Bilanț literar: Ianuarie 2026

 Salutare!

Luna literară a fost... intensă, a început în forță și a continuat tot așa :) A început în forță prin prisma cărților pe care le-am abandonat - pentru că da, am început anul cu lecturi ce nu mi s-au potrivit.

Forever Never de Lucy Score este un romance cu trope-urile small town + second chances și e cartea lunii ianuarie la bookclubul la care particip. Recunosc, am fost sceptică în momentul în care am început cartea - nu m-a atras premisa, dar am zis să-i dau o șansă, și nu a fost să fie. Am abandonat-o după două capitole pentru că nu mi-a plăcut stilul de scriere, interacțiunea între personaje a fost ciudățică și nu mi-a trezit deloc interesul marele mister care a avut loc și i-a făcut pe cei doi să se despartă în trecut.

Sezonul spinilor de Kiera Azar este primul volum dintr-o trilogie YA și cred că relația mea cu genul acesta s-a schimbat considerabil față de anul trecut. Îmi e din ce în ce mai greu să empatizez cu o protagonistă care e puternică (fizic sau cu ajutorul magiei) la șaptesprezece ani, cu o „experiență” de douăzeci și. Primul capitol nu m-a convins deloc, trăirile personajului principal m-au lăsat rece, așa că am decis să nu continui lectura.

Nuntașii de Alison Espach e un roman care mi-a atras atenția încă de pe vremea când a apărut, dar am evitat să-l lecturez imediat, am vrut să văd dacă interesul meu pentru carte va persista și după ce trece valul de hype. Urmărim o femeie, un profesor universitar, care vrea să se sinucidă și care ajunge la un hotel de lux, descoperind că hotelul este aproape în totalitate rezervat pentru invitații unei nunți. Protagonista ajunge cu mireasa în lift și-i spune nonșalant că vrea să se sinucidă. Cam aici m-am oprit, pentru că, deși știam care e premisa cărții și în teorie e ceva ce m-ar captiva, în practică nu m-am înțeles cu stilul autoarei. Gândurile protagonistei despre soțul ei sunt lungite, amintiri din trecut apar cam la nimereală, și scriitura mi s-a părut haotică. Drept urmare, nu am mai continuat.

Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene este un volum de povestiri pentru copii, semnate de autori basarabeni, povestiri ce apar pentru prima dată în grafia latină, acestea fiind publicate, de-a lungul secolului trecut, în grafie chirilică. Am regăsit câteva povestiri ce-mi erau deja cunoscute (cum ar fi Păpușa cu inimă de piatră), probabil că le-am citit copil fiind sau chiar le-am avut în programa școlară. Mi-a plăcut faptul că am redescoperit expresii, cuvinte sau exprimări ce se folosesc în Moldova și nu (mai) sunt actuale în limba română vorbită de această parte a Prutului, a fost ca o călătorie în locurile copilăriei mele, dar cu ajutorul poveștilor. Per total e un volum care în sine spune o poveste - despre cum era viața pe vremuri și care erau lucrurile considerate normale și firești pentru un copil în societatea din a doua jumătate a secolului XX.

Fata de la nord de ziuă de Alexandru Voicescu a fost o lectură... interesantă. Gerard, un profesor universitar ce și-a pierdut soția într-un accident și e în plin proces de doliu, se refugiază în nordul Norvegiei, unde cade de pe stânci și e salvat de o Fată, care-l aduce într-un loc ciudat, denumit Colegiu. Aici nu există ferestre, lumina albă e peste tot și aprinsă că e zi, că e noapte, profesorii - toți bărbați - conduc o școală de prestigiu, unde învață doar fete, adolescente, toate fiind cu un aspect fizic perfect și instruite aici pentru a ajunge să defileze pe cele mai cunoscute podiumuri de prezentare a modei. Gerard începe să se obișnuiască cu acest loc ciudat, dar la un moment dat încearcă să plece și... nu poate. Și aici realizează că trebuie să o găsească pe Fată pentru a putea înțelege ce, mai exact, se petrece.

Volumul are o premisă promițătoare și mi-a plăcut mult scriitura, mai ales în prima jumătate a cărții. Totuși, romanul pare a fi o contopire a două povești cu aceleași personaje, dar care se petrec în două perioade diferite, tranziția între acestea fiind una cam stângace în opinia mea. Mi-ar fi plăcut să se fi explicat mai multe lucruri despre Colegiu și despre de ce funcționează așa cum îl descoperă Gerard și aș fi apreciat mai mult dacă antagoniștii din volum ar fi avut mai multe trăsături de caracter definitorii, pentru că mi s-au părut unidimensionali. Mai e un aspect ce nu mi-a plăcut, și anume diferența de vârstă între protagoniști. Dacă în contextul începutului anilor 1900 e ceva normal ca tânăra să fie o adolescentă de 15-16 ani și tânărul să aibă peste 20, în contextul prezentului această diferență e în cel mai bun caz suspectă. Plus că atașamentul se întâmplă brusc, relația celor doi sare de la doi străini care abia se cunosc la un cuplu în toată regula doar pentru că ceva se întâmplă în trecut - nicidecum în prezent.

Cum să le vorbim copiilor când nu vor să asculte de Joanna Faber și Julie King e o carte de parenting pe care am început-o cu rețineri, pentru că în general nu mă înțeleg cu astfel de cărți, însă am fost plăcut surprinsă. Abordarea autoarelor e una destul de simplă - și logică - și cu siguranță voi încerca să aplic anumite „tactici” cu al meu copil. Puncte-cheie: recunoaște sentimentele copilului, oferă-i prin fantezie ce nu-i poți oferi în realitate, fii blând dar ferm, oferă-i opțiuni, pedeapsa nu este eficientă pe termen lung, nu ironiza sau bagateliza problemele copilului, nu îi spune că ceea ce simte e irelevant. Sunt multe situații cotidiene, unde părinții apelează la autoare cu o problemă și încearcă să implementeze tacticile propuse și apoi revin cu rezultatele obținute. E o carte ce mi se pare ceva mai potrivită pentru părinții cu copii mai mărișori, nu tocmai bebeluși, dar e o lectură ce consider că oferă niște resurse ce merg implementate pe termen lung.

