Cele mai dezamăgitoare cărți citite în 2019

V-am vorbit într-un articol anterior despre cele mai bune lecturi ale anului 2019, dar nu am vrut să renunț nici la a vă povesti despre ce cărți mi-au displăcut în anul ce a trecut. 

Fără prea multe introduceri, să purcedem la a bârfi cărți :)

 Micul prieten de Donna Tartt: o poveste exagerat de lungă, care s-a îndreptat spre nicăieri. Am tot așteptat să se întâmple ceva, dar la finalul cărții, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că pur și simplu mi-am pierdut timpul. Una dintre acele lecturi care m-a făcut să mă ambiționez să nu mai duc până la sfârșit romanele care mă frustrează.

Ceva în apă de Catherine Steadman: nu sunt eu mare fană și cunoscătoare a genului Thriller, dar cartea aceasta a fost foarte slabă, cu o poveste promițătoare, dar mult prea multă descriere acolo unde nu era cazul și cu o protagonistă mai mult decât antipatică.

Fecioarele despletite de Hortensia Papadat-Bengescu: a fost a doua încercare a o citi pe Hortensia, a doua carte semnată de autoare care nu mi-a plăcut. Nu pot pune degetul pe ceva anume și să zic: exact asta nu mi-a plăcut, pentru că; dar nu am reușit să creez vreo conexiune cu măcar un personaj, nu mi-a păsat de ce se întâmplă și cu cine.

Circul nopții de Erin Morgenstern: cartea asta mi-ar fi plăcut mult mai mult (cred) dacă nu aș fi avut niște așteptări colosale. În schimb, povestea mi s-a părut foarte lentă, i-a lipsit ceva ce să mă facă atentă sută la sută la ce spun personajele, cum se mișcă și ce simt. Există elementul de magie undeva printre pagini, dar mi-a fost greu să-l urmăresc, să-l văd afectând viața personajelor de-a binelea.

O viață măruntă de Hanya Yanagihara: o carte despre cruzime, despre durere și despre incapacitatea acceptării propriei persoane. Totul în cartea asta a fost exagerat: și cantitatea plus nivelul de suferință de care a avut parte protagonistul, și relațiile dintre personaje, și efectul pe care a vrut să-l aibă scriitura asupra cititorului. Nu-mi plac cărțile ce vor să forțeze cititorul să simtă ceva și care sunt dure sau crude doar de dragul de a șoca, nu pentru că asta ar fi ceva firesc în dezvoltarea personajului.

Mincinoșii de E. Lockhart: Genul de YA unde protagonista nu te învață nimic bun. Genul de YA pe care ar fi trebuit să-l arunc cât colo înainte de a ajunge la jumătatea cărții. Cel mai mult m-a bulversat marea descoperire de pe la finalul cărții, marea dramă, în centrul căreia este protagonista: execuția acțiunii, pe tot parcursul cărții, a fost slabă de tot.

Puterea de Naomi Alderman: o carte comparată foarte mult cu Povestea Slujitoarei. Nu am fost niciodată fana premisei din romanul lui Margaret Atwood, așa că nu am avut așteptări de la carte. Premisa în sine a avut mult potențial, dar cartea mi s-a părut fragmentată, cu personaje care intră în contact unul cu celălalt din comoditate, nu pentru că ar avea vreun sens relaționarea dintre ele.

Micuțele doamne de Louisa May Alcott: cred că a fost genul de carte pe care am citit-o mult prea târziu. Dacă eram mai mică, probabil că mi-ar fi plăcut mai mult de personaje, m-aș fi regăsit mai ușor în una dintre surori. Nu e o carte prost scrisă sau cu o poveste fără sens, dar eu pur și simplu nu am reușit să creez vre-o legătură cu personajele.

Mâna stângă a întunericului de Ursula L. Le Guin: genul de carte care începe promițător (lumea construită de autoare este una interesantă, fantastică), dar care pe la jumătate îți dă de înțeles că nu se va întâmpla mare chestie, că finalul nu va fi unul epic sau, cel puțin, nu unul așa cum te aștepți. Cu toate acestea, am de gând să mai citesc și alte cărți semnate de autoare.

Așa arată lista mea cu lecturi dezamăgitoare în 2019. Ce titluri aveți pe lista voastră? Ce cărți nu v-au plăcut deloc sau v-au dezamăgit?

Recenzie literară: Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac (2018)

Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?

