Bilanț literar: Noiembrie 2025

 Salutare!

Am început luna în formă - cu trei cărți la activ, una începută în octombrie, două pe întâi, dar m-am lămurit repede care-i treaba cu un anumit titlu. Adică am început luna cu un abandon, dar asta e, mergem mai departe :)

The Lies We Steal de Monty Jay este prima carte din seria The Hollow Boys și este un dark romance. Eu nu mă dau în vânt după acest subgen, dar titlul a ieșit cartea lunii noiembrie la bookclubul la care particip și am zis să-i dau o șansă - o șansă care a ținut fix două capitole. Am citit cartea în engleză, deci nu pot da vina pe traducere pentru tonul absolut ridicol pe care-l abordează personajul masculin. E un adolescent, dar vorbește de parcă ar fi un bărbat trecut de 30 de ani din 1950. Fiind dark romance, personajele principale sunt criminali - romaticizați, de altfel, și adevărul e că nu (mai) sunt atrasă de astfel de povești. Mi se pare și o combinație ciudată rău între ya, pentru că personajele sunt elevi la un liceu, și romance, unde apar și scene picante. Nu a apărut nicio astfel de scenă în primele capitole, dar direcția în care se îndreaptă povestea clar nu e una care să mă facă să vreau să îmi consum timpul cu acest volum.

Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, pe atât de dezamăgită am fost de această carte. Regatele sfărâmate de N.K. Jemisin urmărește o tânără oarbă, care are un talent aparte la pictură. Evenimentele au loc la zece ani după ce se întâmplă în Cele O Sută de Mii de Regate și autoarea pune accent pe cum se schimbă lumea, în special cea a muritorilor, după finalul primei cărți. Deși partea de fantasy e cea care m-a împins să ajung până la 39% din carte, din păcate pentru mine nu a fost suficientă, pentru că partea de romance primează aici, și într-un mod absolut neinteresant pentru mine. Protagonista, Oree, e oarbă, dar vede magia din jur, și asta a fost cea mai faină parte până unde m-am oprit. Oree este, din motive absolut necunoscute, atractivă pentru toți cei din jur, deși ea ca personaj e plictisitoare rău, până la pagina 148, unde m-am oprit, a leșinat de cel puțin patru ori. Nici faptul că apare un triunghi amoros (și cred că nu va fi singurul) nu a fost de ajutor, pentru că nu îmi place deloc acest trope.  Oree e foarte #notlikeothergirls și poate că acum câțiva ani nu m-ar fi deranjat asta, dar după ce am citit mai multe cărți în același registru, pentru mine a devenit cam obositor. Drept urmare, nu voi continua nici acest volum, nici seria - deși sistemul magic, relațiile dintre zei și urmașii lor, politica din univers sunt interesante, dar partea de romance - și protagonista din acest volum - strică toată experiența.

Xingu de Edith Wharton este o povestire scurtă, dar atât de inteligent și amuzant scrisă, încât s-a simțit cât un roman. Pe scurt, pe la începutul anilor 1900, un grup de doamne din înalta societate au un club literar, unde se discută doar cărți simandicoase - una dintre participante e luată la doi păzește de organizatoarea clubului când spune că „nu am citit cartea lunii, am citit altceva, de distracție”. Pentru doamnele acestea, să citești de distracție era efectiv sfârșitul lumii, iar autoarea descrie scena foarte amuzant. La una dintre ședințe, este invitată o autoare foarte populară, și din una în alta, discuția ajunge la Xingu, doar că... niciuna dintre doamnele de la club nu-și amintesc să fi citit cartea, ba nici nu știu ce înseamnă cartea, dar nu au de gând să pară picate din copac, așa că... discuția despre Xingu se adevrește a fi o aventură. Edith Wharton descrie foarte bine înalta societate a vremii (ea însuși făcând parte din aceasta), aerele de superioritate și frica de a nu pica de incult, atmosfera din inima unui club de carte, unde totuși există o ierarhie foarte rigidă. E o povestire alertă și amuzantă, perfectă pentru fanii autoarei, cum sunt eu, sau pentru cititorii care vor să facă cunoștință cu scriitura lui Edith Wharton.

Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie e cartea lunii decembrie la bookclubul la care particip, dar cum nu m-am înțeles cu cartea lunii noiembrie, vezi mai sus, am decis să mă apuc de asta. E o poveste construită după rețeta clasică a autoarei: un grup foarte mare de personaje, relații de familii complicate plus cel puțin un secret murdar, un spațiu restrâns, o crimă odioasă, un detectiv cu un spirit de observație excelent, Hercule Poirot. Aici avem un bătrân bogat, avar și cam răutăcios, care-și ține în frâu copiii, iar de Crăciun decide să-și invite nu doar niște rude îndepărtate, ci și pe copiii adulți pe care ori i-a renegat, ori i-a îndepărtat prin comportamentul său. În ajunul Crăciunului bătrânul este ucis în propria casă, plină de oameni, ziua în amiaza mare, și aici intră în scenă Poirot, gata să-l ajute pe omul legii care se ocupă de caz. Fiecare personaj e suspect, rufăria murdară începe să fie scoasă la suprafață, iar Poirot trebuie să afle cine și de ce l-a omorât pe bătrân. Mi s-a părut un volum standard pentru Christie, mie mi-a plăcut, nu am mai citit demult ceva semnat de autoare, dacă vă place „rețeta” autoarei, cu siguranță e o carte potrivită pentru perioada sărbătorilor.

You`ve Reached Sam de Dustin Thao este un YA care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de acest gen, pentru că e o poveste scrisă exact ca acele cărți pe care le citeam acum mai bine de cinci ani, când YA nu era preponderent despre frământările hormonale ale personajelor. Premisa e cât se poate de sumbră - Julie e o adolescentă de șaptesprezece ani ce tocmai iși pierde iubitul, pe Sam, într-un accident rutier. Nu e gata să-și ia adio, se izolează de lume și simte că totul în jurul ei se năruie. Într-un moment de disperare, îl sună, știind foarte bine că e inutil, dar spre surpriza ei, Sam îi răspunde. Romanul explorează impactul pe care-l are moartea lui Sam asupra lui Julie, dar și asupra familiei, prietenilor, a colegilor de școală și a comunității. Dustin Thao conturează într-un fel duios modul în care Julie încearcă să facă față pierderii, să se împace cu asta, iar legătura pe care o are cu Sam e una specială, și chiar dacă pe Sam îl cunoaștem doar din perspectiva lui Julie și a oamenilor ce l-au cunoscut, este evident că a fost genul acela de om ce e prea bun pentru lumea asta și pleacă prea devreme. Mi-a plăcut foarte mult povestea, chiar dacă a fost pe alocuri previzibilă. Personajele sunt realiste, se comportă și gândesc ca niște adolescenți, iar toate acele mici momente despre care-și amintește Julie sau despre care discută cu Sam sunt absolut înduioșătoare. Și procesul de doliu, cu toate etapele sale, mi s-a părut reușit portretizat. Singurul minus, pentru mine, a fost felul în care toți cei din jurul protagonistei cumva încearcă să-i grăbească procesul de a trece peste, inclusiv familia lui Sam, ceea ce mi s-a părut un pic cam forțat - din partea lor. Din acest motiv, am scăzut o stea - nu mi se pare normal să-i spui cuiva care tocmai a pierdut un om drag hai, treci peste, viața merge înainte.

Ce dor mi-a fost de un roman detectiv old school, iar Wilkie Collins cu a sa Piatra lunii nu m-a dezamăgit. Ca atmosferă de mister, aș compara cartea cu un alt volum citit luna asta, Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie. Dacă în romanul Agathei Christie avem de-a face cu o crimă, în Piatra lunii e vorba despre un furt, într-o casă respectabilă, unde sunt foarte mulți oameni, nobili și slujitori deopotrivă. Aici, narațiunea are loc pe o perioadă mai lungă de timp, urmărim firul narativ din mai multe perspective, astfel autorul oferind o imagine amplă despre eveniment - dispariția unei pietre prețioase din sertarul deținătoarei. Avem o anchetă foarte întortocheată, multe necunoscute, multe bârfe și acuzații, câteva drame și chiar tragedii, totul acoperit de o alură de mister și de tăcerea personajelor-cheie din această situație. Mi-a plăcut foarte mult să mă reîntorc la Wilkie Collins, la poveștile pe care le țese cu atâta măiestrie și fler. Aveam volumul de mult timp pe listă și mă bucur că în sfârșit am ajuns la e.

