Marin, o adolescentă ce abia intră în primul an de facultate, este fugită de acasă. A crescut alături de bunicul ei în California, fără a ști cum a fost mama ei, care a murit într-un mod tragic când fata avea doar trei ani. În vara în care Marin termină liceul, bunicul ei dispare, lăsând în urmă un secret care o tulbură nespus.
Pentru Marin, două relații în viața ei sunt definitorii: cea cu Tataie, care o crește și se asigură că fata are toate cele necesare și cea cu Mabel, cea mai bună prietenă a lui Marin, relația celor două fete transformându-se în ceva nou în acel ultim an de liceu.
Mi-au plăcut personajele, în special Tataie, deși este un om pe care-l cunoaștem prin intermediul amintirilor lui Marin. Un bărbat care își pierde singura fiică și rămâne cu nepoata pe care o crește cu toată dragostea și dăruirea de care e capabil, Tataie rămâne a fi un personaj pe care nu reușești să-l deslușești până la capăt, pentru că amintirile lui Marin sunt singurele semne că acest om a existat. Mabel, pe de altă parte, mi-a creat impresia unui personaj secundar care ar fi trebuit să însemne mai mult pentru Marin, dar protagonista cumva reușește să ajungă singură la anumite decizii și să stabilească ce să facă cu viața sa mai departe.
Olive Smith este doctorandă la Universitatea Stanford și se trezește într-o mare încurcătură. Pentru a-i demonstra cele mai bune prietene ale sale, Ahn, că viața ei amoroasă este prezentă și înfloritoare, Olive decide să își găsească un iubit fals. Într-un moment critic, Olive se aruncă în brațele lui Adam Carlsen și realizează mult prea târziu ce greșeală face. Adam este unul dintre profesorii cei mai temuți și totodată urâți de către doctoranzi, fiind cunoscut pentru faptul că este foarte strict, critic și nemilos. Spre surprinderea lui Olive, Adam decide să se implice în farsa ei, iar motivele lui rămân a fi un mister pentru tânără.
Ipoteza Iubirii de Ali Hazelwood este o lectură de vară - ușoară, nepretențioasă, cu o poveste alertă. Accentul se pune pe construcția relației dintre protagoniști și mai puțin pe dezvoltarea personajelor secundare sau a elementelor-cheie din poveste și din acest punct de vedere, am văzut romanul semnat de Ali Hazelwood ca pe o lectură de relaxare.
Elementele care mi-au plăcut în carte au fost momentele comice, fie că e vorba despre situații, acțiuni ale personajelor sau dialog. Nu de puține ori am schițat un zâmbet citind ce aiureli scoate pe gură Ahn sau ce idei crețe îi apar lui Olive. Am apreciat și modul în care e reprezentat mediul academic - rece, plin de orgolii, intrigi și bețe în roate pentru cei aflați mai jos pe scara ierarhică. Din păcate, genul ăsta de atitudine este răspândit peste tot și l-am observat inclusiv la universitatea pe care am frecventat-o. Un element pe care autoarea îl pune bine în narațiune este introducerea unor personaje ce fac parte din comunitatea LGBT. Mi-a plăcut faptul că identitatea acestora nu se construește strict în jurul apartenenței la comunitate și nu sunt introduse în text doar de dragul de a include o categorie de oameni și de a spune, în calitate de autor, că romanul are personaje reprezentative pentru toate cateogriile existente.
Mi-a plăcut mult de Adam - a avut o construcție treptată a personajului, dând dovadă de stoicism și în specil de fidelitate pentru propriile principii de viață. Adam e un om corect, care nu se ascunde după cuvintele frumoase atunci când trebuie să spună un adevăr deloc plăcut și am apreciat faptul că nu se schimbă pentru nimeni. Pe de o parte, e un om de știință desăvârșit și pe de altă parte, de un bărbat atent, corect, empatic, ce este mereu alături de prietena sa (fie și falsă) și o susține în toate.
Elementele care nu mi-au plăcut sunt legate, în special, de câteva personaje. În primul rând, Olive mi s-a părut infantilă peste măsură și foarte neinspirată în a lua tot felul de decizii, având în vedere că, teoretic, este un om rațional. Olive nu știe să spună „nu” și lasă alți oameni să îi impună ideile lor, iar ea le acceptă, numai Olive știe din ce considerente. Toată lumea din jurul ei spune că Olive este miraculoasă, deșteaptă și deosebită, dar tânăra face o mulțime de lucruri care scot la iveală cât de neinspirată este și cât de în defavoarea sa îi lucrează creierul.