Era mereu o luptă între urechi și gură, arareori câștiga gura. Cuvintele rusești îmi păreau mai lungi și însemnau mai multe deodată. O literă greșită te arunca dintr-o lume în alta. Chiar și tăcerile aveau ceva de spus. Dacă e scurt cuvântul, taie ca în carne vie! Dacă e lung, nu-l pierde, mergi în rând cu el. 

Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepământesc de frumos, însă plin de cruzime. Când îmi zâmbea, în jurul meu înfloreau până și spinii. 

E destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să spună că ești plecat. Dar să treci o graniță? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie. 

Inima, Lastocika, nu-i unghie, doare. Clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doare, ar rămâne pe dinăuntru gol ca o păstaie.

Împărăția ultimului cerb - fragment

           Nu mă cunoști încă, așa că permite-mi să mă prezint: eu sunt Sara. Am paisprezece ani abia împliniți și un păr lung, negru, pe care oricât de mult nu l-aș ondula sau împleti, tot drept rămâne. Mama mereu mi-a zis că îmi stă bine așa, cu breton ce-mi acoperă ochii mari, de un albastru închis. A zis că e un contrast frumos... mama a murit acum zece ani, iar tot ce-mi amintesc despre ea nu este chipul, ci faptul că îmi stă bine cu breton. Astăzi port părul la fel, umbrindu-mi fruntea.

 

Cei din anturajul lui tata nu mă plac. În afară de Ramirez, toată lumea mă evită. Ramirez e mai mare decât mine cu vreo zece ani. Mulți spun că noi doi semănăm - și el are părul negru, doar că a lui e foarte cârlionțat și îi stă în toate părțile, dacă nu se ambiționează să-l prindă. Ramirez are ochi mici și căprui, aproape negri, foarte șireți și tăcuți – nu prea îți dai seama la ce se gândește atunci când vorbește cu tine și te privește în față. Ramirez e fiul lui Aldo, unul dintre cei mai vechi prieteni de-ai tatei; îi vezi aproape tot timpul împreună, pentru că tata are încredere în Aldo.

În nopțile lungi și reci de pe mare îmi dă pătura lui și îmi spune povești până când adorm. Asta se întâmplă atunci când Aldo nu e prin preajmă, desigur, pentru că uneori îl prinde pe Ramirez la mine și vine ca o furie în camera mea, știind că-l va găsi aici. Se lasă cu ceartă, amenințări – la adresa lui Ramirez pentru că, oricât de antipatică nu-i sunt lui Aldo, evita să se pună rău cu tatăl meu.

Dar nu am spus nimic despre tata. Tata este căpitan pe vas. Spre rușinea mea, nu știu cum îl cheamă. Toți îi spun Calamarul Negru, același nume pe care-l poartă corabia. Mi se pare ciudat, pentru că tata nu are nimic în comun cu un calamar, în schimb are părul la fel de negru ca al meu. Tot negri sunt și ochii lui – mari, limpezi, ce te privesc drept în față, provocatori. Mi-e frică să-l privesc pe tata, chiar dacă el tot insistă să mă uit la el; cred că ochii mei îi amintesc de mama, deși nu vorbim niciodată despre ea.

Știu că o femeie pe mare este un semn rău; dar Calamarului Negru nu-i pasă. Și nici mateloților ce navighează alături de tata. Și mama a fost cândva pe această corabie, împreună cu mine, dar după ce a murit, am rămas singură aici. Tata nu a adus niciodată o altă femeie pe vas, chiar dacă l-am văzut în compania unor dame frumoase, bine îmbrăcate, ce surâdeau în timp ce trăgeau dintr-o pipă subțire și lungă. Dar niciuna nu a ajuns să calce pe puntea corabiei.

De ceva timp, tata și Aldo nu mai coboară prea des în oraș. Asta se întâmplă de câteva săptămâni, după ce a fost adusă ultima pradă pe Țărm. E ceva diferit față de ce aduce de obicei Calamarul Negru pe corabie.

Nu am văzut-o prea bine, dar era o cutie imensă, din lemn, bătută în cuie, înaltă cam cât două persoane și lată cât tot atâtea. A fost ridicată pe corabie de pe o insulă situată pe un alt traseu față de cel obișnuit. Ca să o aducă, tata a plecat singur, nici măcar pe Aldo nu l-a luat cu el. A lipsit câteva zile, timp în care echipa a băut și a făcut ravagii pe corabie, căci nu aveau ce face pe acea insulă care, aparent, nu era locuită de nimeni. În ziua în care a apărut, l-am văzut toți trăgând, de unul singur, cutia aceea. O legase cu niște sfori și, ajutat de nisip, a târâit prada cine știe de unde. I-a ordonat lui Aldo să urce cutia la bord, dar nu a mai spus nimic.