Cu Sera vrăjită de la Sarah Beth Durst nu m-am înțeles, deși a început promițător și, în teorie, ar fi trebuit să-mi placă. Cozy fantasy, o seră vrăjită, o pisică zburătoare, o plantă vorbitoare, o bibliotecară transformată în statuie pentru o vrajă interzisă și care e trezită de cel ce are grijă de seră - elemente care, în mod normal, sunt foarte pe gustul meu. Dar am tras de mine un sfert de carte și nu am simțit deloc magia, ci mai degrabă, aceeași poveste din Prăvălia cu vrăji, doar că personajele au alte nume. Nu am fost în starea de spirit necesară să recitesc aceeași carte, dar cu câteva elemente modificate.

Anul trecut am citit Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci și a fost o carte intensă, plină de emoție, o viață de om pe care am trăit-o prin intermediul paginilor. Plîng, iubite prinț de Cristina Tacoi e un volum scris după moartea fiului autoarei, și e prezentat ca un fel de saga de familie, un omagiu adus lui Cătălin, dar eu nu am reușit să citesc mai mult de 50 de pagini. E o serie de scrisori, prin care mai greu refaci firul evenimentelor, și cel mai important, e neclar despre cine se vorbește, cine și în ce relație de rudenie se află cu cine, dar mai ales, ce legături au avut persoanele respective cu Cătălin. Am impresia că această carte a fost publicată doar pentru că atât autoarea, cât și soțul acestuia, erau persoane publice cu notorietate în lumea teatrului la acea vreme. Scriitura lui Cătălin Bursaci a fost mult mai pe sufletul meu, mai profundă, mai matură, mai cu sens.

Nightshade de Autumn Woods e un volum ce m-a ținut captivă pe tot parcursul lecturii. O întâlnim pe Ophelia, părinții căreia au murit într-un accident aviatic, dar urma acestui eveniment este ștearsă de peste tot de către cel care deține compania, miliardarul Corbeau-Green. Opheliei i se oferă ocazia să devină studentă la misterioasa universitate Sorrowsong, acolo unde părinții ei lucrau. Dornică să afle ce s-a întâmplat - și să-l defăimeze pe cel care e responsabil de moartea părinților ei, Ophelia acceptă să se înscrie la facultate. Aici, însă, din prima zi dă de Alex Corbeau-Green, fiul miliardarului și cel mai mare dușman al ei, Ophelia fiind sigură că acesta nu e cu nimic mai bun decât tatăl lui. Dar pe parcurs, când o serie de evenimente sinistre încep să se întâmple la Sorrowsong, Ophelia are de ales între a lupta singură - și a pierde - și a colabora cu Alex, care se adeverește a fi un om diferit de ce și-a imaginat ea.

Volumul este un romance dark academia, cu accent pe partea de dark - se întâmplă multe lucruri făcute cu sânge rece, dispariții, familii bogate ce nu ezită să facă sau să acopere fărădelegi. Totodată, elementul de dark e oferit și de lumea interioară a personajelor - mi-a plăcut mult de tot cum a construit autoarea suferința Opheliei, doliul și modul în care acesta a remodelat-o ca persoană, dar și pe Alex - care aparent e un tip hot, musculos, cu tatuaje, pus pe glume și cam atât. 

Deși pe alocuri cartea mi s-a părut haotică și unele elemente au fost cam din topor (niște aspecte de-a dreptul puerile sau evenimente care nu erau credibile), Nightshade m-a ținut în priză prin prisma zbuciumului interior pe care-l trăiesc cele două personaje principale, iar partea de romance, cu câteva mici excepții, a fost foarte antrenantă și credibilă. Abia aștept să citesc continuarea.

În teorie, Zile nefaste de Genoveva Dimova ar fi trebuit să fie exact pe gustul meu. O protagonistă care e vrăjitoare, ce e nevoită să-și dea la schimb umbra, cea mai importantă posesie a sa, pentru a se salva și, implicit, pentru a salva orașul iubit. Magie cât cuprinde, monștri inspirați din mitologia slavă, o protagonistă ce nu e nici panseluță, nici cea mai tare din parcare. În practică, Kosara mi-a fost antipatică încă de la început și nu am putut să o urmăresc cu interes, așa că după două capitole am abandonat lectura. Kosara e o vrăjitoare slabă, care ia o decizie importantă fără să o gândească prea bine, iar motivul de ce trebuie să renunțe la umbra ei mi s-a părut insuficient pentru a lua o astfel de decizie. Mi-ar fi plăcut să fie o lectură pe gustul meu, dar n-a fost să fie.

Naufragii de Akira Yoshimura este o carte scurtă, dar dură, în care este portretizată cu lux de amănunte lupta omului împotriva naturii. Vedem cum funcționează un sat japonez izolat prin ochii lui Isaku, un băiat ce trebuie să se maturizeze mult prea repede. Viața în sat e extrem de grea, iar fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire - pământul e sterp, iar pentru a putea trăi, oamenii se ocupă cu pescuitul și cu făcutul sării, pentru a face apoi troc cu satul vecin. Atunci când fac sare, aprind focuri mari pe plajă, în speranța de a atrage o-fune-sama - vapoare comerciale. Sătenii speră că focul îi va induce în eroare pe cei aflați la bord, nava va eșua, iar tot ce e la bord - orez, sake, haine, obiecte de valoare - va putea fi capturat și va hrăni satul pentru o vreme. 

Îl urmărim pe Isaku fascinat de ideea de o-fune-sama, dorința lui de a prinde măcar unul, să vadă cum e viața când nu e doar o luptă continuî, și tot prin intermediul personajelor vedem mai bine care e pulsul comunității din care face parte. Acțiunea se întinde pe mai mulți ani, și avem ocazia să-l vedem pe Isaku maturizându-se, să observăm dramele ce au loc în sat și să înțelegem mai bine cât de fragilă este existența din inima unei comunități izolate.

Mi-a plăcut mult scriitura, ritmul poveștii, intensitatea crescândă a evenimentelor ce modelează comunitatea, realismul crunt. Vă recomand volumul dacă subiectul luptei omului versus naturii vă e de interes.

