Pentru tine, munții vor fi doar niște pietre pe care zeii vor încerca să le arunce în calea ta. Pentru mine, o stâncă va fi sfârșitul visului. Aș vrea să ne întâlnim undeva la mijloc.
Și să pășim, mânați de o dorință arzătoare de a descoperi lumea, unul spre celălalt. Să ne căutăm acolo unde știm că umbrele noastre încă se ridică, molcome, eterne.
Poate că unul dintre noi va ajunge primul și-l va aștepta pe celălalt. Sau poate, crezând că a întârziat, va pleca mai departe, spre noi orizonturi. Dar, în inima mea de ființă muritoare, sper că există ceva ce se numește Soartă, ceva ce ne va spune să așteptăm.
Cum crezi că va fi a noastră reuniune? Ne vom da seama simultan că celălalt a ajuns? Ne vom privi pentru o clipă eternă? Ne vom zâmbi? Sau va fi o fărâmă de timp în care ne vom aminti cine se află în fața noastră?
O să-ți spun cât mi-ai lipsit sau, în felul meu, voi păstra tăcerea, sperând că tu, cum obișnuiai odinioară, îmi vei putea citi chipul, îmi vei putea desluși cele mai intime gânduri doar privindu-mi fruntea ridată?
Necunoașterea este o povară ce nu dispare niciodată. Indeciziile, adunate una câte una, acoperă pământul, ca un strat gros de zăpadă. Tăcerile, mici și mari, stau la baza orașelor din care am vrut să fugim.
Când îmi voi părăsi, odată pentru totdeauna, trupul lipsit de eternitate, mă vei aștepta?
L-am cunoscut în acea minunată perioadă a vieții când ai impresia că lumea îți aparține. Că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Când ești tânăr și plin de vise. Nu i-am recunoscut chipul decât atunci când a fost mult prea târziu.
Era o dimineață de vară tânără, care promitea căldură, dar ceva mai târziu. Răcoarea răsăritului nu se risipise încă, iar frunzele, proaspăt trezite din somnul cel lung, foșneau în jurul capului meu. Am mers pe poteca pe care am străbătut-o de atâtea ori, fără nicio grijă, fără nicio taină. Picioarele îmi erau sprintene, rochia - vaporoasă, chipul, numai zâmbet. Urma să ajung în locul în care știam că voi găsi cea mai frumoasă floare pe care voi avea ocazia să o culeg vreodată. Era prima mea vânătoare.
Am trecut de toate poienițele care mă cheamau să le calc pragul - unele înconjurate de plopi înalți, altele - pline de mușuroaie de cârtițe. Am trecut și pe lângă poienița în care cercuri mai mari și mai mici de ciuperci desenau o figură complicată pe iarba moale. Nu voiam să călătoresc în alte lumi în acea zi; voiam să culeg Floarea.
Și m-am apropiat de cascadă, apa care unea cerul și pământul, apa ce ascundea în spatele său poarta spre comoara pe care o căutam. Am pășit în apa rece și limpede, simțind cum mii de ace îmi furnică pielea. Dacă acest lucru trebuia să mă oprească, nu m-a oprit. Am mers și am mers, până când apa mi-a ajuns până la brâu, până la umeri, până când nu am mai simțit fundul și am plutit spre apa învolburată de la baza cascadei. Și, când am ajuns acolo și am trecut de perdeaua rece și dureroasă, am văzut poteca printre stânci.
Se afunda în piatră, fără pic de lumină, fără pic de speranță ascunsă dincolo de pasajul îngust. Dar am mers și am mers, simțind răcoarea hainelor mele ude, răcoarea stâncii, răcoarea ce începea să mi se cuibărească în suflet. Și am mers, simțind cum pereții încep să mă strângă, să mă atingă mult prea aproape, din ambele părți.
