Fără a fi o carte stufoasă, Raftul cu ultimele suflări e o poveste complexă, autoarea conturând personajele abil, în doar câteva scene devenind evident cu ce fel de oameni are de-a face protagonista. Pentru fată, mătușa a fost totul - cea mai apropiată persoană, femeia care i-a fost mai mult decât mamă în foarte multe împrejurări, deși mama propriu-zisă a fost mereu prezentă. Dinamica din inima familiei e una complicată, cu multe momente de tensiune și resentimente, protagonista mereu aflându-se în ochiul furtunii.
Romanul semnat de Aglaja Veteranyi conturează atât dinamica din cadrul unei familii ce trebuie să-și ia adio de la un membru, cât și greutățile prin care trec personajele în perioada regimului comunist. Vedem trecutul prin ochii protagonistei, care-și amintește momentele-cheie legate de mătușa ei din copilăria sa. În amintiri se strecoară detalii care sunt irelevante pentru un copil, dar care subliniază realitatea adulților de atunci și deciziile dificile pe care au trebuit să le ia.
E prima lună din primăvară și celebrăm femeia, așa că am decis, pe cât se poate, să citesc doar cărți semnate de femei - cărți din lista mea de lecturi, ca să mai scurtez din TBR :) Să vedem cum a decurs luna și ce am mai citit:
Mireasă de sacrificiu de Ioana Mihaela Curaleț o urmărește pe Joanne Bright, o tânără din provincie, care provine dintr-o familie bună, dar e trecută de douăzeci de ani, deloc mondenă, și chiar foarte ciudată, ceea ce o face indezirabilă pentru nobilii aflați în căutarea unei soții. Ajunsă în Londra, tânăra îl cunoaște pe lordul Wiliem Drake - un burlac convins, tânăr, chipeș, bogat, și extrem de îngâmfat. Soarta îi aduce pe cei doi în fața altarului,dar fericirea conjugală, despre care se vorbește în cărți, întârzie să apară. Și, ca lucrurile să fie și mai interesante, o serie de crime odioase zguduie orașul - suficient cât să-i facă pe anumiți indivizi să sape după răspunsuri.
Romanul e un historical romance, cu o tentă macabră, marca Ioana Mihaela Curaleț, o autoare pe care am mai citit-o și care are o predilecție pentru abordarea laturii întunecate a sufletului uman. Mi-a plăcut felul în care îmbină sentimentele frumoase, naive și curate, pe care le nutresc anumite personaje, cu răutatea ce clocotește în altele. Povestea de dragoste a urmat rețeta clasică pentru un historical romance cu trope-uri precum forced mariage și enemies to lovers, iar elementele de thriller au oferit o notă sumbră.
Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană este un volum ce mi-a trezit multe emoții și am trecut prin foarte multe stări, citind frânturi din poveștile unor personaje atât de variate, dar pe care le leagă o dorință comună: de a iubi și de a fi iubite. Câteva povestiri mi-au plăcut în mod special, dar nu pentru că ar fi vesele și optimiste, ci pentru că, în spatele cuvintelor personajelor, se vede clar că există traume. Unele personaje sunt conștiente de asta și încearcă să se vindece, dar altele rămân ancorate în trecut sau pur și simplu nu își dau seama că au nevoie de iubire.
Deși fiecare povestire abordează un eveniment marcant din viața personajului, pe fundal e conturată societatea în toate culorile sale, cu bune și cu rele, cu lipsuri și cu prejudecăți. De foarte multe ori personajele se întrebă - sau țin cont - de ce va spune gura lumii, iar acest lucru este definitoriu pentru deciziile pe care le vor lua.
Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane. Boieroaice din Moldova și Țara Românească în veacurile XVI-XIX de Constantin Gane a fost o adevărată delectare. Un volum atât de bine și minuțios documentat, este mai mult decât evident câtă muncă a depus autorul pentru a găsi fărâmele de informație despre femeile, ceva mai celebre sau mai puțin, din secolele XVI-XIX. Scrisori, note de plată, procese verbale din sala de judecată - acestea sunt actele pe baza cărora autorul construiește potretul unei femei sau a alteia, restabilește cronologia vieții acesteia, dar aruncă lumină și asupra felului în care era văzută și percepută de nobilimea din perioada respectivă. O carte de non-ficțiune pe care o recomand unui cititor dornic să afle cum era văzută, tratată și apreciată femeia de către o societate demult apusă.