Societatea londoneză de spiritism este a doua carte pe care o citesc de la Sarah Penner, și pot să spun că mi-a plăcut chiar mai mult decât Apotecara pierdută. Aici, o urmărim pe Lenna, o tânără din epoca victoriană ce e foarte rațională și nu crede în stafii sau puteri supranaturale, cum o face sora ei mai mică. Dar atunci când sora ei este găsită moartă, iar poliția nu vrea să ancheteze mai amănunțit, Lenna pleacă din Anglia și ajunge să o cunoască pe Vaudeline. Aceasta este o spiritistă foarte cunoscută, ce, din motive neclare, a părăsit Londra, dar la scurt timp după ce Lenna ajunge să lucreze cu aceasta, vice-președintele societății londoneze de spiritism o roagă să revină în țară și să țină o ședință de spiritism pentru a-l invoca pe șeful societății, care a murit în aceeași noapte în care a murit sora Lennei. Protagonista simte că există o legătură între societate și moartea surorii ei, așa că o urmează pe Vaudeline în capitala Angliei.
Romanul m-a surprins din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, mă așteptam la o altfel de poveste, unde se explorează mult mai mult partea de lumea spiritelor, în schimb am primit un roman polițist, cu foarte multe elemente ce conturează societatea victoriană și construcția acesteia. Apoi, romanul explorează subiectul de sexualitate, cum e văzută și percepută aceasta de către englezii vremii, iar elementele de LGBT+ ancorate în roman nu întârzie să apară. Asta i-a oferit o notă aparte și chiar mi-a plăcut modul în care autoarea a introdus acest subiect, fără a „fura” din poveste, ci potențând-o. Societatea londoneză de spiritism e un roman ce se parcurge rapid, te ține în priză, are multe elemente de mister, iar subiectele precum politica, conduita în societate și sexualitatea în epoca victoriană sunt explorate într-un mod armonios prin intermediul experiențelor personajelor. 

The Emotional Lives of Animals de Mark Bekoff a fost o lectură informativă, unde autorul prezintă studii ce demonstrează că animalele simt tot felul de emoții și trec prin nenumărate stări. Totodată, dezbate subiecte precum dacă omul (biologic vorbind, un animal și el) este singura specie care poate simți ură, furie, bucurie, frustrare, etc., dacă tindem să umanizăm doar anumite animale (câini și pisici, în principal) și să ignorăm trăirile altora, și cum tratăm, în general, animalele din jurul nostru. Autorul pune mare accent și pe faptul că ar trebui să îmbunătățim tot ceea ce înseamnă condițiile în care trăiesc animalele în captivitate (că e vorba de grădini zoologice, ferme sau laboratoare) și să tratăm animalele cu mai mult respect. Sunt multe aspecte din volum ce nu mai sunt actuale (de exemplu, condițiile în care sunt crescute animalele de fermă în Uniunea Europeană vs. în SUA) și o parte dintre informațiile prezentate sunt infirmate la momentul actual (volumul a fost publicat în 2007), dar per total, modul de abordare a subiectelor de bunăstare și de atitudine a omului față de animale a fost unul cu care eu, una, rezonez în multe privințe.

Cireșul trist și toate lucrurile invizibile de Teodora Gheorghe este un volum pe care Loredana (@bookinista08) l-a menționat acum ceva timp în vlogurile ei și mi-a trezit interesul - sunt mereu în căutare de cărți semnate de autori români contemporani, așa că l-am pus pe listă. Am primit cartea de Crăciun și nu am amânat prea mult lectura, care a fost o adevărată aventură.
Îl urmărim pe Egor, un bărbat oarecare, ce se trezește dintr-o dată cu un cireș ce-i crește din umăr. Când acest lucru se întâmplă, oamenii din jur își schimbă radical atitudinea față de el, și Egor se simte nefericit și marginalizat. Dar atunci când apare Eva Nor, o tânără ce vrea să publice o carte la editura la care lucrează Egor, bărbatul se îndrăgostește de ea nebunește, și din una în alta, ajunge să cunoască un bătrân misterios, Amos, care-i propune să facă niște călătorii ciudate în alte lumi.
Așa cum se menționează și în descrierea cărții, universul din Cireșul trist și toate lucrurile invizibile este construit în stilul lui Boris Vian (de la care am citit Spuma zilelor și mi-a plăcut), dar Teodora Gheorghe îi oferă un farmec aparte, și mi-a plăcut enorm să descopăr viziunea autoarei. Stilul de scriere a Teodorei e foarte pe gustul meu, un limbaj colorat și încărcat de emoție, fără a deveni clișeic sau prea dulceag.

Povestea e un carusel de evenimente, de lumi pe care autoarea le clădește complex în cuvinte puține, dar care au greutate și imersează cititorul în atmosferă. Mi-ar plăcea să văd o animație făcută după acest micro-roman și cu siguranță voi mai căuta să citesc texte semnate de autoare.

Amurgul marinarului de Yukio Mishima este un volum scurt, dar foarte dur, și cât se poate de actual, deși cartea e scrisă în 1963. Îl urmărim pe Noboru, un tânăr de 13 ani, care locuiește cu mama sa, ce se ocupă de un magazin de obiecte de lux. Tatăl lui Noboru a murit cu câțiva ani în urmă, iar băiatul crește cumva de capul lui, la capitolul educație masculină, până când în viața familiei nu apare Ryuji, un ofițer de marină. Noboru e fascinat de tot ceea ce înseamnă marea, corăbiile, viața departe de uscat, și la început, îl idolatrizează pe Ryuji, dar lucrul acesta se schimbă atunci când despre marinar află prietenii lui Noboru. Sunt un grup de băieți de 12-14 ani, din familii bune, cu note stelare la școală, „tocilarii”, dar care atunci când se întâlnesc, vorbesc despre cât de deșartă este viața, cât de ipocriți și buni de nimic sunt adulții, cât de murdare le sunt sufletele, și cât de sentimentali și buni de nimic sunt bărbații, în general. Așa că atunci când Ryuji decide să lase marea de dragul mamei lui Noboru, băiatul, împreună cu gașca de prieteni, decide că viața ofițerului de marină și-a pierdut sensul și rostul.

Amurgul marinarului e un roman foarte scurt, dar care explorează ce se întâmplă în sufletul unui băiat ce se află la granița între copilărie și adolescență și care, în absența unei figuri paterne, își poate forma niște idei absolut ireale despre lumea din jur. Cruzimea de care dă dovadă Noboru este una ce te face să reflectezi cât de important este să-i oferi casă, masă, o educație bună și o viață fără lipsuri copilului tău, dar cât de puțin înseamnă acestea dacă nu petreci timp cu copilul tău, nu discuți cu el, nu-i cunoști anturajul, nu știi ce valori are, de fapt.

Acestea au fost cărțile din prima lună a lui 2026. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Decembrie 2025

Salutare și bine v-am regăsit în noul an! Să aveți un 2026 așa cum vă doriți, cu sănătate, împliniri și multe cărți minunate!