Ceva s-a întâmplat de atunci... Am observat și faptul că cei din jur mă privesc nu cu dezgust, ca de obicei, dar cu un fel de frică. Nu știu ce a declanșat acest eveniment. Poate cutia misterioasă, pe care tata, odată ajuns pe Țărm, a cărat-o în oraș (de data aceasta, fiind ajutat de Aldo, cocoțând cutia pe un fel de targă). E posibil să fi discutat ceva, sau să fi pățit ceva în oraș, pentru că atunci când s-au întors, tata era mai taciturn ca niciodată, iar Aldo nu a venit să urle la Ramirez în seara aceea, când era la mine.

Printre marinari circulă zvonuri, toată situația asta este acoperită de un val de mister, dar nimeni nu-i zice nimic Calamarului și, evident, nu-mi zic nici mie. E dimineață acum, mult prea devreme pentru oamenii din oraș să fie treji, dar e destul de târziu pentru marinarii tatei – îl aud cum strigă la ei că nu au făcut nu știu ce.

*

Ora cinci dimineața era preferata căpitanului. La orizont, începea să se întrevadă lumina, iar răcoarea nopții încă dăinuia pe mare. Era ora la care toată echipa trebuia deja să fie în picioare, indiferent de rang, de rol, de la cât de târziu s-au culcat noaptea trecută. Pe la un cinci și jumătate, toată prora miroasea a cafea și ulei prăjit în mai multe rânduri, din bucătărie se auzea vocea răsunătoare a șefului bucătar, care se răstea la vreun ajutor sau cerea vreo oală mai mare sau coșul cu ouă și șuncă. De undeva de sus, se auzea cum Aldo, nostromul, dădea ordine celor câtorva băieți ai săi să spele cu mai multă râvnă velele sau să lustruiască mai bine prora.

Pe la un șase, toată treaba era făcută, iar echipajul se aduna în sala de mese – care era și sală de consiliu, dormitor comun în nopțile mai reci, infirmerie și loc de depozit atunci când prada era mai mare, după caz. Bucătarul, Jill, se mișca repede, în ciuda greutății și a rotunjimii sale, ca să-i servească pe cei din echipă. Mai întâi era servit căpitanul, apoi Aldo – care era și medicul Calamarului - după care farfuriile aterizau în fața tunarilor, a tâmplarilor, ca la urmă să ajungă la marinarii de rând – printre care se număra și Ramirez. Ultima persoană în fața căreia era pusă farfuria era progenitura Calamarului – Sara, pe care cei din jur o evitau de când ochii ei au văzut lumina pentru prima dată.

Bilanț literar: Ianuarie 2020

Uite că s-a și terminat prima lună a lui 2020 :)

Din punct de vedere a lecturilor, a fost o lună tare ciudată: în prima jumătate, deși am început mai multe cărți greluțe, pe care le aveam pe lista mea de foarte mult timp, nu am reușit să citesc prea mult din ce mi-am propus. În schimb, am început un roman de dragoste și după am ținut-o numai în acest gen literar până pe la mijlocul lunii. Dar să vă spun despre lecturile mele în ordine cronologică:

Cum să furi o inimă cu un sărut de L. J. Shen: un fel de Frumoasa și Bestia a zilelor noastre. Ea, fiica unui mafiot italian. El, un senator pus pe făcut curățenie în oraș. Deși ea este „vândută” de către familia sa pentru a-i fi soție și-l urăște de moarte, pe parcursul cărții lucrurile între cei doi se schimbă. Romanul are destule porțiuni clișeice, dar a fost o lectură ușoară. Autoarea poate crea personaje destul de complexe și aș mai citi cărți semnate de L. J. Shen.

S-a întâmplat într-o toamnă, Diavolul în iarnă, Scandal în primăvară, Un bărbat îndrăgostit de Lisa Kleypas: sunt 4 cărți din seria Wallflowers. Primul volum din serie, Secretul unei nopți de vară, l-am citit în iunie și mi-a plăcut, iar în ianuarie, după volumul semnat de L. J. Shen, mi s-a deschis pofta pentru romanele de dragoste. Seria Wallflowers urmărește destinul a patru fete numai bune de măritat din Anglia victoriană. Fiecare volum urmărește o altă fată și cum aceasta îl cunoaște pe bărbatul predestinat. Seria este una amuzantă, ușor de urmărit și o recomand dacă sunteți în căutarea unei lecturi nepretențioase.