Un alt personaj care nu mi-a plăcut a fost Ahn. Deși este, pe de o parte, o prietenă care vrea să o ajute pe Olive și îi vrea binele, este exagerat de băgăcioasă. De mai multe ori Olive s-a trezit împinsă pe la spate să interacționeze cu Adam într-un mod intim - să stea în brațele lui în public sau să îl dea cu cremă pe spate de față cu tot corpul profesoral. Uneori, Ahn mi-a dat impresia că e genul acela de prietenă care te face să ieși în evidență în cel mai prost mod, ascunzând deciziile și sfaturile stupide în spatele dorinței de a ajuta.
Ipoteza iubirii este o lectură perfectă pentru vară, plină de situații comice, un dialog amuzant și un fake dating bine construit.
Barion, lupul singuratic de Diana Boitor este un roman fantasy unde povestea se axează pe sentimentele protagonistului și pe drumul care-l duce spre descoperirea sinelui. Mi-a plăcut lumea pe care o construiește autoarea, popoarele ce împânzesc pământul și descrierea lor, relațiile ce se construiesc între protagonist și alte personaje. Mi-a plăcut în special de Tamakk, un fierar ce vrea să plece într-o ultimă aventură înainte de a se așeza pentru totdeauna la casa lui. Un bărbat foarte vorbăreț și deschis, Tamakk îl completează pe Barion - ursuz și singuratic.
Diana Boitor creează personaje memorabile, o acțiune intensă, o poveste ce este într-o continuă schimbare. Mereu se întâmplă ceva, iar Barion pare să se apropie de țelul propus, trezindu-se totuși pe cărări neumblate, despre care nici nu știa că există. Relația lui cu cei din jur este una complicată, pentru că Barion este un om închis în sine și care nu vrea să vorbească despre trecut. De Edda nu pot spune că mi-a plăcut în mod special, parcă impactul lui Tamakk a fost mai mare asupra protagonistului decât a femeii ce îi complică viața.
- Spune-mi, câte mii de clipe au trebuit să treacă pentru a-ți da seama cine sunt?
Făptura mă privește cu ochii ei minusculi, care aproape că se pierd pe fața ei de culoarea nopților reci. Fac un pas în spate și calc pe un șobolan ce mă mușcă înainte să dispară. Cizma mea, plină de noroi, poartă urmele unor dinți ascuțiți, doldora de boli.
Din colțul în care s-a aciuat, creatura mă urmărește, dar nu mai spune nimic. Gura îi ajunge până la urechile mari, ireale, care, dacă nu ar fi ochii ei cât două gămălii de ace, ar da-o de gol.
Nu e om; nu e ce a fost odată. Poate că, într-o viață despre care nu-și mai amintește, a fost o tânără aristocrată ce nu a avut o grijă pe lumea asta. Poate a fost fiica spălătoresei de la colț. Poate a fost cerșetoarea pe care o găseam uneori sub un felinar pe care nu-l aprindea nimeni în nopțile pline de ceață.
- Taci, nenorocitule, șuieră ea, iar vocea îi sună cumva… cunoscută.
Dar le știu șiretlicurile. Privirile lor agere, care sapă în adâncul sufletului victimei, scoțând la iveală amintiri bine păzite, amintiri care ar trebui să moară odată cu aparținătorul, așa că nu-i răspund, privind-o țintă, întinzându-mi biciul în direcția ei.
Nici măcar nu se clintește și o respect pentru asta. Biciul, mânerul căruia fumegă, acoperit de o pâclă groasă, portocalie, mai are puțin și ia foc. Orice creatură din nopțile blestemate din Sonenmoore îmi știe numele, îmi știe biciul, îmi știe sunetul pașilor pe caldarâmul ud. Imobilitatea ei mă face să mă întreb, doar o clipă, dacă și-a pierdut complet capacitatea de a distinge oamenii de umbrele din lumea în care trăiește acum. Dar creatura nu-mi oferă posibilitatea să o întreb.
- Într-o zi, Străjerule, nu doar inima ta va ști, ci și mintea. Poate atunci, într-un viitor îndepărtat, vei înțelege ce te oprește să mă distrugi, așa cum ai fi făcut-o demult cu oricare alta dintre suratele mele.
- Cine ești? Nu mă abțin.
Noaptea dintre ani, plină de magie neagră ce acoperă și sugrumă orașul, mă dezechilibrează. Focul din arma mea pârâie în ceața ce încearcă să-l stingă.
Creatura clatină ușor din cap.
- Cea care te așteaptă.
Vocea ei, o șoaptă în vânt. O urmă a ceva ce era acum o clipă lipit de un gard vechi, plin de cuie ruginite.