Stealer of Souls de Diana Wynne Jones este o povestire inclusă în volumul Mixed Magics, ultimul din seria The Worlds of Chrestomanci, dar eu nu știam lucrul ăsta (că m-am luat după Goodreads), așa că l-am citit separat. Seria am început-o acum mult timp și am avut o reținere - dacă nu-mi voi aminti în detaliu ce se întâmplă? Dar nu a fost cazul, pentru că în această povestire acțiunea se axează pe două personaje sencundare. Ucenicul lui Chrestomanci se trezește că la castel mai este adus un băiețel și ucenicul trebuie să aibă grijă de acesta, iar la un moment dat, cei doi se trezesc față-n față cu un individ ciudat și... își uită numele. Povestirea e scurtă, dar aventuroasă și mi-a plăcut foarte mult - seria în sine e perfectă pentru micul cititor, dar și un adult iubitor de fantasy va regăsi în universul Chrestomanci magia de altă dată.
Mixed Magics. Four Tales of Chrestomanci de Diana Wynne Jones este ultima carte din serie - dar nu e musai să fie citită, pentru că povestirile nu îl au pe Chrestomanci drept personaj principal. Mi-au plăcut toate, dar în special cea unde un magician delicvent, pentru a scăpa de poliție, face o tranzacție dubioasă și ajunge într-o altă lume, într-un univers paralel, unde fură o mașină. Doar că o fură împreună cu o fetiță și cu dulăul acesteia, magia nu-l ascultă așa cum ar trebui, iar evenimentele care se perindă au fost foarte amuzante. Clar e un volum ce merită citit, autoarea are un stil cald, apropiat de sufletul unui copil - sau a unui adult care vrea să se întoarcă în acea perioadă a vieții, măcar pentru o clipă :)
Uimitoarea culoare de după de Emily X.R. Pan e o carte în care o adolescentă trebuie să facă față unei tragedii: mama ei se sinucide, și fata este devastată.
Romanul are elemente de realism magic și aduce la cunoștința cititorului tradiții și credințe taiwaneze în ceea ce privește sufletele morților, ceea ce întregește imaginea de ansamblu a suferinței prin care trece protagonista.
Romanul semnat de Aglaja Veteranyi conturează atât dinamica din cadrul unei familii ce trebuie să-și ia adio de la un membru, cât și greutățile prin care trec personajele în perioada regimului comunist. Vedem trecutul prin ochii protagonistei, care-și amintește momentele-cheie legate de mătușa ei din copilăria sa. În amintiri se strecoară detalii care sunt irelevante pentru un copil, dar care subliniază realitatea adulților de atunci și deciziile dificile pe care au trebuit să le ia.
Raftul cu ultimele suflări e un roman amplu, chiar dacă e scurt. Autoarea reușește să transmită foarte multe stări ale personajelor în cuvinte puține și să construiască scene marcante, ce subliniază felul în care o familie procesează o pierdere în intimitatea propriului cămin. Vă recomand volumul dacă subiectele precum moartea, doliul și relațiile complicate din inima unei familii vă stârnesc interesul.
Scrisoare către tata de Franz Kafka este un volum scurt, dar plin de emoție, ce oferă cititorului ocazia să afle lucruri despre Kafka omul, nu scriitorul. Scrisoarea, adresată tatei, și care nu a ajuns niciodată la destinație, e plină de amărăciune și recunoștință, reproșuri și speranță, ilustrând dinamica din cadrul relației autorului cu tatăl său, cel puțin, cum o vede și percepe Franz Kafka. Mi-a plăcut să descopăr omul din spatele cărților, gândurile acestuia, dar și copilul ce se ascunde în adult, băiatul de altă dată, ce și-a dorit aprobarea părintelui său și nu în ultimul rând, să fie iubit și acceptat așa cum e.
