Dacă trăiesc este ultimul volum din seria Dacă fug și a fost cel mai dinamic dintre toate trei. Acțiunea începe în forță de la primele pagini și toată cartea a fost o luptă contra timp. A lui Casey, pentru a se ascunde și pe urmă pentru a demonstra că nu ea este răufăcătoarea. A lui Dylan, pentru a o ajuta pe femeia care i-a demonstrat cât de prețuită este viața și că el, Dylan, poate spera la un viitor. A lui Keegan, care simte cum o fugară aparent inofensivă riscă să-i strice toate planurile.
Au fost multe momente de tensiune, de rezoluții neașteptate, dar și de pasaje destinate providenței, care pe mine m-au cam scos din atmosfera lecturii - un aspect pe care l-au avut toate cărțile din trilogie. Deznodământul este unul la care mă așteptam și mi-a plăcut modul în care Terri Blackstock a încheiat povestea.
Harper, o adolescentă diagnosticată cu paralizie cerebrală, nu are cea mai grozavă viață. Tatăl a făcut o groază de datorii și a fugit, lăsând familia să se descurce cu cămătarii ce sunt pe urmele lui, fratele încearcă să o protejeze, mama este în faza terminală de cancer. Deși viața ei nu e tocmai o poveste, Harper se descurcă și speră la ceva mai bun, până în clipa în care se implică într-un incident și se trezește într-o lume paralelă, unde într-un castel somptuos, dar gol, prințul regatului, Rhen, o anunță că ei doi au ceva de împărțit. Sătulă de modul în care este privită de cei din jur și tratată ca un copil, Harper decide să își ia viața în propriile mâni, însă locul în care a nimerit are propriile reguli.
A Curse so Dark and Lonely este un YA fantasy ce repovestește Frumoasa și Bestia, într-o formă ceva mai diferită. Aici, frumoasa, Harper, care nu se consideră deloc așa, se adeverește a fi o persoană puternică, contrar handicapului său, o persoană ce luptă chiar și atunci când cauza este demult pierdută. Bestia, Rhen, e un prinț arogant și egoist, dar care ascunde în spatele măștii sale o multitudine de traume, traume ce nu-l privesc personal doar pe el, ci și tot poporul asupra căruia domnește.
Brigid Kemmerer creează niște personaje pe care le urmărești cu atenție, iar dinamica într ele este bine prezentată. Pe lângă cei doi, în lista protagoniștilor intră și singurul om ce-i este aproape lui Rhen, Gray, comandantul oștilor - un personaj foarte disciplinat, cu moravuri clare, dedicat cauzei sale până la autodistrugere, dacă trebuie.
A Curse so Dark and Lonely este primul volum din trilogie, dar poate fi citit și ca un roman de sine stătător. Povestea este bine închegată, lumea în care are loc acțiunea este pictată în cele mai vii culori, situațiile - socială, economică, și politică a regatului - sunt bine amplasate în narațiune, iar relațiile ce se construiesc între persoanje sunt interesante de urmărit.
Totuși, nu voi continua seria. Deși Un blestem sumbru și nimicitor are un final relativ închis, se deschide o poartă pentru o nouă aventură și are loc o dezvăluire care pe mine m-a lăsat rece.
Recomand volumul - sau seria în întregime, dacă vă tentează premisa celorlalte două cărți - iubitorilor de fantasy, de retellinguri și de personaje puternice.
Câteodată nu știa de ce mai deschidea ochii dacă de fiecare dată când o făcea realitatea îi zdrobea toate speranțele.
O încurcase rău de tot de data asta.
Se detesta.
După ce Londra este zguduită de evenimentele dinPene, morminte și flori, familia Brown se trezește în fața dezastrului. Nimic nu e bine, frații sunt nevoiți să se ascundă și mai mult ca înainte, iar între supraviețuitori se înalță ziduri pe care niciunul dintre frați nu vrea să-i distrugă.