A fost o lună plină - și mi s-a pus pata, din nou, pe formatul audio. Mi-am făcut abonament la Voxa - aparent aveam cont făcut în 2022, dar nu îmi aminteam acest eveniment :) Cert este că mi s-a reaprins dorul de cărți audio și a fost și cel mai prietenos format pentru mine în decembrie. Dar să le iau pe rând.

Glasul pădurii de Liz Moore este un roman pe care l-am citit jumătate fizic, jumătate l-am ascultat. A început bine, și chiar dinamic, dar dacă nu aș fi avut la dispoziție varianta audio, nu știu dacă l-aș fi dus până la capăt. E vorba despre o tabără de vară din America anului 1975, de unde dispare fiica familiei fondatoare a taberei și a rezervației unde se află tabăra. E un lucru și mai sinistru, având în vedere că Barbara Van Laar nu este singura din familia ei care dispare. Primul copil al familiei, Bear, a dispărut din rezervație înainte de nașterea Barbarei, și deși a fost găsit vinovat un criminal, corpul băiatului nu a fost găsit niciodată. Volumul este mai mult o saga de familie, unde totul se învârte în jurul dispariției celor doi copii, planul narativ urmărind atât dispariția Barbarei din prezent, cât și evenimentele ce au dus la dispariția lui Bear. Sunt foarte multe voci și perspective, iar acțiunea se mișcă extrem de lent de la un punct încolo. Glasul pădurii e o carte atmosferică, dar am simțit că unele evenimente au fost lălăite exagerat și fără noimă, iar perspectiva unor personaje secundare, ba chiar terțiare, ar fi putut fi sărită complet. Per total, deși e un volum în care am empatizat mult cu anumite personaje, și în care se pune accent pe secrete de familie, pe inegalitate socială, pe felul în care era văzută femeia, indiferent de statut social, în America din anii 50-80, mi s-a părut prea lungit, iar asta a diminuat destul de mult din plăcerea lecturii.

Rusalka. Femeia din adâncuri de Natașa Alina Culea a fost o lectură plină de mister. Îl urmărim pe Alexandru, un jurnalist căruia îi cam place să bea, ce decide să-și ia concediu și să meargă la mătușa lui, Tudosia, în inima Deltei. Aici, printre ape, legendele locale și miturile ce scaldă malurile așezărilor izolate încep să iasă la suprafață, iar Alexandru o vede pe Rusalka, o creatură temută și despre care localnicii nu au cuvinte de bine. Volumul este mai mult atmosferă și mai puțin poveste, și pe alocuri mi-a creat impresia că citesc mai multe povești în paralel - o evocare a liniștii și a naturii din Deltă, povestea Tudosiei și a lumii ei interioare, și povestea lui Alexandru, lupta lui nu tocmai crâncenă cu vinul. Per total, mi-a plăcut stilul de scriere, miturile și legendele românești împletite abil în firul narativ, dar nu am rezonat cu finalul - din punctul meu de vedere, epilogul mai mult a încurcat ițele decât a adus un plus la povestea Rusalkăi.

Exposed este a patra carte din seria VIP de Kristen Callihan, iar aici îl urmărim pe basistul trupei, pe Rye, și pe Brenna, publicista trupei Kill John. Pe cei doi îi întâlnim deseori în celelalte trei cărți din serie, și eram tare curioasă de cum se va încheia „războiul” pe care Rye și Brenna îl duceau pe plan secundar. A fost un romance drăguț, fără prea multe traume sau întorsături de situație forțate, și mi-a plăcut faptul că autoarea a pus accent pe aspecte precum țelul suprem în viață, relațiile complicate de familie și importanța libertății personale și profesionale. Toată seria a fost o călătorie pe cinste, am urmărit ce se întâmplă în inima unei trupe rock, prin ce trec membrii acesteia, și cine sunt oamenii din spatele Kill John. Dacă vă plac romance-urile cu personaje ce se învârt în lumea muzicii, recomand seria în întregime.

Zbuciumul somnului de Clara Kumagai urmărește felul în care omenirea este afectată de un eveniment straniu: după un cutremur devastator în Japonia, despre care se spune că a fost provocat de o făptură mitică, un Somn, pe teritoriul țării apar zone în care timpul curge diferit. Drept urmare, sunt niște zone în care accesul este limitat și deseori interzis, iar oamenii trebuie să învețe să trăiască cu pierderea, pentru că acel cutremur inițial a luat cu el o bună parte din populație. O urmărim pe Sora, o tânără pe jumătate canadiancă, pe jumătate japoneză, care și-a pierdut mama în cutremur și refuză să accepte faptul că aceasta este moartă. Drept urmare, se aventurează în zonele interzise, și dintr-un motiv neînțeles, nu e afectată de curgerea diferită a timpului în acestea așa cum sunt majoritatea oamenilor. Volumul este unul YA, explorând teme precum familia, încrederea, capacitatea de a merge mai departe după o mare pierdere, identitatea unei persoane care e „hafu” (în cazul Sorei, tatăl ei e canadian și mama e japoneză) dar și prima dragoste sau sexualitatea. Cea din urmă temă mi s-a părut destul de forțată în toată povestea și transformarea/realizarea Sorei a fost așa, ca nuca în perete. Mi-a creat impresia că tot acel fir narativ a fost introdus doar pentru a bifa o temă pentru a fi actuală. Nici romanul în sine nu m-a dat pe spate, cred că dacă nu optam pentru varianta audio, aș fi abandonat cartea. Mereu e o senzație că povestea se îndreaptă undeva, că urmează să primim răspunsuri, dar când ar trebui să fie punctul culminant, firul narativ se despică sau o ia pe o altă cale, și am fost permanent într-o stare de așteptare, de anticipare a ceva ce nu a venit niciodată. Nu pot să spun că mi-a plăcut de Sora - lăsând la o parte lucrurile prin care trece și durerea legată de pierderea mamei, per total mi s-a părut o persoană deloc agreabilă, iar relația ei cu tata, deseori tensionată, i se datora în mare parte și ei. În concluzie, nu a fost o carte pentru mine și nu voi mai căuta să citesc altceva semnat de autoare, pentru că nici stilul nu m-a prins decât pe alocuri. E un volum cu o premisă interesantă, dar din punctul meu de vedere pe alocuri povestea e trasă de păr și mi s-a creat impresia că nici autoarea nu știa exact încotro a vrut să aducă totul.