Femeia-Demon. 4000 de ani de mituri, seducție și mister de Sarah Clegg a fost o lectură captivantă despre parcursul demonilor de sex feminin de-a lungul istoriei. De la Lamashtu, zeița-demon la care apelau femeile rugându-se pentru o sarcină fără complicații, o naștere ușoară și protecție pentru copiii lor, la Lamia, văzută drept un monstru ce mănâncă copii în antichitate, la Lilith, presupusa primă soție a lui Adam, izgonită din Eden pentru că a vrut să fie egala bărbatului său, în scrierile biblice, la sirene, văzute de către victorieni drept opusul idealului feminin, la imaginea de vampă din filmele mute de la începutul secolului trecut, la viziunea actuală asupra acestui demon feminin, atât de schimbat și modificat, iubit și urât de-a lungul timpului. Volumul mi-a plăcut mult datorită atât documentării ample și a explicațiilor de ce, și cum, și în ce fel o zeitate „a migrat” dintr-o porțiune geografică în alta, obținând sau pierzând anumite trăsături/puteri, dar și datorită modului absolut revoltător, exemplificat cu lux de amănunte, în care femeia frumoasă, puternică, ce știe ce vrea, a fost demonizată, la propriu și figurat, de către bărbat - în special de către fețele bisericești și de către societatea victoriană, ceva mai recent - secole și secole la rând. Cu siguranță este un volum interesant atât din punct de vedere antropologic, cât și mitologic, pe care-l recomand dacă subiectul vă captează atenția.

Cartea orașelor este un volum colectiv de povestiri scurte, unde șaisprezece autori români contemporani au fost invitați să scrie o povestire despre orașul lor/care are loc în orașul lor de baștină. Unele povestiri mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin, câteva au fost plictisitoare de-a binelea și unele m-au făcut curioasă de alte texte semnate de autorii respectivi. E o antologie pe care o recomand dacă vreți să descoperiți voci noi în literatura română contemporană și dacă vreți să citiți despre orașul vostru natal văzut prin ochii altcuiva.

Quicksand de Nella Larsen urmărește viața Helgăi Crane, o tânără care nu reușește să-și găsească locul în societatea americană din anii 1920. Fiica unei mame albe, imigrantă din Danemarca, și a unui tată negru, care a dispărut din peisaj și nu i-a fost alături, Helga predă la o școală pentru negri din Sud, dar simte că nu se integrează în peisaj. Decide să plece în Nord și să-și găsească rostul, ulterior ajungând în Harlem, și mai târziu, în Danemarca. Romanul urmărește felul în care protagonista încearcă să se adapteze, să-și găsească locul într-o lume unde ea nu este nici albă, nici afro-americancă și prin ochii Helgăi observăm cum este percepută de către comunitatea din Harlem, dar și cum o văd danezii. E un roman puternic influențat de autobiografia autoarei și a fost interesant de urmărit modul în care o persoană cu sânge amestecat e percepută de societatea americană și cea daneză din anii 1920. Protagonista, ca persoană, nu mi-a plăcut în multe instanțe, dar mi s-a părut credibilă, iar zbuciumul ei sufletesc a fost bine conturat.

Ultima lectură terminată pe luna asta a fost The Ghost Stories of Edith Wharton - mereu e o plăcere să mă reîntâlnesc cu autoarea. Titlul cuprinde opt povestiri horror, cu/despre fantome, acțiunea având loc în perioada victoriană sau edwardiană. Chiar dacă nu toate mi-au plăcut în egală măsură, m-am delectat cu stilul lui Edith Wharton de a creiona personaje și de a crea o atmosferă acaparatoare - de data asta, una întunecată și misterioasă. Preferatele mele au fost The Triumph of Night și Bewitched.