În cel de-al doilea roman din serie, acțiunea se axează pe calea pe care o alege fiecare - Fleur, sfâșiată între dragostea pentru familia și cea pentru Ben; Fred, care trece printr-o transformare la care nu se aștepta, întâlnind în calea sa creaturi care-i arată încotro se îndreaptă destinul său; Seth, bărbatul care se luptă atât pentru statutul său, cât și cu proprii săi demoni.
Pene, cenușă și Elfi este un volum plin de suspans și de povești intercalate, expandând universul creat de autoare, arătându-ne cât de vastă e lumea și cât de strânse sunt, de fapt, legăturile între Lumină și Întuneric, Viață și Moarte, Clipă și Atemporalitate.
Mi-a plăcut foarte mult să-l urmăresc pe Fred și relația care se construiește la acesta cu o anumită tânără misterioasă. Povestea lui a fost preferata mea, urmată imediat după de povestea lui Seth, un personaj pe care-l întâlnim și-n primul volum, dar pe care-l cunoaștem de-a binelea abia aici.
Lumea creată de M. K. Lynn e foarte veridică, îți dă impresia că magia chiar există foarte aproape, însă nu o poți atinge, pentru că ești doar un simplu Om :)
Acțiunea e mult mai alertă în acest volum, poveștile mai alambicate, iar personalitățile protagoniștilor devin din ce în ce mai vizibile, evoluția lor este palpabilă, iar lupta în care sunt prinși cu toții îi obligă să aleagă o parte - o decizie niciodată simplă.
Toate nefericirile ce se prăbușeau peste ea îi întinseră nervii la maxim. Îi era frică să facă un pas greșit: să spună ce o deranja, să fie sinceră, să își lase emoțiile afară din cușca în care le ferecase pentru totdeauna. Oare cât de mult putea să scoată din sufletul ei ca să nu fie prinsă?
Aștept cu nerăbdare următorul volum și vă recomand să citiți seria dacă vă plac volumele fantasy cu Îngeri, Demoni, Gardieni, Vampiri sau Elfi.
Clovnul de Iulian Ciocan este un roman tragi-comic, ce portretizează societatea moldovenească, toate păturile acesteia, realitățile din Republica Moldova din ziua de azi, însușind cu ușurință personajelor sale trăsături caracteristice omului din mileniul trei.
Romanul lui Iulian Ciocan este un volum ușor de parcurs, cu mult umor, dar și cu multe situații în care te regăsești sau recunoști un personaj sau altul, realitățile Chișinăului de azi și de ieri. E un volum-frescă a societății basarabene, care duce o luptă continuă pentru a ieși din situația în care se află.
În Descătușarea stelelor, autoarea pune accent atât pe lumea magică, dezvoltând-o și introducând cititorul în conflicte noi, cât și pe construcția relației dintre Nasir și Zafira. În acest volum, cei doi trebuie să decidă ce își doresc, care le sunt limitele și îndatoririle, care sunt lucrurile la care țin cel mai mult.
Acțiunea în roman este una alertă, autoarea introduce personaje noi și le dezvoltă pe cele deja cunoscute. Evenimentele se perindă foarte repede, fără însă a fi bulversante. Deși mi-a plăcut romanul, per total, au fost câteva aspecte care m-au scos din atmosferă.
Descătușarea stelelor încheie frumos povestea din Pe urmele flăcării, finalul fiind unul exact pe placul meu. Recomand seria cu mare drag cititorilor pasionați de fantasy, de mitologia arabă și de volumele în care se pune accent pe relația romantică dintre protagoniști, fără ca aceasta să eclipseze acțiunea.
Cândva, cele cinci regate din Arawiya erau îmbelșugate, iar magia domnea peste tot, pacea și liniștea oamenilor fiind vegheată de către Cele Șase surori Ai Veșniciei. O luptă aprigă s-a dat între acestea și o putere nouă, malefică, iar rezultatul nu a întârziat să influențeze regatele Arawiyei. Magia a dispărut, la fel cum a dispărut și traiul liniștit. A venit vremea întunericului și a foametei și a ținutului Arz, o pădure care înghite, puțin câte puțin, viața.