Încă un pas, doi, trei. Pasajul, care până atunci m-a strâns și a încercat să mă transforme în una dintre pietrele sale, m-a lăsat în pace. A simțit siguranța mea, îndârjirea, mi-am spus atunci. Dar cât de mult greșeam!
Lumina din față tot creștea și creștea, iar un ciripit slab se auzea din ce în ce mai tare. Am ajuns la capătul destinației atunci când am ieșit din pasaj, inspirând adânc aerul unei dimineți de vară. Și atunci, în mijlocul poienii în care m-am trezit, l-am văzut.
Era atât de frumos, încât mi-am pierdut cuvintele. Stătea aplecat peste floare, pe care nici nu am văzut-o la început. Cu părul lui lung, argintiu, care-i cădea peste tot - pe mantie, peste haine, peste picioare - arăta ca un prinț venit din alte lumi. Dar era, cum urma să aflu, un tiran, unul pe care l-am demascat mult prea târziu.
Cred că mă aștepta. Și-a ridicat privirea spre mine și o pereche de ochi de oțel mi-au străpuns inima. M-au transformat într-un animal docil, care a pășit spre el, chiar dacă fiecare părticică din mine striga să mă opresc.
Nu m-am oprit.
Nu m-am oprit când mi-a luat mâna într-a sa - o mână mare, rece, care m-a tras spre el. Nu m-am oprit când și-a aplecat capul spre mine, privindu-mă atent în ochi, căutând acolo ceva ce nu cred ca a găsit. Nu m-am oprit când un zâmbet rău-prevestitor i-a înflorit pe chip. Nu m-am oprit când a rupt floarea, care s-a înnegrit pe loc în mâna lui și a luat foc, transformându-se într-o săgeată. Nu m-am oprit când m-a sărutat, rece și apăsat, de parcă îi aparțineam de când s-a creat lumea.
Durerea, cea care mi-a străbătut corpul, plecând din inima mea, a fost puternică și a rămas pentru totdeauna cu mine. Poate tot durerea a fost cea care m-a trezit, pentru că am putut, în sfârșit, să scap de strânsoarea mâinii lui, dar era deja prea târziu.
- Frumoasă Rheea, acum vei fi de-a pururi a mea, a șoptit el, cu o voce pe care nu ar fi trebuit să o numesc melodioasă, dar ăsta e adevărul.
S-a întors și una dintre șuvițele din părul lui imposibil de lung s-a întins spre fulgerul ce atârna din pieptul meu. L-a tras cu forță, făcându-mă să cad la pământ. Apoi, a dispărut.
Iar eu m-am transformat în Floare - una care poate gândi, una care simte, una care încă mai speră. Dar nu mai poate face nimic pentru a schimba ceva.
La curtea regelui Wanda, într-un ținut îndepărtat, Eric Gundian este un pictor iubit și apreciat de toți cei din jur. Chipeș și mereu cu zâmbetul pe buze, Eric duce o viață liniștită și lipsită de griji, însă în una din nopți visează o pereche de ochi care îl bântuie și tânărul nu-și poate lua gândul de la aceștia. Pictorul realizează că, dacă nu reușește să găsească femeia căreia îi aparțin ochii din vis, atunci nu va fi niciodată în stare să termine cea mai mare și importantă lucrare a sa. Eric decide să plece în lumea largă în căutarea acestor ochi și drumul pe care-l parcurge este împresurat cu tot felul de experiențe, care-l modelează pe tânărul visător.
Visătorul de visuri de Regina Maria este o carte ce merită citită - pentru stilul mai vechi de scriere, pentru descrierile luxuriante ale lumii și a locurilor în care se trezește Eric, pentru poveste, dacă vrei să deslușești misterele ascunse din aceasta.