Cu Îngerul decăzut, Yukio Mishima își încheie tetralogia Marea fertilității și viața - în dimineața în care termină manuscrisul, se sinucide, și am simțit cumva prin prisma poveștii că totul a fost decis până la ultimul detaliu. În acest volum îl urmărim pe Honda, care aici e deja un bătrân octogenar, cum își trăiește liniștit anii rămași, până în clipa în care-l cunoaște pe Toru. Băiatul are șaisprezece ani, lucrează la un far dintr-un port de provincie și are trei alunițe pe corp aliniate exact cum le avea Kiyoaki, și mai târizu Isao și Ying Chan - reîncarnările lui Kiyoaki. Convins că Toru este următoarea reîncarnare a prietenului său din tinerețe, Honda decide să-l adopte, dar cu timpul, răul din cei doi oameni, atât de diferiți, dar care sunt capabili să vadă ce e în sufletul celuilalt, iese la suprafață, lupta dintre Honda și Toru luând o formă grotească. Yukio Mishima creionează niște personaje foarte ciudate, cu o mentalitate neobișnuită, deciziile acestora fiind mânate de motive în care protagoniștii cred cu tot sufletul, dar care sunt, indubitabil, crude. Îngerul decăzut s-a simțit pe alocuri ca un vis febril, cu ceva filozofie foarte îndepărtată de compasul moralității unui om obișnuit, iar parcursul lui Honda de-a lungul celor patru volume aici a suferit o transformare previzibilă încă de la volumul Templul zorilor. Autorul a pus accent nu doar pe decăderea personajelor sale, ci și pe a Japoniei de după Cel De-al Doilea Război Mondial, și de foarte multe ori s-a simțit în text că lucrurile pe care le spun/gândesc personajele nu le aparțin doar acestora. În concluzie, a fost o tetralogie interesantă, dar care, cu fiecare volum, m-a făcut să îl simpatizez din ce în ce mai puțin pe protagonist, pe Honda, care se pretinde personaj secundar, dar e, la finele zilei, observatorul ce se implică de prea multe ori în povestea lui Kiyoaki, Isao, Ying Chan și Toru.

Am parcurs cam o treime din La drum cu mătușa-mea de Graham Greene înainte să decid să o abandonez. Premisa a fost interesantă - un bărbat trecut de 50 de ani își înmormântează mama și la ceremonie apare mătușa lui, o femeie ciudată și pe care familia a cam renegat-o. Mătușa nu e tocmai o bătrânică inofensivă și pasionată de croșetat, iar protagonistul, deși e trecut de jumătatea vieții, are aproape zero experiență în ceea ce privește călătoriile și aventurile în general. Povestea a început promițător, dar m-am plictisit foarte repede odată ce în peisaj au apărut niște personaje secundare, iar mătușa o dădea dintr-o tâmpenie în alta. Romanul a fost ecranizat și cred că îl voi urmări, mi se pare o poveste mai bine spusă prin intermediul imaginii decât a cuvântului.

New Yorkul de altădată de Edith Wharton este un volum format din patru povestiri despre viața din înalta societate a New Yorkului din anii 1800, fiecare povestire axându-se pe alte personaje și pe alte probleme - scandaluri legate de viața amoroasă, de copii, de situația cu banii, de relațiile din familie. Mi-au plăcut toate povestirile, autoarea oferind o imagine amplă a societății, a sufletului uman și a problemelor actuale pentru acea perioadă. Cu toate acestea, pe alocuri simțeam că mintea-mi zboară în altă parte, pentru că narațiunea se axa pe fire narative secundare ce pentru mine nu erau de interes.

Where The Light No Longer Follows de Wendy Heiss este o nuveletă despre un Înger al Morții (Reaper), Silene, care a avut o viață îngrozitoare și în moarte, a intrat în slujba Zeului Morții pentru cinci sute de ani, și despre Zeul Vieții, Gabriel, care îi tot dă târcoale. Cele două personaje se cunosc de sute de ani, dar Silene, atingerea căreia omoară orice e viu, nu înțelege de ce Gabriel se ține după ea și îi vorbește criptic. Povestea urmărește apropierea - imposibilă din toate punctele de vedere - a celor doi, și autoarea a creat foarte frumos și credibil senzația de tânjeală, de gol în suflet, de dorința de a fi alături de cel căruia inima ta vrea să se dăruiască, fără a ține cont de mintea ta. Mi-a plăcut enorm povestea, elementele de fantastic, dialogurile pline de glumițe și tachinări între cei doi, dar și vulnerabilitatea fiecăruia și chimia între Silene și Gabriel. Pe final, unele lucruri mi s-au părut grăbite și altele neexplicate, dar nu suficient cât să fie deranjante sau să altereze atmosfera poveștii. Finalul a fost foarte pe placul meu - complet logic - și tragico-romantic - pentru parcursul personajelor.

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor de Gary Chapman și Ross Campbell este o variantă adaptată pentru părinți a volumului original, Cele cinci limbaje ale iubirii. Nu am perceput-o neapărat ca pe o carte de parenting - nu rezonez în general cu acest gen - ci mai degrabă ca pe un ghid psihologic. Autorii explorează cum un părinte poate să umple rezervorul iubirii copilului său, aflând forma de iubire pe care copilul o percepe cel mai bine. Lăsând la o parte aspectele religioase, care mi s-au părut finuț introduse, dar irelevante pentru mine, volumul e informativ și oferă variante de a-i arăta copilului, pe limba lui, adică în limbajul iubirii sale, dragostea pe care i-o poartă părintele său sau oricine din familie care este implicat în viața copilului.

