura mă urmărește, dar nu mai spune nimic. Gura îi ajunge până la urechile mari, ireale, care, dacă nu ar fi ochii ei cât două gămălii de ace, ar da-o de gol.
Nu e om; nu e ce a fost odată. Poate că, într-o viață despre care nu-și mai amintește, a fost o tânără aristocrată ce nu a avut o grijă pe lumea asta. Poate a fost fiica spălătoresei de la colț. Poate a fost cerșetoarea pe care o găseam uneori sub un felinar pe care nu-l aprindea nimeni în nopțile pline de ceață.
- Taci, nenorocitule, șuieră ea, iar vocea îi sună cumva… cunoscută.
Dar le știu șiretlicurile. Privirile lor agere, care sapă în adâncul sufletului victimei, scoțând la iveală amintiri bine păzite, amintiri care ar trebui să moară odată cu aparținătorul, așa că nu-i răspund, privind-o țintă, întinzându-mi biciul în direcția ei.
Nici măcar nu se clintește și o respect pentru asta. Biciul, mânerul căruia fumegă, acoperit de o pâclă groasă, portocalie, mai are puțin și ia foc. Orice creatură din nopțile blestemate din Sonenmoore îmi știe numele, îmi știe biciul, îmi știe sunetul pașilor pe caldarâmul ud. Imobilitatea ei mă face să mă întreb, doar o clipă, dacă și-a pierdut complet capacitatea de a distinge oamenii de umbrele din lumea în care trăiește acum. Dar creatura nu-mi oferă posibilitatea să o întreb.
- Într-o zi, Străjerule, nu doar inima ta va ști, ci și mintea. Poate atunci, într-un viitor îndepărtat, vei înțelege ce te oprește să mă distrugi, așa cum ai fi făcut-o demult cu oricare alta dintre suratele mele.
- Cine ești? Nu mă abțin.
Noaptea dintre ani, plină de magie neagră ce acoperă și sugrumă orașul, mă dezechilibrează. Focul din arma mea pârâie în ceața ce încearcă să-l stingă.
Creatura clatină ușor din cap.
- Cea care te așteaptă.
Vocea ei, o șoaptă în vânt. O urmă a ceva ce era acum o clipă lipit de un gard vechi, plin de cuie ruginite.