În Bilili, cititorul face cunoștință cu o mână de personaje, fiecare încercând să-și spună propria poveste într-un mod deloc coerent. Bilili, tânăra care-i fură mințile lui Panait Istrati, încearcă să vorbească despre sentimentele sale. Panait Istrati, un om cu o personalitate aparte și cu o istorie a vieții despre care se pot scrie romane, explică cititorului că poți să iubești simultan mai mulți oameni, dar cel mai mult poți - și trebuie - să iubești viața. Anna, soția lui Panait, care știe din start că ziua în care soțul ei îi va spune că are o amantă va veni mai devreme decât și-ar fi dorit, își reface rănile departe de toți cei pe care i-a cunoscut, ducând o corespondență secretă cu noua pasiune a soțului ei.
Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod au fost elementele care mi-au plăcut în această carte. Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată. Mi-a plăcut și modul în care autorul îi oferă naratorului propriul spațiu de a-și spune povestea, care contrastează cu confesiunile unor personaje ce au existat în secolul al XX-lea.
Elizabeth Hickey aduce în atenția cititorului viața muzei lui Gustav Klimt - Emilie Floge, fetița care nu era neapărat pasionată de pictură, care s-a transformat într-o adolescentă nesigură, iar mai târziu a devenit o celebră creatoare de modă. Pe parcursul vieții sale, Emilie a fost mereu asociată cu Gustav Klimt - natura relației lor a fost mereu dezbătută, însă un fapt indubitabil este că Emilie a fost muza și partenera de viață a pictorului.
În Sărutul pictat, accentul se pune pe viața lui Emilie, pe sentimentele ei, pe felul în care se maturizează, cunoaște oameni noi, se îndrăgostește, urăște, admiră și creează, singurul element stabil din viața ei fiind Gustav Klimt.
În aprilie 1912, 14 irlandezi pleacă din sătulețul lor pentru a se îmbarca pe cea mai mare și impunătoare navă din lume - faimosul Titanic. În 1982, la împlinirea a 70 de ani de la cea mai răsunătoare tragedie navală, Grace, nepoata lui Maggie, află cu stupoare că străbunica ei este una dintre supraviețuitoarele de pe Titanic. Aflată într-o etapă complicată în viață, Grace este încurajată de Maggie să scrie povestea pe care bătrâna nu a mai spus-o nimănui.
Romanul semnat de Hazel Gaynor mi-a plăcut mult pentru felul în care evocă atmosfera vremii, pentru poveștile de viață atât de diferite, dar care se împletesc, datorită sorții, în cele mai neobișnuite împrejurări. Confesiunea lui Maggie, rememorarea trecutului, decizia lui Grace să aducă la lumină o poveste tragică și plină de amintiri dureroase oferă narativei un aer aparte.
Mi-e fost dor de vară și abia aștept să mă bucur de zilele lungi și pline de soare, pentru a citi cele mai fascinante povești și cele mai neverosimile narațiuni. Înainte de asta, să sumarizăm lecturile din ultima lună a primăverii.
Prima carte pe care am citit-o în mai a fost The Contract de Melanie Moreland, primul volum din seria omonimă. Povestea urmărește dorința lui Richard, un om de afaceri fără scrupule, de a se răzbuna pe fostul lui șef, devenind asociat la o firmă rivală. Totuși, pentru a ajunge unde ăși propune, Richard trebuie brusc să devină un alt om - un familist, pentru care principala grijă în viață este familia și femeia iubită. Cum Richard este departe de acest tipar, decide să încheie un contract cu secretara sa, Katharine, o femeie mică și slabă, o creatură pe care nu o poate suporta. Dacă motivele lui Richard sunt cât se poate de clare, Katharine ascunde niște secrete pe care le descoperim pe parcurs.
Mi-a plăcut cartea, dinamica între cele două personaje, lejeritate și ritmul în care cei doi se atașează unul de celălalt. Este o lectură ușoară și mi-a plăcut și faptul că povestea are un final oarecum închis, perfectă pentru cititorii cărora nu le plac neapărat seriile.