The Strangest Fish de Katherine Arden, ilustrată de Zahra Marwan, este povestea unei fetițe ce cumpără de la un târg un peștișor ciudat, care e un fel de Făt-Frumos - crește foarte repede. E o povestioară simpatică, optimistă, pe care am parcurs-o rapid, fiind o carte pentru copii. Și ilustrațiile mi-au plăcut tare:)

De la Shea Ernshaw am citit The Wicked Deep, în 2019 și tot atunci am pus pe wishlist Winterwood, dar abia acum am ajuns la titlu. Volumul o urmărește pe Nora Walker, o adolescentă ce provine dintr-o familie de vrăjitoare, locuiește în creierii munților și știe cum să se apropie de Pădurea plină de mistere întunecate. În zonă există o tabără pentru băieți, iar pe timp de iarnă, toată localitatea este izolată de restul lumii, așadar, oamenii sunt blocați în același loc, și se întâmplă lucruri nu tocmai curate. Din tabără dispar doi băieți, iar după două săptămâni, Nora îl întâlnește pe Oliver, unul dintre băieții dispăruți, în Pădure, viu și nevătămat, iar de la această întâlnire, lucrurile în munți se precipită. Winterwood e un YA cu elemente de mister și thriller, cu evenimente ușor previzibile, dacă sunteți familiarizați cu genul și ați citit suficiente cărți YA. Mi-a plăcut partea legată de folclor și de magie, de cum funcționează Pădurea, de ce doar cei din familia Walker știu calea prin aceasta, partea de romance a fost drăguță, deloc forțată. În schimb, partea de thriller a fost cam cringe pe alocuri, unele acțiuni ale personajelor m-au făcut să mă întreb cum de au ajuns la vârsta pe care o aveau cu așa mod de a gândi. Recomand volumul dacă vă doriți un roman pentru adolescenți unde acțiunea are loc în miez de iarnă, un mister străvechi plutește asupra unei comunități, iar o fată-vrăjitoare trebuie să-și găsească locul într-o lume care o respinge.

Hearts That Cut de Kika Hatzopoulou este a doua carte din duologia Threads That Bind și a fost cu siguranță o lectură foarte alertă - și care m-a ținut în priză și m-a trecut prin foarte multe stări. Aici, o urmărim pe Io, sora care poate vedea și tăia firele sorții, trebuie să facă față profeției și să lupte pentru a-și salva prietenii și familia. Fiind al doilea volum din serie, nu dau prea multe detalii, dar atât vă zic: dacă vă place genul YA cu o lume fantastică, bazată pe mitologia greacă, eroinele complexe, relațiile variate și credibile între personaje (nu insta-love sau insta-hate), ritmul alert al acțiunii, asta e duologia pe care să puneți mâna în anul ce vine :) Mi-ar place enorm dacă s-ar traduce și la noi, lore-ul e complex, personajele deseori trebuie să ia decizii aflate la limita între bine și rău, iar partea de romance e așa de duios scrisă, că nu o să vă lase indiferenți.

Acestea au fost cărțile din ultima lună a lui 2025. Voi cu ce lecturi ați încheiat anul?

Recenzie literară: Templul zorilor (Marea fertilității, #3) de Yukio Mishima (1970)

 Ajuns în Tailanda cu afaceri, Honda, acum un bărbat în vârstă, o întâlnește pe copila-prințesă, despre care se spune că e nebună. Dar, odată ce o cunoaște, Honda e luat prin surprindere de afirmația fetei: că într-o viață anterioară, ea a fost un tânăr ce a trăit în Japonia. Pentru protagonist, asta schimbă multe, pentru că încearcă să vadă în copilă - și reușește - reîncarnarea lui Kiyoaki, apoi a lui Isao. Honda este absolut sigur că povestea prietenului său, care a trăit deja două vieți, și în ambele, Honda nu a reușit să-l salveze, nu a ajuns încă la final. Influențat de credințele hinduse și de religia pe care o descoperă în Tailanda, Honda mai trăiește un eveniment important la vârsta a treia: se îndrăgostește de o tânără de douăzeci de ani.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și narațiunea a înclinat mai mult spre filosofie și mai puțin spre acțiune. Sunt foarte multe momente în care urmărim șirul gândurilor lui Honda, cum analizează ceea ce vede și cum simte că în interiorul lui are loc o renaștere. Pe de o parte, pentru că descoperă o nouă religie și o studiază, simțind cum se formează o conexiune între el și lumea imaterială a spiritelor. Pe de altă parte, pentru că după o viață cumpătată și ternă din punct de vedere amoros, Honda se îndrăgostește iremediabil de o tânără ce ar putea să-i fie fiică, pierzându-și cumpătul și comportându-se irațional în foarte multe momente.

Deși îmi place cum scrie autorul și până acum, am apreciat povestea ce se desfășoară pe parcursul ciclului, Templul zorilor foarte repede a ajuns să mă plictisească pe alocuri, pentru că acțiunea e întreruptă de un șir infinit de informații despre hinduism și cum e văzut acesta de către adepții religiei. Totodată, transformarea bruscă a lui Honda, dintr-un observator calm și matur, într-un bărbat ce-și pierde capul și liniștea din cauza unei fete, care îi este absolut interzisă, m-a făcut să displac personajul. Cu toate acestea, spre finalul cărții au avut loc niște evenimente și personajele au avut niște revelații care au reparat povestea. Și, chiar dacă am rămas cu un gust amar în ceea ce privește evoluția personajului principal, finalul romanului mi s-a părut firesc și mai mult decât potrivit pentru Honda. Mi-a plăcut și de Rie, soția lui Honda, pe care o cunoaștem doar ca pe o umbră fără personalitate în volumele anterioare, iar în Templu zorilor descoperim o femeie ce înflorește la bătrânețe, oferind niște momente tare interesante și chiar tensionate pe parcursul romanului.

Prin intermediul acțiunilor lui Honda și a oamenilor pe care-i cunoaște, observăm și Japonia de după Cel de-al Doilea Război Mondial, în plină etapă de turbulențe politice, incertitudine în cadrul populației de rând și încercarea de a renaște, vechiul încă luptând cu noul, tradiția cu inovația, filosofia de secole fiind dată la o parte în favoarea gândirii vestice.

Chiar dacă acest volum nu m-a impresionat și nu m-a atins la fel de mult ca precedentele, am de gând să termin tetralogia. Dacă vă place stilul lui Yukio Mishima și dacă sunteți curioși de evoluția unui personaj pe parcursul a patruzeci de ani, vă recomand să citiți Marea fertilității.

Bilanț literar: August 2025

 Salutare!

August a fost o lună cu chef de citit, și fără a fi cu intenție, titlurile care m-au atras au fost semnate preponderent de autori români (și basarabeni) contemporani - cu o singură excepție. Am citit majoritar cărți fizice, pentru că nu am avut chef de ebooks sau de cărți audio. Dar să le luăm în ordine cronologică.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și până aproape de final, mi s-a părut foarte slabă, dar sfârșitul parcă a salvat totul. Aici, îl urmărim pe Honda, deja un bărbat în vârstă, cum merge în Tailanda și o cunoaște pe prințesa nebună, o fetiță ce afirmă că în viața precedentă a fost un băiat japonez. Honda e absolut sigur că fetița este reîncarnarea lui Isao, care, la rândul său, a fost reîncarnarea lui Kiyoaki, ambii personaje importante în Cai în galop, respectiv, Zăpada de primăvară. Voi vorbi despre Templul zorilor mai pe-ndelete într-o viitoare recenzie.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie. Am vorbit despre carte mai multe aici.