Nu m-am putut liniști până nu m-am asigurat că termin luna cu dnf-s :D Better Than the Movies de Lynn Painter e un ya despre prima dragoste și despre cum nu tot ce zboară se și mănâncă, iar ceea ce-ți dorești, de fapt, deseori se poate afla chiar sub nasul tău. Am rezistat doar două capitole - nu știu dacă e stilul de scriere, sau efectiv nu mai rezonez cu literatura ya de acest tip, dar protagonista nu mi-a trezit niciun interes și mi-a fost evident cine urmează să fie marea iubire și care va fi marea dezamăgire pe parcursul cărții. Sau poate că am citit atât de multe cărți din acest gen, încât povestea e foarte previzibilă și sincer nu am niciun chef să citesc o carte ce seamănă cu multe altele pe care le-am lecturat.

The King of Elfland`s Daughter de Lord Dunsany era pe lista mea de foarte mult timp, dar am putut asculta până la capitolul 3, mai departe am știut că nu are sens să insist. E un old school fantasy, dar scris într-un fel atât de plictisitor și pretențios, încât nici varianta audio, care la mine e ultima încercare în a citi un titlu, dacă nu merge pe hârtie sau format ebook, nu a funcționat. Asta e, nu toate poveștile fantasy scrise în secolul trecut sunt la nivelul lui Tolkien.

Acestea au fost lecturile lui noiembrie. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Octombrie 2025

 Salutare și bine v-am (re)găsit pe blog!

Ne apropiem cu pași rapizi de sfârșitul toamnei, dar până atunci, haideți să vă povestesc un pic despre ce am citit în octombrie - o lună care s-a adeverit, literar vorbind, destul de încărcată emoțional.

Pădurea umbrelor de Anca Manole a fost o lectură sumbră, plină de durere, iar autoarea a reușit absolut minunat să transmită trăirile personajului principal. Narațiunea are loc din perspectiva Anei, o femeie ce tocmai află că e însărcinată. Ar vrea să-i spună imediat soțului ei, Tudor, dar acesta este atât de înrădăcinat într-un proiect, încât nici nu observă că femeia de lângă el se schimbă. Cei doi urmează să plece într-un sat uitat de lume, aflat la marginea unei păduri, și să filmeze un documentar despre credința omului de la țară în Iele. Dar, atunci când ajung la fața locului, Ana începe să simtă că pădurea o cheamă, iar tot ceea ce urmează să se întâmple e învăluit de ceață, mister și groază. 

Tare mult mi-a plăcut această carte - atmosfera creată, limbajul, dar mai ales, trăirile Anei. Anca Manole transformă cititorul în jurnalul tinerei, căruia Ana i se destăinuie fără pic de reținere, și intrăm în mintea, dar mai ales în sufletul acestei femei. Romanul abordează teme precum maternitatea, căsnicia, destinul, singurătatea, nevoia de a fi văzut și uneori, poate, doar îmbrățișat, fără prea multe cuvinte. Pădurea umbrelor e un thriller psihologic cu elemente din mitologia română și o urmărim atât pe Ana și gândurile acesteia, cât și viața unei comunități restrânse, ce reacționează într-un anumit fel atunci când „oamenii de la oraș” vin pentru a tulbura apele. Mi-a plăcut felul în care se împletesc misterul și cotidianul, supranaturalul și realitatea, sentimentele și gândurile Anei în antiteză cu felul în care privește Tudor lumea. Pădurea umbrelor nu e doar despre o pădure, în care, conform sătenilor, sălășluiesc Ielele, Frumoasele, ci e un roman și despre pădurea sufletului unui om, despre umbrele pe care cei din jur nu le observă.

Deși e o carte relativ scurtă, te ține în priză, e plină de povești dureroase, despre oameni și despre destine, despre curgerea lentă a timpului și despre felul în care cel de lângă tine poate să-ți transforme viața, despre credințe vechi și despre dorințe străvechi, ce sunt parte din firea omului încă de la începutul lumii.