Hands Down a Marianei Zapata ne face să ne întâlnim cu un personaj secundar din The Wall of Winnipeg and Me și lucrul acesta m-a surprins în mod plăcut, pentru că nu mă așteptam să-l reîntâlnesc pe Zac în altă carte.
În copilărie, Bianca a avut mulți prieteni, printre aceștia numărându-se Zac, o vedetă în lumea fotbalului. Când tânăra a realizat că-l place, cu zece ani în urmă, a încercat să treacă peste asta, pentru că, totuși, Zac era cel mai bun prieten a verișorului ei și al ei. Ceva s-a întâmplat și Bianca și Zac au pierdut contactul pentru zece ani, Bianca întrebându-se dacă a fost vina ei. Deși stau în același oraș, tânăra ezită să-l contacteze, însă un eveniment din familie o face să vină la el acasă. Zac este mirat să o vadă și, deși Bianca și-a promis că va trece peste tot pentru a păstra aparențele, supărările din trecut ies la iveală.
Hands Down este o carte destul de lentă, unde urmărim de foarte aproape frământările Biancăi și reconstrucția relației cu Zac, cel mai bun prieten din copilărie. Mi-a plăcut povestea, dar aș fi preferat să văd mai multe lucruri din perspectiva lui Zac și mai puțină nesiguranță din partea Biancăi.
The Secret: A Billionaire and Nanny Romance de Lulu Moore a fost una din acele lecturi ușoare, nepretențioase, unde știi că totul va fi bine și unde știi din titlu care va fi direcția firului narativ. Totuși, mi-a plăcut mult atât de protagonist, Murphy - un bărbat de succes (ignorați faptul că are în jur de 30 de ani și că a clădit - de la zero - un imperiu financiar), cât și de Kit, o dădacă mult prea atrăgătoare. Dinamica între cei doi a fost una simpatică, presurată cu glumițe, ocheade prost ascunse și o dezvoltare destul de armonioasă a relației. Cu siguranță voi citi și celelalte cărți din serie (stand-alones, din câte se pare) atunci când voi simți că vreau o lectură optimistă și reconfortantă.
Eponine Thenardier este o fată care ajunge să devină membră a Ghildei Hoților, fiind cunoscută de cei din jur drept Pisica Neagră. Aderarea ei la ghildă nu a fost o decizie proprie, iar Nina speră să o poată scăpa pe sora ei, Azelma, care a fost luată de tigru - temutul lord al ghildei trupului. Timpul trece și Nina ajunge să o aibă în grija sa pe Cosette - Ettie, o fetiță pe care Tigrul și-o dorește foarte mult.
Din acest punct, Nina trebuie să lupte atât pentru a-și găsi și salva sora demult pierdută, cât și pentru a o proteja pe micuța Ettie. Lucrurile nu sunt tocmai simple, pentru că la Curtea Miracolelor cel mai mult contează Legea, iar Nina are de gând să o încalce.
Luna de la Kiev e o poezie simplă, cu un puternic impact emoțional. Am crescut cu poveștile pe care le-a scris Gianni Rodari, e unul dintre autorii mei preferați din copilărie și vă recomand cu cea mai mare căldură să-i citiți poveștile copiilor voștri - sunt uimitoare, pline de lumină și speranță.
Poveștile bufniței. Pisoiul care se temea de orice de Eric-Emmanuel Schmitt este o povestioară superbă, despre curaj, prietenie și dorința de a proteja aproapele. Ilustrațiile m-au încântat prin drăgălășenia lor.
În Heartless de Marissa Meyer, Regatul Cupelor este condus de un rege naiv și de-a dreptul nătâng, care trăiește pentru distracții și refuză să ia atitudine atunci când în regatul său să întâmplă lucruri nu tocmai vesele. La unul dintre baluri, Cath află cu stupoare că regele vrea să o facă regina sa și la același bal, tânăra întâlnește un băiat pe care l-a visat de mai multe ori. Acesta se adeverește a fi Jest, noul Jocker al curții și, pornind de la acest bal, viața lui Cath se schimbă pentru totdeauna.