Nu se putea fără o abandonată, așa-i? :) De la Alice Feeney am mai citit Piatră, hârtie, foarfecă, și nu mi-a plăcut absolut deloc - am terminat cartea doar pentru că am făcut buddy read cu o prietenă. El & ea este titlul lunii august la bookclubul la care particip, și de aceea i-am dat o șansă, dar nu am putut parcurge mai mult de câteva capitole. Pur și simplu nu rezonez cu scriitura autoarei, și când am căutat spoilere, ca să nu fiu complet din pom la întrunirea bookclubului, m-am bucurat că nu m-am forțat să citesc volumul respectiv. Pe lângă faptul că nu mă dau în vânt după thrillere, pentru că de obicei protagoniștii nu sunt oameni cu toate țiglele pe casă și eu am nevoie să rezonez cu ceva din personalitatea personajului pentru a-mi păsa de povestea sa, Alice Feeney nu e o autoare potrivită pentru mine. Piața de carte thriller e foarte ofertantă și am citit și cărți bune din acest gen, dar El & ea mi-a dat de înțeles de la bun început că nu va fi o lectură care să mă captiveze.

Trecute vieți de doamne și domnițe, volumul I, de Constantin Gane, a fost o adevărată delectare. Istoria, de obicei, e povestită din perspectiva învingătorilor, și de obicei, bărbații sunt cei care stau la cârma schimbărilor. Ei bine, Constantin Gane, printr-un efort de cercetare amănunțit și pe alocuri supraomenesc, reușește să aducă la cunoștință cine au fost femeile care au marcat viețile conducătorilor de pe teritoriul României încă din secolul al XVII-lea, cum au fost soțiile, surorile, fiicele, sau alte femei importante din viața unui conducător sau a altuia. Tare interesant a fost volumul - am aflat despre ilustre doamne, care au vrut binele țării, am aflat și despre femei ce și-au urmărit propriile interese, dar am fost prinsă și într-o complexă lecție de istorie, relatată într-un fel atât de minunat de către autor, încât îmi pare rău că manualele de istorie din școală nu sunt scrise în același stil - Constantin Gane știe cum să capteze atenția prin felul său inedit de povestaș. Nu e un volum doar despre femeile domnitorilor, ci și despre societatea românească de pe vremuri, despre lupta pentru putere și despre eterna perfidie umană. Voi citi al doilea volum cât de curând.

Peștele mălai visează de M.K. Lynn este al treilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni din Micul Paris. De data aceasta, membrii Cabinetului se îndreaptă spre Tomis, unde trebuie 1. să-i cunoască pe colegii lor de la mare și 2. să afle ce s-a întâmplat cu aurul de la Cazinou. Dar mai apare și un punctul 3., și anume, în limbaj liber, ce se întâmplă cu Lisette și domnul Vernescu? Tare mult mi-a plăcut acest volum, alert, amuzant (prin intermediul detectivilor (vai de capul lor, apropo) din Tomis), emoționant chiar, datorită felului în care o anumită dinamică între anumite personaje se schimbă foarte mult. Aștept cu nerăbdare să aflu cu ce se va continua povestea.

Woldemar de Oleg Serebrian a fost ca o rană sângerândă: atâta durere într-un suflet atât de mic, de copil, nu îmi amintesc să mai fi întâlnit într-o altă carte. Poate doar în Singur pe lume de Hector Malot. Woldemar are aproape șapte ani și-i urmărim ultimul an din copilărie, de înainte să înceapă școala. Este un copil născut într-o perioadă dificilă - acțiunea în carte are loc în 1976-1977, într-un loc dificil - Cernăuți - pentru cineva care în acte e trecut ucrainean, dar despre care se zice că e neamț. Pentru un copil atât de mic, Woldemar are un spirit de observație care aduce în prim-plan realitatea unei familii dezbinate, durerea și traumele care nu sunt conștientizate, acceptate sau vindecate, acestea otrăvind viața celor din inima familiei. E o carte în care am regăsit foarte multe lucruri din propria mea copilărie, și poate că ăsta a fost motivul de ce am trăit atât de intens momentele de nedreptate din viața lui Woldemar și am empatizat cu acest băiețel pe tot parcursul volumului. Voi face o recenzie mai amplă, ce pot să spun e că îmi place enorm cum scrie Oleg Serebrian și rezonez tare mult cu scriitura sa.

The Rise and Fall of the Dinosaurs de Steve Brusatte a fost o non-ficțiune de care m-am bucurat mult. Autorul, paleontolog de profesie, sintetizează foarte bine și facil pentru cineva care nu lucrează în domeniu tot ceea ce înseamnă cum au apărut dinozaurii, cum s-au dezvoltat, cum au domnit și cum au dispărut. Am aflat foarte multe informații noi despre tot felul de specii, despre cum putem afla perioada exactă de când datează o fosilă, despre cum dinozaurii s-au dezvoltat în mai multe direcții, am aflat și despre dinozaurii din Hațeg, dar și despre cum au dispărut, aproape în totalitate, aceste animale atât de diferite de ce mișună pe pământ în prezent. Clar e o carte pe care o recomand tututor pasionaților de subiect.

Zen in the Art of Writing de Ray Bradbury este a doua carte semnată de autor pe care o abandonez anul acesta. Nu mai rezonez cu stilul autorului și nu are sens să trag de mine de dragul vremurilor de demult.

Am tras de mine să citesc Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia, dar nu am reușit să mă conectez cu personajele la fel de bine cum a fost în cazul volumului Zborul albinelor - cartea anului 2022 pentru mine. Introducerea personajelor principale în acțiune nu m-a făcut să fiu curioasă de soarta lor și doar scriitura frumoasă, lirică a Sofiei Segovia nu a fost de ajuns pentru mine ca să continui această poveste.