Sala de bal de Anna Hope: un roman dureros, un roman plin de lirism, de adevăruri crude despre viață, de sentimentul de deznădejde. Urmărește viața la un azil pentru sărmani și oameni bolnavi mintal la începutul secolului trecut prin ochii a trei personaje: Ella Fay, o tânără internată de curând, John Mulligan, un irlandez ce e de ceva timp pacient în spital și doctorul Fuller, pasionat de muzică și eugenetică.

Am vorbit mai multe despre carte pe canal; dacă v-a plăcut Zbor deasupra unui cuib de cuci, cred că e cartea potrivită pentru voi.

Sorcery of Thorns de Margaret Rogerson: un YA Fantasy ce urmărește o fată deosebită, Elizabeth Scrivener, care a crescut într-o bibliotecă fermecată. Cărțile din biblioteci sunt niște entități aparte, arma potrivită în mâinile potrivite - dacă intră în posesia vrăjitorilor (care le pot citi și le pot folosi deseori în scopuri nu tocmai nobile). Se întâmplă ceva, cărțile o iau razna, iar Elizabeth este prinsă într-un război despre care nu știe nimic alături de unul dintre cei mai temuți vrăjitori, Nathaniel Thorn și ajutorul acestuia, Silas.
Deși mi-a plăcut lumea pe care a construit-o autoarea și acțiunea, partea de relații între personaje mi s-a părut slăbuță, iar pe alocuri forțată. Mi-a plăcut mai mult volumul de debut a lui Margaret Rogerson.

Pe pământ suntem strălucitori o clipă de Ocean Vuong: una dintre cele mai așteptate cărți ale anului, pentru mine. Romanul este scris sub forma unui set de scrisori, unde protagonistul se confesează mamei sale incapabile să citească.

Am avut anumite dubii cât citeam cartea; unele pasaje mi s-au părut pur și simplu excepționale, altele - seci, dar la finalul zilei, Pe pământ suntem strălucitori o clipă a fost o lectură plină de poezie, trăire și mi-a oferit multe subiecte de gândire.

The Darkest Part of the Forest de Holly Black: seria Făpturile Văzduhului, care este una dintre cele mai populare YA Fantasy în momentul de față, m-a inspirat să citesc și alte lucrări mai vechi de-ale autoarei.
Romanul de față urmărește o comunitate dintr-un oraș mic, unde în pădure este un sicriu de sticlă, în care doarme o făptură a văzduhului - fae - de ani buni. Hazel și Ben, doi frați care în copilărie vânau tot felul de creaturi prin pădure, sunt îndrăgostiți de băiatul din sicriu de când se țin minte, însă acesta dispare într-o bună zi. Cam în aceeași perioadă, lucruri deloc bune se întâmplă oamenilor din oraș, iar frații sunt dispuși să descopere ce forță stă în spatele tuturor relelor și a dispariției băiatului din sicriul de sticlă.
A fost o carte ușor de urmărit, cu o lume fantastică, bine construită și o recomand fanilor autoarei.

Ultima carte a lunii și prima carte de 5 stele pe acest an este Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac. După ce am citit Vara în care mama a avut ochii verzi, mi-am dat seama că am nevoie de scriitura autoarei în viața mea; scrie dur, scrie sincer, scrie într-un fel aparte.

În romanul de față, cititorul urmărește copilăria unei fetițe, Lastocika, o orfană adoptată de o rusoaică în Chișinăul anilor 80 din secolul trecut. Alături de femeia care a adoptat-o, Lastocika strânge sticle și învață limba rusă, cunoaște firea omului și trăiește evenimentele bulversante ale vremii. Mi-a plăcut nespus de mult volumul: aerul de melancolie, recunoașterea locurilor din Chișinău pe care le-am prins și eu, structura societății din acea perioadă.

Acestea au fost cărțile lunii ianuarie. Voi ce ați reușit să citiți? Ce v-a plăcut?