Tare mi-a plăcut cartea, pentru că a avut de toate - o lume fantastică în care vrei să te pierzi, personaje inedite, o poveste de dragoste bine țesută, o dezvoltare fascinantă a protagonistei. Felul în care Cath parcurge drumul de la o fată naivă la o regină nemiloasă a fost interesant de urmărit și autoarea a surprins foarte bine acele momente de cotitură în viața lui Cath care au adus-o pe tron.
Kulti de Mariana Zapata este, probabil, cea mai populară carte scrisă de autoare până acum. Urmărește relația ce se construiește între Sal, care joacă fotbal la nivel profesionist și visează să joace în cea mai tare echipă și Kulti, un fost prodigy în fotbal. Retras de curând, Kulti se oferă să antreneze o echipă de fete, cea din care face parte Sal. Deși l-a idolatrizat nespus când era mică, după ce Kulti are o interacțiune nu tocmai amicală cu fratele ei, Sal decide să lase totul în trecut și să se focuseze pe cariera sa, lucru nu tocmai ușor când unul dintre idolii tăi din copilărie îți devine antrenor.
Să fiu sinceră, Kulti a fost o lectură captivantă, dar nu mi-a plăcut la fel de mult ca alte cărți semnate de Mariana Zapata. Ceva i-a lipsit și tind să cred că de vină a fost personalitatea lui Sal - nu a fost o eroină tocmai pe gustul meu, iar Kulti a început să se desfășoare abia în ultima treime din carte și poate că asta nu a ridicat lectura la înălțimile la care au ajuns alte cărți semnate de autoare.
Vrem să știm ca să creștem mari! de Carine Simonet este o cărțulie ce explică, pe înțelesul copiilor, lucruri precum ce este pierderea, de unde vine frica, de ce nu toate familiile sunt la fel, unde începe și unde se termină dorința noastră de a ne potrivi. Autoarea este psiholog ce lucrează cu copiii, iar cartea cuprinde o serie de mini-explicații la întrebările venite de la pacienții ei. E o lectură simpatică, pentru că explică destul de succint și pe înțelesul copiilor sursa emoțiilor și a trăirilor interioare, construcția societății, de ce se întâmplă unele lucruri și până unde se extinde dragostea părintească. Cred că ar fi o carte foarte interesantă pentru micul cititor.
Marissa Meyer țese în Aurit un basm întunecat, plin de mistere, întuneric, vise spulberate și speranțe deșarte. Într-o lume în care zeii nu interacționează prea des cu oamenii, nopțile cu lună îi aparțin Regelui Elf, care răspândește teroarea și groaza peste tot pe unde calcă. Pentru această creatură a întunericului, Serilda este o jucărie care poate să-i satisfacă un interes ascuns, iar fata trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru a rămâne în viață. La mijlocul acestui joc este prins tatăl Serildei, copiii de care are fata grijă, satul ei întreg și nu numai.
Aurit de Marissa Meyer e un roman plin de folclor, mitologie și magie, surprinzând cele mai întunecate și bizare tradiții, vrăji și creaturi, care încearcă să intre în lumea muritorilor și să aibă un impact asupra oamenilor.
The Hook Up de Kristen Callihan încheie genul romance pentru luna mai. Povestea este una relativ clasică pentru acest gen literar: un el și o ea, oameni ce fac parte din lumi diferite, dar cumva se întâlnesc. Drew Baylor este vedeta fotbalului de la universitate, tipul popular, mereu adorat de fani și de fane. Anna Johnes este o tânără care preferă să trăiască în umbră și să își protejeze inima. Totuși, cei doi se cunosc la un curs și ambii simt o atracție instantă unul pentru celălalt. Per total, a fost o lectură ușoară, cu suficiente drame inutile, dar și cu câteva drame pe care nu prea le-am întâlnit în categoria college/sports romance. Cu siguranță voi lua în considerare volumele următoare din serie (care se axează pe alte cupluri) când mi se mai face dor de romance.