Premisa acestui volum suna foarte interesant, dar din păcate, nici execuția, nici scriitura nu au fost pe placul meu. Am tras de mine să citesc câte un capitol pe zi, dar cu totate că Luna din apă de Samantha Sotto Yambao promite să fie o carte în stilul animațiilor de la Studio Ghibli, eu nu am simțit decât plictiseală și chiar o ușoară antipatie față de protagonistă. Stilul mi s-a părut alambicat fără motiv, multe cuvinte care nu spun nimic, iar ritmul poveștii a fost ciudat. Am abandonat cu regret această poveste, pentru că avea potențial, dar pe mine nu m-a cucerit.

Un alt volum pe care voiam musai să-l parcurg, dar care m-a plictisit instant, a fost Revrăjită de Lucy Jane Wood. Încă din primul capitol scriitura mi se pare încurcată, iar protagonista se comportă de parcă nu ar fi o femeie în toată regula, ci o fată de 12 ani proaspăt sosită la pension, unde nu cunoaște pe nimeni și e foarte timorată. Deși poveștile cu și despre librării magice se numără printre preferatele mele, volumul de față nu mi s-a potrivit.

Și închei luna cu încă o carte abandonată - de data asta, în format audio. Un apartament la Paris de Guillaume Musso avea o premisă interesantă, dar m-am plictisit tare repede și nu m-am putut conecta cu personajele și cu problemele acestora. Așa că am lăsat-o baltă.

Acestea au fost cărțile lunii august. Cum a fost pentru voi acest sfârșit de vară?

Bilanț literar: Aprilie 2025

 Salutare și bine v-am găsit la un nou bilanț literar!

Aprilie a fost o lună a contrastelor: am început destul de multe cărți, dar cumva s-a nimerit să fie ori greoaie, ori cu subiecte care nu-mi priau pe moment, ori simțeam că nu e timpul să le citesc în acel moment. Cu toate acestea, am citit șase cărți - și am abandonat două, pentru că altfel nu se putea - și pot să spun că a fost o lună bună și că sunt mulțumită de poveștile pe care le-am explorat.

Voi începe cu prima carte abandonată - Între foc și dorință de Sara Ciucur. Unele cărți trebuie citite la timpul său, iar acest volum, YA Fantasy, nu a reușit să mă țină în priză. Nu am putut empatiza cu protagonista și cu trăirile ei, dar asta cred că vine de la faptul că nu mai sunt adolescentă și caut alt fel de construcție a personajului principal în cărțile pe care le citesc.

Cam nu prea le nimeresc la capitolul romance în ultiam vreme - dar plusul e că mai scot din titluri de pe lista mea de tbr. Cu Ex Games de Stella Rhys am avansat cred că în jur de 30% până să decid să nu mă mai forțez să-mi placă ceva ce nu are cum să-mi placă. Premisa e stupizică, și aș fi trecut-o cu vederea, dacă felul în care e scrisă povestea, și modul de a gândi a protagonistei, nu ar fi stricat totul. După ce iubitul ei o părăsește fără niciun preaviz, protagonista e pe marginea prăpastiei, banii se termină, nu-și poate plăti chiria, și află că logodnicul ei tocmai a anunțat că se căsătorește cu fosta fratelui său. Acest frate vine la ușa protagonistei, îi dă vestea, și-i propune să se prefacă a fi un cuplu, ca să-l împiedice pe iubitul fugit să se căsătorească cu fosta lui. Complicat, practic, cei doi frați fac schimb de iubite, dar, cumva, trebuie să o înțeleg pe protagonistă de ce acceptă propunerea dată. Mai apar niște detalii din viața personală a protagonistei cu fostul ei, și tot ce se întâmplă mai departe nu prea are sens, așa că am decis să nu mai trag mâța de coadă și să-mi văd de alte cărți romance, mult mai bine construite, și cu personaje care chiar au substanță.

The Field Guide to Dumb Birds of North America de Matt Kracht a fost o carte destul de frustrantă. Pe de o parte, mi-au plăcut informațiile despre păsări și ilustrațiile. Pe de altă parte, nu mi s-a părut o carte amuzantă - e trecută la humor. Nu am rezonat cu glumițele autorului și cu felul „drăgălaș” în care „alintă” păsările, pocindu-le denumirile.

Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit.

În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș. 

Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.

Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.

Prin intermediul lui Alex și a lui Manu și a lucrurilor prin care trec aceștia, autorul explorează teme precum familia, apartenența, călătoria în timp, existența unor universuri paralele sau a forțelor binelui și ale răului. Mi-au plăcut enorm răsturnările de situație și fiecare moment în care se descoperea un nou punct de legătură între cele două personaje principale.

Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.

Haruki Murakami are un stil lejer de a scrie, melancolic și visător totodată, dar cu personaje ancorate în realitate, care nu au aspirații exagerate. Autorul pune accent pe dorința omului de a aparține, de a iubi și de a fi iubit, pe nevoia firii umane de a fi înconjurată de alte suflete, nu doar obiecte sau muzică.

25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.

Mi-a plăcut mult de tot să citesc despre felul în care Massimo, un om care avea o idee clară despre cum vrea să-i fie viața, este dat peste cap de un pui de arici, apoi de altul, și de altul, veterinarul ajungând să înființeze un centru de reabilitare pentru aceste animale mici, neînțelese, ușor de rănit, și care sunt protejate de lege.

Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell m-a ajutat să nu intru în reading slump și, deși nu sunt mare cititoare de thrillere - ca să fiu sinceră, chiar le evit - volumul de față a fost ce trebuie. Ce nu-mi place la genul thriller e că, de obicei, protagoniștii sunt persoane dubioase, și îmi e foarte greu să mă conectez cu trăirile acestora și să intru în poveste dacă personajele principale îmi sunt antipatice. Aici nu a fost cazul - autoarea construiește antagoniștii treptat, niciun personaj nu e bun sau rău, ci se află undeva între aceste două non-culori, ceea ce a fost un mare plus pentru mine.

Mi-a plăcut mult atmosfera și ritmul, indiciile care apăreau fix în clipa în care acțiunea parcă stagna, au fost câteva plot twist-uri la care mă așteptam și câteva la care nu. Cert e că mi-a plăcut foarte mult acest roman și sunt recunoscătoare fetelor de la bookclub care au propus volumul. Abia aștept să-l discutăm în mai :)

O poveste haioasă de Ned Vizzini este un volum pe care l-am început destul de sigură că o să-mi placă, dar după zece capitole am simțit că nu rezonez cu stilul de scriere, așa că am abandonat lectura.

Acestea au fost cărțile lunii aprilie, voi ce ați mai citit?