Pe urmele flăcării este un fantasy despre călătoria unui om spre a salva lumea și lupta altui om pentru a-și depăși condiția. Deși romanul începe extraordinar de lent și în prima treime din carte nu se întâmplă nimic notabil, autoarea recuperează pe parcurs. Mi-a plăcut foarte mult lumea pe care o creează Hafsah Faizal, deși recunosc că mi-a fost un pic greu la început să mă obișnuiesc cu numeroasele cuvinte în arabă strecurate pe ici, pe colo în text. I-au oferit autenticitate și m-au făcut să mă simt într-o altă lume.
Octombrie și-a luat tălpășița la fel de repede precum a venit - cu griurile sale interminabile, ploile reci, dar și pofta mea de lectură, pe care am satisfăcut-o cu ce am în casă, pardon, în biblioteca mea.
Cartea pe care am terminat-o la începutul lunii a fost Imago de Liudmila Ulițkaia. Imago este o frescă a societății rusești din perioada 1960-1990, povestea începând în clipa în care trei băieți, colegi de clasă, devin prieteni dintr-un motiv lipsit de însemnătate, iar prietenia lor durează ani și ani, supraviețuind timpurilor. Firul narativ, inițial, se axează pe adolescența și maturizarea acestor băieți, dând impresia că se va axa și pe maturizarea lor și pe viața de adult.
Dar, în schimb, după ce autoarea trece de perioada examenelor de bacalaureat, firul narativ se despică în o multitudine de alte fire, care urmăresc alte nșpe povești. Acest lucru nu m-ar deranja în mod normal, însă în cartea aceasta rețeta în sine e executată într-un mod ce nu mă încântă, personal. De exemplu, acțiunea urmărește un personaj, mama acestuia moare, povestea continuă, iar peste alte cinci capitole (fiecare fiind dedicat unui alt personaj), suntem întorși în timp, când mama personajului nostru e încă la școală, narațiunea urmărind toată viața ei până în clipa în care moare, iar eu, cititorul, știu deja în ce condiții moare și nu pot empatiza cu acest personaj.
Liudmila Ulițkaia descrie foarte frumos vremurile tulburi din acea perioadă, lupta omului pentru libertatea cugetului, tot felul de scheme și combinații pe care le puneau la cale nu doar cei care nu voiau să facă parte din „turmă”, ci și „păstorii” acestor turme. Dar, așa cum fiecare capitol începea cu povestea unui personaj și uneori lăsa cititorul cu ochii în soare, în ceea ce privește anumite aspecte din viața acestui personaj, nu am reușit să mă atașez de niciunul. Istoria celor trei prieteni de școală, urmărită și ea fragmentat, mă făcea să uit unde s-a oprit narațiunea acum n capitole, fiind reluată după ce am citit despre niște personaje prea puțin importante.
Strict pentru mine, a fost o carte mediocră. Cu o poveste închegată în jurul unor evenimente reale, bine descrise și reprezentate, dar cu mult prea multe personaje terțiare. Mi-a lăsat impresia că fiecare început de capitol era, de fapt, începutul unui nou roman din cadrul aceluiași univers.
Du-te cu el de Agnes Ledig a fost o lectură de genul happy read - cu suficiente momente de cumpănă, dar și cu suficiente evenimente fericite.
Folk and Fairytales of Azeroth e un volum foarte frumos realizat - teme, povești subiecte și prezentare. Mi-a plăcut să citesc tot felul de întâmplări din folclorul popoarelor de pe Azeroth - multe dintre ele foarte triste, dar minunate în același timp. Volumul oferă mai multe detalii despre tot felul de personaje din WoW, dar și despre credințele și tradițiile popoarelor ce împânzesc planeta însuflețită, fiind o lectură plăcută pentru cititorii pasionați de joc și pentru cei care vor să facă cunoștință cu lumea fantastică de pe Azeroth.