Fata de pe Titanic. Întoarcerea acasă de Hazel Gaynor este o carte unde acțiunea se desfășoară pe două planuri ce alternează între ele. Povestea este spusă din mai multe perspective, iar cititorul are ocazia, astfel, să descopere epoci și pături sociale diferite, prin intermediul personajelor.
Grace, aflată în impas din cauza unui deces în familie, care-i dă peste cap viața simplă și liniștită, abandonează studiile și rămâne izolată alături de mama ei. Totuși, confesiunea neașteptată a lui Maggie, jurnalul ei, dar și povestea despre niște scrisori din Irlanda o fac pe Grace să-și revizuiască viața și să scoată la suprafață o poveste ce a stat neatinsă timp de zeci de ani.
Sărutul pictat de Elizabeth Hickey face parte din acea categorie de cărți ce îți dă de înțeles că nu pretinde a fi o capodoperă, dar care te prinde în totalitate în mrejile sale. Autoarea prezintă relația lui Gustav Klimt cu Emelie Floge, văzută prin ochii acestei femei ce a fost considerată a fi partenera de viață a pictorului, deși la suprafață cei doi nu și-au manifestat niciodată sentimentele unul față de celălalt.
Înainte de toate, Sărutul pictat este o carte despre artă, despre frumos, despre creația lui Gustav Klimt și despre elementele care i-au influențat stilul. Prin spiritul de observație a lui Emilie și a stilului epistolar, cititorul află despre cum s-au creat celebrele picturi semnate de Klimt, care au fost oamenii ce i-au marcat viața, cum relația lui cu Emilie a devenit un element vital în existența pictorului.
Din păcate, nu s-a lăsat fără cărți abandonate în această lună. Eram foarte entuziasmată să citesc Încotro ne îndreptăm de Pavel Nedelcu, însă ori nu am citit cartea în perioada respectivă, ori pur și simplu nu mi se potrivește. Urmărește viața lui Franz, un agent de pază, care este chemat la șeful său care-i atribuie o sarcină, însă Franz este prea distras pentru a percuta la timp ce se vrea de la el. Ziua agentului de pază devine labirintică, acțiunea începe să sară de la una la alta, urmărind un gând, abandonând altul, apoi revenind la subiectul inițial. Cu siguranță este un tip de narativă interesant pentru cei care nu să lasă distrași de schimbarea mult prea rapidă a subiectului.
O altă dezamăgire - și abandonare - a fost Orașul care ne unește de N. K. Jemisin. Premisa cărții mi-a plăcut foarte mult - oameni care se transformă în orașe, distopie, New York - însă după nici douăzeci de pagini m-am plictisit de moarte. Nu a ajutat nici faptul că la fiecare jumătate de paragraf se menționează aspectul rasial al societății și acest lucru l-am văzut ca pe ceva forțat. Cred că voi rămâne la ficțiunea autoarei pe partea de medieval fantasy - încă vreau să citesc seria Al Cincilea Anotimp și să o continui pe cea care începe cu Cele o sută de mii de regate.
Mirii nemuririi de Radu Aldulescu este o carte pe care am abandonat-o pentru că povestea nu se îndrepta nicăieri. Stilul de scriere mi-a plăcut, dar nu a fost suficient cât să mă facă să vreau să continui romanul.
Iisus din întuneric de Radu Găvan este o altă carte pe care am abandonat-o pentru că, deși mi-a plăcut proza în sine, începutul este foarte lent și nu m-a captivat deloc narațiunea. Pur și simplu nu m-am putut conecta la poveste.
Acestea au fost cărțile lunii mai. Voi ce ați mai citit?