Petrovii pe vremea gripei este un volum ce urmărește niște oameni simpli, pe care-i poți întâlni oricând pe stradă, fără să știi ce secrete ascund. Petrov, un mecanic auto și creator de benzi desenate în timpul liber, văzut drept un ratat atât de către părinții săi, cât și de socri, este primul care ia virusul și, în încercarea de a nimeri acasă, Petrov se trezește cu o veche cunoștință pe cap, un bărbat misterios, care mereu a reușit să-l bage în belele. Petrova, care se numără printre puținele persoane care-l iubesc pe Petrov, divorțează de acesta din motive doar de ea știute, însă femeia continuă să trăiască cu soțul ei, iar între ei nimic nu pare schimbat. O bibliotecară ce ar prefera să-și petreacă timpul de una singură, decât să audă inepțiile pe care le scot pe gură unii, Petrova ascunde un secret sinistru. Petrov junior, care observă divorțul părinților ca pe ceva normal, descoperă încetul cu încetul care-i sunt pasiunile, dând dovadă de o maturitate și de o introvertire aproape patologică.
Discuțiile între personaje sunt pline de umor, evenimentele - tragi-comice, iar protagoniștii sunt prezentați cititorului atât prin intermediul acțiunilor pe care le întreprind, cât și prin intermediul altor personaje, care par a fi scăpate dintr-o lume fantasmagorică, menite să apară în viața Petrovilor pentru a o redirecționa cine știe spre ce făgaș.
În prima jumătate a lunii nu am avut spor la citit. Faptul că am început luna cu o carte abandonată nu a fost de mare ajutor :)
Sănătatea animalelor de companie de Gary Richer - un volum promițător, dar care, după 25% de text nu m-a lămurit dacă este o carte dedicată proprietarilor de căței și pisici sau medicilor. Terminologia folosită e prea tehnică, din punctul meu de vedere, iar faptul că autorul, medic veterinar fiind, afirmă că mâncarea din comerț - boabele și conservele - sunt nocive, pe când în spatele unor diete echilibrate sunt numeroase studii și cunoștințe ale nutriționiștilor veterinari, nu i-au oferit credibilitate în ochii mei.
Unde este Anne Frank de Ari Folman și Lena Guberman este un roman grafic ce urmărește aventurile lui Kitty, prietena imaginară a Annei Frank din jurnalul pe care l-a ținut fata. Kitty iese din jurnal în zilele noastre și își amintește despre Anne, totodată fiind nevoită să facă față realităților din secolul XXI, văzând cum istoria tinde să se repete. Mi-au plăcut stilul și ilustrațiile, poveștii însă i-a lipsit ceva pentru a o face memorabilă.
Mi-a plăcut Visătorul de visuri de Regina Maria a României, e o carte plină de melancolie și, mai ales, suferință. Pasajele descriptive au fost preferatele mele, în schimb cele moralizatoare au diminuat din plăcerea lecturii.
Cartea mi-a creat impresia că a vrut să abordeze în profunzime mult prea multe teme vitale - viața, sacrificiul, iubirea, însă a fost prea scurtă. Faptul că în roman e exagerat de multă suferință și după fiecare victorie lucruri rele continuă să se întâmple m-a făcut să mă întreb în ce măsură mi-aș fi dorit să citesc o asemenea poveste, daca aș fi fost încă un copil.
Umorul fin, întâmplările ciudate și haioase, dar mai ales tragi-comice, care leagă mai multe destine în cel mai bizar mod au fost elementele care mi-au plăcut în Bilili de Andrei Crăciun.
Se citește ușor și, chiar dacă este destul de scurtă, cuprinde foarte multe povești și surprinde atmosfera vremurilor de altă dată - începutul secolului trecut.
Zidului de John Lanchester i-au lipsit foarte mult descrierile și explicațiile pentru a-l face un roman distopic memorabil pentru mine. Despre ce s-a întâmplat înainte de construcția Zidului - o perioadă cunoscută drept Schimbarea - nu se menționează mai nimic. Nu se explică nici cine, mai exact, sunt Ceilalți și de ce trebuie împiedicați să ajungă pe teritoriul Marii Britanii.
Din acest punct de vedere, nu am putut să mă imersez complet în poveste și să empatizez cu personajele, deși li se întâmplă multe lucruri oribile și toate acestea au un impact major asupra viziunii personajelor despre lume.
Turnul rândunicii de Andrzej Sapkowski este a VI-a carte din seria Witcher și, până acum, este preferata mea. Dacă la sfârșitul volumului anterior cititorul e lăsat oarecum în aer, în acest volum îl urmărim atât pe Geralt și creaturile alături de care călătorește, în căutarea lui Ciri, cât și pe Ciri, care intră într-o nouă etapă a vieții sale. Mi-a plăcut enorm limbajul din carte și personajele, indiferent de ce parte a baricadei se află. Abia aștept să aflu ce se întâmplă mai departe.