Iubito, te-am jucat la Poker! de Delia Mitroi ste o carte cu o premisă interesantă - un joc de Poker unde miza principală este o noapte cu frumoasa Clara Pavel, ex fotomodel, în prezent mamă devotată, soție iubitoare și o femeie cu principii. Cel care își pune soața la bătaie este Gabriel Pavel, un împătimit al jocurilor de noroc, iar cel ce stă cu el la masa de Poker estă însuși Tony Salamandra, capul familiei mafioate din București.
Cea de-a treia persoană ce stă la masă este Soarta, care, zâmbind, oferă celor doi jucători cărți fatidice. Gabriel pierde și e nevoit să respecte înțelegerea, fără a ști ce urmează să se întâmple. De la o masă de joc, mâna pe care o are fiecare jucător pecetluiește nu doar soarta proprie, ci și altor oameni din anturajul celor doi, declanșând o serie de evenimente ce nu întârzie să schimbe mersul vieții pentru foarte multă lume.
Iubito, te-am jucat la Poker! este o carte despre destine, despre ambiții, frivolități, lupte între clanuri de interlopi, dar și despre relațiile interumane, iubiri interzise, goana după doi iepuri, dar și după acceptare, recunoaștere și fericire.
Cele zece mii de uși ale lui January de Alix E. Harrow a fost un fantasy cu o premisă interesantă, dar care m-a dezamăgit pe parcurs. Am avut inclusiv momente când voiam să abandonez lectura. Am vorbit mai multe în recenzia de pe canal.
Pe urmele flăcării de Hafsah Faizal a fost o adevărată aventură - de foarte mult timp nu am mai citit un fantasy care să mă captiveze atât de mult. Ce-i drept, prima treime din carte a fost foarte lentă, dar după ce am trecut de un anumit capitol nu m-am mai putut opri din citit.
Pasărea liră de Cecelia Ahern relatează povestea Laurei, o tânără orfană găsită într-o cabană abandonată din munți. Cei care o găsesc sunt Bo, Solomon și Rachel, o echipă de filmare ce fac un documentar.
Laura este deosebită - imită tot felul de sunete și chiar voci, iar acest dar al ei o transformă în Pasărea Liră, titlul pe care fata îl obține odată ce iese în lume și se înscrie la un concurs de talente.
Povestea țesută de Cecelia Ahern este frumoasă pe alocuri, pe alocuri infantilă, cert este că m-a ținut în priză în anumite momente, iar în altele m-a făcut să-mi dau ochii peste cap. Mi-a plăcut stilul autoarei, modul în care descrie organizarea unui show, lumea din spatele cortinei, ideea de cum tot ceea ce e frumos poate fi transformat într-o afacere. Mi-a plăcut mult de Bo, un personaj cu foarte multe defecte, dar cu picioarele pe pământ și realist.
Nu mi-a plăcut de Laura - e genul de personaj-ciută, care se schimbă pe parcursul romanului, dar schimbarea nu înseamnă creștere, ci modificare a viziunii despre anumite aspecte din viață. Mi-a dat impresia că nu a învățat nimic pe parcursul drumului său și chiar și-a pierdut din farmecul de odinioară. Un alt personaj foarte antipatic mie este Solomon - un bărbat în toată firea, care se îndrăgostește instant de Laura și cumva uită (a se citi - ignoră) relația pe care o are deja cu o altă femeie, iar atitudinea sa față de această „dilemă” este una de toată jena.
Per total, Pasărea Liră este o lectură ușoară, dinamică, dar pe care nu aș recomanda-o cititorilor ce caută într-un roman o reprezentare de relații sănătoase - amoroase sau nu - în lumea show bizului.