Flowers for the Devil de Vlad Kahany este un romance unde acțiunea se petrece în 1851, în Londra, și o avem în prim-plan pe contesa Alina Bronskaya, văduvă la doar 22 de ani. După ce soțul ei este ucis în Rusia, tânăra, împreună cu părinții ei, fuge în Anglia, unde Alina se dedă muncii de cercetare și face voluntariat într-un spital din cartierele sărace. Într-o noapte, este atacată de un individ și, crezând că până aici i-a fost, Alina se întâlnește cu o legendă: cu Harlan Krow, care o salvează. Un bărbat misterios, chipul căruia nu-i este cunoscut lumii, Harlan îi pedepsește pe cei care-i neîndreptățesc pe săraci și neputincioși, indiferent de rangul social al agresorului. Această întâlnire între o contesă fugară și un erou, pentru unii, și criminal, pentru alții, se transformă în ceva mai mult. E un volum romance, dar dezbate și teme relevante și pentru ziua de azi: inegalitatea de clasă, sărăcia, puterea banului, relevanța aparențelor, nedpretatea socială și juridică.
Prăvălia de vrăji de Sarah Beth Durst este un cozy fantasy, unde o urmărim pe Kiela, o bibliotecară retrasă și timidă, care se simte cel mai bine când e înconjurată de cărți. După o lovitură de stat, tânăra trebuie să fugă din capitală, biblioteca e incendiată, și Kiela reușește să salveze câteva cărți. Împreună cu asistentul ei, Caz, o plantă-păianjen vrăjită, femeia ajunge pe o insulă îndepărtată, unde s-a născut și unde a crescut, dar de pe care a plecat încă în copilărie. Dornică să ducă un trai liniștit, doar ea și cărțile ei, Kiela ajunge să socializeze cu localnicii și de aici încep peripețiile ei.
Din păcate, am abandonat Beneath the Haunting Sea de Joanna Ruth Meyer. E un fantasy care a început promițător pentru mine - și ca premisă, și ca stil de scriere. Am citit și alte cărți semnate de autoare, dar în acest volum nu m-am putut conecta cu povestea. Protagonista află că e fiica împăratului, după ce o viață întreagă a crezut că e o nobilă de rang mijlociu. Când regele decide să o facă moștenitoarea sa, are loc o lovitură de stat, iar protagonista este exilată pe o insulă aflată la marginea imperiului, unde descoperă cu stupoare că trebuie să se logodească cu fiul unui baron, ce o primește în casa lui. Încercând să se acomodeze cu noua ei viață, tânăra începe să descopere lucruri noi despre poveștile vechi despre zei, și, deși ea nu crede deloc în puteri supranaturale, evenimentele ce au loc încep să-i schimbe percepția.
Mi-a plăcut partea cu mitologia, cu zeii și evenimentele ce au modelat lumea în care are loc acțiunea, dar nu am reușit să mă conectez cu personajul principal. Mi s-a părut lipsită de personalitate, cu un comportament demn de o fată simplă de la țară, nu o nobilă, iar atunci când în scenă a apărut triunghiul amoros, complet irelevant pentru povestea principală, am decis să închei lectura. Cu părere de rău, pentru că mi-am dorit să-mi placă această carte, prima dintr-o duologie.
Acestea au fost cărțile lunii martie. Cum a arătat, în materie de cărți, prima lună a primăverii pentru voi?
Viața lui Leigh se năruie atunci când mama adolescentei se sinucide, iar fata este sigură că mama ei s-a transformat într-o pasăre. Leigh nu poate înțelege ce a împins-o pe mama ei la un astfel de gest, și în căutarea unor răspunsuri, ghidată de pasăre, tânăra ajunge în Taiwan, unde-i cunoaște pe bunicii ei materni - despre existența cărora nu a știut până atunci. Aici, Leigh începe să sape în istoria familiei și, bântuită de amintiri și urmărită de umbra păsării, protagonista descoperă o multitudine de secrete.
Uimitoarea culoare de după de Emily X.R. Pan este un roman ce abordează un subiect delicat - sinuciderea, explorând sentimentele și trăirile protagonistei, care procesează cu greu decizia mamei sale. Firul narativ urmărește atât prezentul - călătoria fetei în Taiwan, unde își cunoaște familia extinsă de pe partea mamei, cât și trecutul, surprinzând evenimentele de înainte de tragedie. În prezent, Leigh încearcă să găsească răspunsurile pentru întrebările ce au măcinat-o de mică - de ce mama are uneori momente în care se închide în sine, de ce nu a vorbit niciodată despre părinții ei, de ce a refuzat să îi facă cunoștință lui Leigh cu familia sa și cu cultura țării din care provine. În trecut, urmărim atât relația protagonistei cu părinții ei, cât și relația ce se construiește cu cel mai bun prieten al ei, Axel, care îi e și vecin.
Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană e o lectură ce te acaparează și care oferă foarte multe perspective în ceea ce privește iubirea, ca sentiment, indiferent de natura acesteia. Deși povestirile sunt scurte, autoarea reușește să creioneze foarte bine decorul și atmosfera, dar mai ales, trăirile personajelor. Că e vorba despre prima dragoste, o relație ce duce spre nicăieri, iubirea maternă sau o prietenie ce rezistă probei timpului, autoarea le abordează într-un fel intim și imediat te face să intri în pielea personajelor.
Pe cine iubești mai mult? este un volum ce mi-a trezit multe emoții și am trecut prin foarte multe stări, citind frânturi din poveștile unor personaje atât de variate, dar pe care le leagă o dorință comună: de a iubi și de a fi iubite. Vă recomand volumul dacă vreți să citiți despre câte forme poate lua iubirea și cum este abordată și trăită aceasta de oamenii ce provin din cele mai variate medii sociale.
Clopotnița de Ion Druță este un roman despre destinul unui om cu verticalitate și principii, Horia Holban, un student strălucit, care ajunge să devină profesor de istorie într-o școală din nordul Moldovei. Pe parcursul romanului, cititorul pășește alături de protagonist prin Chișinău, iar cel din urmă își povestește viața sub forma unor amintiri din vremuri demult uitate. Deși acțiunea are loc aproximativ prin anii 60-70, este ușor să-ți imaginezi străzile pe care le colindă personajul, chiar dacă astăzi multe dintre ele poartă alte denumiri, parcurile și lacurile, care par să fi rămas la fel și în prezent, sediile instituțiilor importante, dar mai ales, e ușor să vezi cât de puțin diferă societatea de atunci de societatea de la începutul anilor 2000. Pentru mine, peregrinările personajului au atins o coardă sensibilă, pentru că, prin intermediul lui Horia, am revăzut orașul în care m-am născut și am crescut, fie și așa cum era acesta pe la mijlocul secolului trecut.
Ion Druță scrie într-un fel deloc pretențios, dar cu toate acestea, trăirile personajelor sunt acut resimțite și de cititor. Horia pare, la prima vedere, un bărbat șters, pe care nici nu l-ai băga în seamă dacă ar trece pe lângă tine pe stradă, dar pe parcursul romanului începi să întrezărești trăsături și calități care-l fac un om complex, cu un suflet chinuit. Sunt multe nedreptăți ce i se fac pe parcursul poveștii, atât pe plan profesional, cât și personal, dar, cumva, Horia își acceptă soarta, nici cu capul plecat, dar nici pus pe luptă.
În Doar clipa fericită să-mi rămână urmărim două fire narative, care se axează pe două femei ce trăiesc două etape diferite a vieții de mamă. Lili naște prematur o fetiță, și tot caruselul de emoții ce urmează, tânăra mamă încearcă să-l transforme în cuvinte într-un jurnal, pe care-l scrie fiicei sale. Lili vorbește despre șocul prin care trece, despre spital, secția de neonatologie, trăirile ei, dinamica din relația cu partenerul, transmițând emoțiile așa cum sunt, nefiltrate, în forma lor rudimentară. Elise e o femeie ce se apropie de propriul centenar și care tocmai și-a luat la revedere de la fiul mai mic, acesta plecând în alt oraș la studii. Trezindu-se, pentru prima dată după 23 de ani, cu casa pustie, Elise realizează că nu mai știe cine este ea și ce-și dorește, dincolo de rolul ei de mamă.
Romanul semnat de Virginie Grimaldi este un carusel de emoții, despre felul în care oamenii se transformă în părinți, despre fricile care apar odată cu venirea pe lume a copiilor, despre bucuriile pe care le aduce maternitatea. Dar, în același timp, este un roman despre viață, despre trăiri intense, emoții ascunse, dorința de a-i proteja pe cei pe care-i iubim cel mai mult, nevoia de a avea pe cineva aproape în cele mai cumplite clipe.