Milo prin lumina bucuriei și valea tristeții  semnat de Monica Mereuță și ilustrat de Theodora Morărescu este o carte scrisă pentru copii, dar și ca adult, ai ce învăța din ea. Un arici simpatic trece prin mai multe stări, și încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, doar că uneori soarele parcă nu mai strălucește ca altă dată, merele coapte nu au același gust dulce, iar viața pare să se transforme într-un drum lung și întunecat. E un volum deloc stufos, dar care ajută un copil - și un adult, de ce nu - să înțeleagă de ce uneori o dăm dintr-o extremă în alta și de ce nu poți fi bucuros tot timpul, chiar dacă, aparent, nu s-a schimbat nimic.

Sofia vrea să fie păpușă este un volum pe care am pus ochii încă de când autoarea, Loredana Voicilă, și-a anunțat debutul și ca autoare, ea fiind traducător literar. Tare mi-a plăcut această poveste simpatică, ilustrată de Miruna Prunache, despre cum o fetiță visează să devină păpușă, pentru a nu face lucrurile plictisitoare pe care trebuie să le facă, doar că... și păpușile au problemele lor, iar Sofia urmează să afle asta pe propria piele. O poveste despre dorințe, despre urmările deciziilor pe care le luăm, și despre prieteniile pe care le legăm în cele mai bizare împrejurări.

Nu mai știu când a fost ultima lună în care nu am abandonat nicio carte, dar octombrie nu se poate lăuda cu așa ceva :) The Kiss Curse de Erin Sterling este o poveste numai bună de citit în octombrie, când toamna e la ea acasă, când poveștile cu și despre fantome ies din cele mai întunecate cotloane, când vrei să te lași învăluit de misterele dintr-un orășel mic din munți, unde vrăjitoarele trăiesc printre muritori, fără a renunța la esența lor, fără a se da de gol (poate doar un pic). Pe cât de mult mi-a plăcut primul volum din serie, The Ex Hex, pe atât de mult m-a plictisit acesta. Deși poveștile din cele trei cărți din serie sunt standalone, aici protagonista este un personaj ce mi-a plăcut mult în prima carte, dar care a fost acolo un personaj secundar. Ei bine, nu-mi place de ea aici, dar deloc. Relația ei cu masculul alfa - pardon, interesul romantic, nu pare să se bazeze pe nimic decât „vai ce bine arată”. Am citit un sfert din carte și nu s-a întâmplat nimic relevant, personajele se detestă reciproc dar totodată ar vrea să se trezească în același pat, elementul de magie e prezent, dar parcă împrăștiat în toate colțurile, iar atmosfera generală e una de așteptare. Cartea asta încearcă să fie de toate - și small town romance, și cozy mistery, dar în opinia mea, eșuează la ambele capitole.

Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli este un volum ce a fost ales cartea lunii la bookclubul Oanei, și ca să fiu sinceră, altfel nu aș fi ajuns să citesc cartea de față. Este un thriller - și eu tind să evit genul, pentru că atunci când nu pot empatiza cu personajele principale (și în thrillere de obicei acestea nu sunt tocmai niște persoane de treabă), abandonez cartea. Noelle W. Ihli are o abordare diferită în Întreabă de Andrea - urmărim perspectiva a trei femei, toate trei fiind victimele unui individ dubios. Toate trei sunt moarte, și le observăm trăirile pe parcursul „vieții de apoi”, doar că ele sunt încă prinse între lumi și participă, neputincioase, la evenimentele ce au loc. Nu au cum să-l oprească pe răufăcător - oare? - și la început le urmărim pe fiecare în parte. Pe parcurs, cele trei fire narative se întâlnesc, iar de aici încolo, povestea zboară. Mi-a plăcut foarte mult narațiunea, evenimentele, felul în care autoarea portretizează firea umană. Am apreciat cum a pus accent pe faptul că orice femeie, indiferent de statut social, vârstă sau experiență de viață, poate fi victima unui individ ce-și maschează cu iscusință adevărata natură. Elementul de online dating e realist ancorat în poveste, iar experiențele celor trei victime, înainte de a fi ucise, portretizează foarte bine cât de ușor poate o femeie să devină o victimă, chiar dacă-și ia toate măsurile să evite Răul, chiar dacă face totul cum trebuie pentru a evita astfel de finaluri. Violența împotriva femeilor, femicidul, lipsa unui sistem care să le apere - sunt teme dureros de detaliate în Întreabă de Andrea, expunând un sistem și o societate ce nu sunt (încă) pregătite să-și apere femeile. E o carte ce mi-a dat de gândit și sper că inițiativele precum Întreabă de Andrea vor fi din ce în ce mai multe și mediatizate.