Recenzie literară: Pe pământ suntem strălucitori o clipă de Ocean Vuong (2019)

Am atâtea lucruri să-ți spun, Ma. Am fost suficient de nătâng cândva să cred în puterea cunoașterii de a limpezi, însă unele lucruri sunt atât de voalate, sub straturi de sintaxă și semantică, sub zile și ore, nume uitate, salvate și lepădate, încât simplul fapt de a ști că rana există nu ajută cu nimic la revelarea ei. 

Nu știu ce spun. Bănuiesc că vreau să spun că uneori nu știu ce sau cine suntem. Zile în care mă simt om, și alte zile în care mă simt mai degrabă un sunet. Ating lumea nu ca mine însumi, ci ca un ecou al celui care am fost. Mă auzi acum? Mă citești?

Erau culori, Ma. Da, simțeam culori când eram cu el. Nu cuvinte - ci umbre, penumbre.

Îți amintești cea mai fericită zi din viața ta? Dar cea mai tristă? Te-ai întrebat vreodată dacă tristețea și fericirea se pot amesteca pentru a alcătui un sentiment mov-închis, nici bun, nici rău, ci remarcabil prin simplul fapt că nu a trebuit să trăiești nici de-o parte, nici de cealaltă?

Se spune că un cântec poate fi un pod, Ma. Dar eu spun că e și pământul care ne ține. Și poate cântăm ca să nu cădem. Poate cântăm ca să ne ținem.

Nu e o întâmplare, Ma, că virgula seamănă cu un făt - acea curbă a continuității. Cu toții am fost cândva înăuntrul mamelor noastre, rostind, cu întreaga noastră ființă curbată și tăcută, mai mult, mai mult, mai mult. Insist: faptul că suntem vii este suficient de frumos pentru a fi demn de a fi reprodus. Și ce dacă? Și ce dacă tot ceea ce-am făcut cu viața mea a fost să o înmulțesc?

Cele mai bune cărți citite în 2019

Dacă ar fi să vorbim despre cărți, privind în urmă, 2019 a fost un an cât se poate de frumos. Am citit volume surprinzătoare, am descoperit autori noi, mi-am permis să abandonez cărți care nu meritau timpul meu, deși în alți ani mă ambiționam cu înverșunare să termin orice carte începută.

 Și ca să nu lungesc această postare prea mult, vreau să menționez cele mai bune cărți citite în 2019, în ordine cronologică:

De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi:

Pachinko de Min Jin Lee:

Casa de la Riverton de Kate Morton:

Nono de Renata Carageani:

Șoseaua Jellicoe de Melina Marchetta:

The Travelling Cat Chronicles de Hiro Arikawa:

Casa de la marginea nopții de Catherine Banner:

Winternight Trilogy de Katherine Arden (Linkurile pentru recenziile celorlalte două cărți le găsiți în primul comentariu de la videoclipul de mai jos):

The Seven Husbands of Evelyn Hugo de Taylor Jenkins Reid:

Prima iubire de Ivan Turgheniev:

Confesiunile unei măști de Yukio Mishima:

Un erou al timpului nostru de Mihail Lermontov:

Acolo unde cântă racii de Delia Owens:

Scrisorar de Mihail Șișkin:

Jucătoarea de Go de Shan Sa:

Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr:

Orașul fetelor de Elizabeth Gilbert:

Împărăteasa Orhidee de Anchee Min:

Fata de la Savoy de Hazel Gaynor:

Acestea au fost cele mai frumoase lecturi ale anului 2019. Și pentru că ne-am strâns peste 1000 de iubitori de lectură pe canalul meu de Youtube, urmează să organizez un giveaway în viitorul apropiat, așa că fiți cu ochii pe conturile mele de social media (menționate în dreapta sus pe blog).

Care au fost cele mai memorabile cărți citite de voi în 2019?

Recenzie literară: Sala de bal de Anna Hope (2016)

 Începu să bage de seamă lucruri peste care înainte trecea cu vederea:strălucirea frunzelor noi ale bătrânului stejar; felul în care rândunelele se înălțau spre soare, mai sigure de ele acum, și se scăldau în lumina lui, cu piepturile sclipind argintii, împletind și țesând raze. Nu i se părea drept ca el să vadă acele lucruri, și ea, la fel ca celelalte femei, nu.

Își închipui că ea l-ar pofti să intre în casă și s-ar întinde amândoi pe pat.[...] Că i-ar povesti în șoaptă la ureche toate câte le văzuse în preumblările lui. Cum uneori frumusețea vieții și a lumii îl lovea asemenea unei fierbințeli, dar cum era amestecată cu ură și denaturată de ea.