În februarie mi-am propus să mai împuținez numărul de cărți începute, așa că m-am ambiționat să termin ce am început în ianuarie - și de ce am tras mult și bine - înainte de a mă apuca de un titlu nou.
Cântecul Nibelungilor de autor necunoscut este un clasic - și am tras de mine să termin cartea asta. Poemă medievală, abordează o multitudine de teme ce privesc construcția lumii și complexitatea sufletului uman, acțiunea învârtindu-se în jurul personajelor legendare Siegfried, Brunhilda și neamul Nibelungilor. Am parcurs greu cartea asta, chiar dacă am optat pentru varianta audio. Povestea în sine e interesantă, dar multe scene au fost repetitive - de exemplu, aproape în fiecare capitol un personaj sau altul dăruiește aur și nu numai oamenilor simpli, iar aceștia îl/o ovaționează pe filantrop/filantroapă, se mai întâmplă câteva lucruri, apoi iarăși cineva aruncă cu bani și tot așa. Limbajul este greoi și sunt foarte multe personaje, iar de la un moment încolo, nu am mai fost atât de investită în poveste, pentru că un personaj relevant și interesant și bine conturat iese din peisaj. Deși înțeleg și apreciez însemnătatea istorică a acestei lucrări, nu am reușit să mă bucur pe tot parcursul textului de o lectură captivantă.
Regele alb de Gyorgy Dragoman nu este o carte ușor de parcurs, atât din cauza conținutului, cât și din cauza structurii. Fiecare capitol relatează un eveniment separat, și odată ce acesta se încheie, naratorul trece la o altă întâmplare, lăsând în aer anumite detalii, astfel încât în cazul unor capitole am rămas cu întrebări la final. Unele capitole relatează întâmplări oarecum amuzante, dar umbrite de răutatea și egoismul uman, iar alte capitole sunt de-a dreptul brutale, descriind niște scene viscerale. O parte dintre acestea mi s-au părut exagerate, cu toate acestea, vocea narativă m-a făcut să trăiesc stările sufletești prin care trece Dzsata. Un alt factor care îngreunează lectura este stilul de scriere - fraze lungi, ce ocupă o jumătate de pagină sau chiar o pagină, ceea ce pe alocuri nu a fost tocmai pe placul meu, pentru că-mi pierdeam interesul în ideea expusă.
Copila de zăpadă de Eowyn Ivey este un roman despre supraviețuire și speranță, despre familie și despre cele mai tainice dorințe. Autoarea construiește povestea treptat, introducând cititorul în atmosfera vremii și a spațiului - Alaska anilor 1920, lupta omului cu forțele naturii, capacitatea de a supraviețui unei ierni lungi, departe de alți oameni. În mijlocul singurătății, urmărim un cuplu ce a lăsat totul în urmă, pentru a ajunge la capătul lumii și pentru a-și construi o viață departe de bârfele și atenția societății în care au crescut.
Pe cât de mult iubesc scriitura lui John Fowles, pe atât de puțin am înțeles mesajul din Mantisa. Am tras de mine să o citesc, să văd care-i treaba cu personajele, dar până pe la pagina 40 mi-a ajuns. Nu sunt o pudică, dar sincer nu am bunghit care-i scopul romanului, ce fac și ce vor personajele, și de unde și până unde a apărut acea „terapie” și care îi e scopul. E genul de carte foarte abstractă și sincer nu am avut nici chef, nici timp, și nici răbdare să încerc să înțeleg ce a vrut să transmită autorul prin Mantisa. Deci abandonată fără remușcări, dar cu părere de rău - e prima carte pe care o citesc de la autor și care nu e absolut deloc pe gustul meu.
Orașele invizibile de Italo Calvino a fost o lectură ciudată, dar nu în sensul bun al cuvântului. Am mai citit de la autor Dacă într-o noapte de iarnă un călător, și a fost o lectură deosebită, interesantă, dar aici, m-am pierdut pe parcurs. Deși ideea în sine e atrăgătoare - orașe care sunt entități, și au o istorie aparte, execuția nu a fost deloc pe placul meu. M-a plictisit teribil cartea asta și singurul motiv de ce am dus-o la final a fost faptul că am parcurs-o în format audio.