Romanul semnat de Alexei Salnikov, Petrovii in vremea gripei, urmărește viața familiei, o viață obișnuită la suprafață, dar presărată cu tot felul de evenimente bizare, întâlniri dictate de soartă, frământări lăuntrice despre care nu știe nimeni.
Personajele mereu interacționează cu cineva, mereu își amintesc de trecut, fără însă a ignora realitatea tristă a prezentului - salariile mici, iernile geroase, familiile mereu nemulțumite. Autorul are un stil aparte de a scrie, pentru că reușește să contureze realitatea unui oraș post-sovietic, ieșit, într-un fel, din regim, totuși fiind ancorat în așteptările și mentalitatea acelor vremuri.
Ikigai - Cum să-ți găsești drumul în viață de Hector Garcia și Francesc Miralles este un volum care la început mi s-a părut destul de abstract, dar pe parcurs a devenit mai interesant.
Autorii încearcă, prin intermediul unor exerciții de imaginație și de exemple de povești de succes, să trezească interesul tânărului cititor pentru creație și descoperirea unei pasiuni în viață. Ikigai îndrumă la introspecție și la căutarea lucrurilor frumoase din jur, dar și arată că drumul spre succes este unul anevoios și numai de călător depinde dacă vrea să-l ușureze sau nu.
Barion, lupul singuratic de Diana Boitor este un roman fantasy unde povestea se axează pe sentimentele protagonistului și pe drumul care-l duce spre descoperirea sinelui. Mi-a plăcut lumea pe care o construiește autoarea, popoarele ce împânzesc pământul și descrierea lor, relațiile ce se construiesc între protagonist și alte personaje.
Mi-a plăcut în special de Tamakk, un fierar ce vrea să plece într-o ultimă aventură înainte de a se așeza pentru totdeauna la casa lui. Un bărbat foarte vorbăreț și deschis, Tamakk îl completează pe Barion - ursuz și singuratic.
Suntem bine de Nina LaCour explorează tristețea, singurătatea și însingurarea, relațiile interumane și complexitatea acestora, frământările interioare a unei tinere atunci când ajunge într-un moment de cumpănă.
Suntem bine e o carte cu un scris simplu, dar care îți trezește interesul și compasiunea, oferind o perspectivă asupra vieții lui Marin, care pierde foarte multe lucruri în același timp, încercând să înțeleagă încotro trebuie să o apuce.
Doamna England de Stacey Halls este un roman cu nuanțe gotice și victoriene, urmărind viața unei familii, văzută prin ochii lui Ruby May, care se angajează dădacă pentru copiii familiei England. Misterul planează asupra casei, ceva se întâmplă între soții England, iar comunitatea izolată din care fac parte nu are prea multe de spus despre ei.
Autoarea are un stil plăcut de a scrie, un stil acaparator, pentru că te ține aproape cu sufletul la gură de poveste, fără a o face un thriller sau o poveste de groază.
Acestea au fost cărțile pe care le-am citit în iunie. Vouă ce titluri vă fac cu ochiul?
Romanul semnat de John Lanchester se axează foarte mult pe ideea de rutină și de limitele psihologice la care poate ajunge ființa umană. Personajul principal, Kavanagh, descrie amănunțit felul în care face cunoștință cu Zidul și cum se obișnuiește cu viața aspră de aici. Mi-au plăcut pasajele unde descrie trecerea timpului și rutina lor, a civililor care timp de doi ani trebuie să fie soldați. Relațiile pe care le construiește cu alte personaje sunt memorabile pe alocuri. Accentul se pune atât pe relaționarea lui Joseph cu Hifa, una dintre membrele plutonului, cât și pe cea cu Căpitanul, un bărbat cu un trecut sumbru, care acum se află la conducere.
Deși este o carte comparată cu 1984 a lui George Orwell, Zidului i-au lipsit foarte mult descrierile și explicațiile pentru a-l face un roman distopic memorabil pentru mine. Despre ce s-a întâmplat înainte de construcția Zidului - o perioadă cunoscută drept Schimbarea - nu se menționează mai nimic. Nu se explică nici cine, mai exact, sunt Ceilalți și de ce trebuie împiedicați să ajungă pe teritoriul Marii Britanii. Din acest punct de vedere, nu am putut să mă imersez complet în poveste și să empatizez cu personajele, deși li se întâmplă multe lucruri oribile și toate acestea au un impact major asupra viziunii personajelor despre lume.