Femei îndrăgostite de D. H. Lawrence e un volum pe care l-am ales pentru că e un clasic și îmi era dor de stilul din romanele clasice. Totuși, mi-a reamintit de ce mă feresc de acest autor. Motivul principal de ce nu îmi place Lawrence este modul în care își construiește personajele. La capitolul descrieri, dialoguri, construcția lumii, stil de a scrie, e foarte plăcut, antrenat. Personajele pe care le creează și pe care încearcă să le pună într-o lumină bună, în schimb...
În Femei îndrăgostite, urmărim două surori, Ursula și Gudrun, într-o Anglie Edwardiană în plină floare. Pe cât de apropiate sunt cele două, pe atât de diferite. Ursula e descrisă ca fiind o femeie rece, dar se adeverește că nu e deloc așa. Gudrun e schițată ca o femeie sensibilă, dar se adeverește a fi un monstru. Ambele sunt întruchipările vanității și a egoismului, sunt pline de sine și, dacă cerul ar avea o limită, nasurile lor ar trece de aceasta.
Romanul explorează teme precum eul feminin, libertatea individuală în cadrul cuplului, diferența între iubire, respect și dependență. Urmărim în paralel cum cele două femei se îndrăgostesc, cum decurg relațiile lor, ce așteptări au de la bărbații de lângă ele. Totul bine până acum, o premisă interesantă pentru perioada în care apare romanul (1920), mai mult ca sigur povestea a creat un scandal (poate nu la fel de răsunător ca Amantul doamnei Chatterley).
Dar, un mare dar, a fost, pentru mine, monologul fiecăreia dintre protagoniste atunci când ajungeau în impas cu relația amoroasă. Dacă Ursula se trezește și ajunge să gândească liber și clar, trecând peste emotivitate și prejudecăți, luând deciziile corecte pentru ea, Gudrun se minte pe ea însăși, dar și pe cei din jur. E exagerat de infantilă într-o lume în care afirmă că ea ține hățurile, iar atitudinea ei față de bărbatul despre care zice că-l iubește este de-a dreptul oribilă. Cred că e una dintre primele femei din literatură despre care pot să afirm că e cu adevărat toxică în relația de cuplu și care nu are pic de respect pentru partener sau pentru oamenii din jur.
Mi-a plăcut să urmăresc acțiunea, dialogurile interminabile despre sensul vieții sau tot felul de subiecte, care se întind pe câteva pagini, au fost savuroase, exact din rețeta unei cărți clasice. Mi-a plăcut de Ursula, într-un final, pentru că a avut o evoluție în spre bine, din punctul meu de vedere. M-a enervat Gudrun, iar finalul a fost oarecum previzibil, și, dacă aș avea puterea asta, aș negocia cu autorul să-i ofere lui Gudrun un alt fel de sfârșit de poveste. Apreciez mult modul în care Lawrence m-a făcut să fierb de fiecare dată când în peisaj apărea Gudrun, dar nu cred că voi mai citi ceva semnat de autor.
Descătușarea stelelor de Hafsah Faizal este al doilea volum din serie și a încheiat armonios povestea. Mi-a plăcut mai puțin decât primul, din cauza modului în care s-a dezvoltat relația dintre Zafira și Nasir - de prea multe ori ambii au ezitat și s-au retras în propria persoană, când ar fi trebuit să spună lucrurilor pe nume. La fel, nu mi-a plăcut faptul că Altair apare ca o copie ștearsă a sa.
Необыкновенные истории из жизни города Колоколамска (traducere liberă - Povești neobișnuite din viața orașului Kolokolamsk) de Ilf și Petrov - un volum de povestiri scurte, cu personaje aiurite, specifice acestor doi autori. M-am bucurat să regăsesc stilul inconfundabil și umorul autorilor. Păcat că volumul nu e tradus în română.
Acestea au fost cărțile lunii octombrie. Ați citit ceva din lecturile mele? Vă tentează vreun titlu?