Doar clipa fericită să-mi rămână de Virginie Grimaldi a fost prima mea întâlnire cu autoarea - dar cu siguranță nu și ultima! Mi-a plăcut enorm cartea și e clar una dintre favoritele anului. Relatează povestea două femei, aflate în două etape diferite ale vieții de mame. Lili naște prematur, și scrie un jurnal-scrisoare fetiței sale, relatând toate lucrurile prin care trece. Eliza tocmai începe să descopere viața de femeie cu copii plecați de acasă, asta după 23 de ani în care s-a dedicat trup și suflet rolului de mamă, neglijând alte aspecte ale vieții sale.
Începuturi fără sfârșit de Rebecca Yarros a fost un carusel de emoții. Urmărim două fire narative - prezentul și trecutul, ambele fiind legate de scriitoarea Scarlett Stanton. În trecut, Scarlett, fiica unui nobil, se îndrăgostește de un american, venit în Europa pentru a lupta împotriva Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În prezent, Georgia, strănepoata lui Scarlet, se trezește în pragul casei cu Noah Morelli, un scriitor cunoscut de romane de dragoste, acesta dorind să termine ultimul roman al lui Scarlett, pe care femeia nu l-a terminat niciodată - povestea vieții sale. Dar Georgia știe foarte bine că străbunica ei nu a vrut să publice acel manuscris, dar Noah are propriile idei și vrea să o convingă pe Georgia să-i dea o șansă.
Deși este un roman de dragoste, mi-a luat mult timp să-l lecturez. Pe alocuri, mă plictisea povestea - și cea din trecut, și cea din prezent, dar astfel de momente au fost rare, pentru că de la un anumit punct încolo nu mă mai puteam opri. Autoarea construește foarte bine personajele - că sunt principale sau secundare, pozitive sau negative, și le oferă complexitate. Am detestat-o din suflet pe mama Georgiei și am iubit-o nespus pe Constance, sora lui Scarlet. Poveștile de dragoste au fost exact ca în filme - dar fără a fi de domeniul fantasticului în totalitate. Finalul m-a lăsat pe gânduri - nu pentru că ar fi fost nesatisfăcător, ci pentru că m-a făcut să revizuiesc toată atitudinea mea față de personaje și evoluția acestora pe parcursul romanului.
Clopotnița de Ion Druță e un volum ce cuprinde câteva povestiri, două nuvele și romanul ce dă titlul acestei cărți. Deși l-am mai citit pe autor cu alte ocazii, nu îmi amintesc să fi fost la fel de impresionată și mișcată de scriitură așa cum am fost în cazul acestei cărți. Am citit-o lent și am trăit fiecare pagină - poate că dorul după copilărie și locurile natale e de vină, poate doar sunt melancolică și simțeam nevoia să mă las pradă amintirilor de demult, cert este că m-am îndrăgostit iremediabil de cum scrie autorul.
De multe ori aveam impresia că o ascult pe bunica mea povestindu-mi despre copilăria și tinerețea ei, autorul mai povestește despre Chișinău - străzi, instituții, oameni, și chiar dacă nu am trăit în acele timpuri, se pare că nu s-au schimbat prea multe, pentru că mi-a fost ușor să pășesc alături de personaje, știam pe unde merg și încotro se îndreaptă, iar asta e o senzație aparte și nu-mi amintesc să fi trecut prin astfel de stări în timpul lecturii de o bună bucată de vreme.
Team Player este o antologie de sports romance, care a mers mai lent decât mă așteptam. Unele povestiri mi-au plăcut mult și m-au ținut în priză, altele m-au plictisit de moarte, unele mi s-au părut foarte fade, iar altele - pline de emoții. Ca în orice antologie, am avut povestiri ce m-au convins că vreau să citesc și altceva de la autorul respectiv, povestiri semnate de autori pe care i-am mai lecturat și care-mi plac, dar a fost și o povestire semnată de un autor de la care am mai citit romane, dar în acest volum nu am regăsit vocea care mi se părea interesantă în acele cărți. Per total, Team Player a fost o lectură potrivită pentru luna iubirii și o recomand dacă vreți să citiți romance, dar nu vreți să vă înhămați la un roman cu acțiune complexă.
Așa arată ultima lună din această iarnă în materie de cărți. Voi ce ați mai citit?