Povești cu scriitoare și copii, o antologie coordonată de Alina Purcaru, e o carte pe care nu plănuiam să o citesc - nici nu auzisem de ea, până când mi-a apărut pe pagina principală de pe Vinted (de unde mi-am tot luat cărți în ultima perioadă). Nici nu am citit descrierea, rămăsesem cu ideea că e o antologie unde fiecare povestire e scrisă de o autoare împreună cu un copil, dar cât de mult puteam să mă înșel! Cu toate acestea, e un volum care parcă a venit în viața mea exact la momentul potrivit. E, de fapt, o invitație a Alinei Purcaru, adresată altor scriitoare, de a-și împărtăși experiența despre cum s-a schimbat scriitoarea din aceste femei odată ce au devenit mame. Cum s-au schimbat tabieturile, dacă scrisul a avut de suferit, dacă s-a schimbat ceva - și ce răspunsuri viscerale au venit!

Scriitoarea din mine s-a înfipt în aceste texte, pentru că, adevărul este următorul: nu cunosc personal nicio scriitoare care să fie și mamă, și cum relația mea cu scrisul s-a schimbat drastic, aveam nevoie de perspectiva cuiva aflat în aceeași situație. Și, chiar dacă multe dintre autoarele din acest volum au oferit și o rază de speranță în textele foarte intime, de altfel, pe care le-au împărtășit, realitatea este una relativ sumbră. Ca să scrii, ai nevoie de liniște, de timp, de susținerea familiei, de un loc al tău, și sunt n factori ce duc la dificultatea de a crea un astfel de „habitat”. Mi-a plăcut mult să văd cum unele scriitoare au avut parte de ajutor, la începutul drumului de mămiciție, și au putut să se concentreze, fie și pentru o oră pe zi, pe scris. Altele au sacrificat porțiuni importante din relațiile lor cu familia, sau chiar copilul, pentru a ajunge să poată scrie. Altele au abandonat scrisul în totalitate, unele autoare au reluat scrisul când copiii au mai crescut, iar o mică parte nu s-au oprit niciodată (cele ale căror copii au fost niște bebeluși și toddleri foarte înțelegători). Povești cu scriitoare și copii este un volum compus din file de jurnal, ce nu e menit să te învețe ceva, ci să împărtășească experiențele a diferitor mame, ce au în sânge scrisul și care au jonglat, fiecare cum au putut, cu maternitatea și scriitura. Nu cred că e o carte de interes pentru publicul larg, dar pentru mine clar a fost ceea ce trebuie. 

Frunze de dor de Ion Druță urmărește viața dintr-un sat moldovenesc de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, unde găsim case pline de femei, copii și bătrâni, unde băieții mici visează să devină soldați, adolescenții la iubire, iar adulții - la ce să pună pe masă. Îl urmărim pe Gheorghe, flăcău rămas fără tată, pentru care grija și iubirea cea mare este pământul, dar când dă cu ochii de Rusanda, o copilă gingașă, simte cum vine primăvara în sufletul lui. O urmărim pe Rusanda, singurul copil, cum îi înflorește sufletul atunci când îl vede pe Gheorghe, și cum visează această copilă la un viitor în care soarele nu apune niciodată. O urmărim pe Domnica, fiica mijlocie dintr-o familie mai nevoiașă, ce simte că se află mereu în umbra celei mai bune prietene ale sale, Rusanda. Trofimaș, fratele mai mic a Domnicăi, visează la cadourile pe care o să i le aducă fratele lor mai mare, aflat pe front, și vede lumea în culorile în care numai un copil o poate face. Și-l urmărim și pe Scridon, un tânăr ce știe deja ce vrea de la viață, dând dovadă de o șiretenie periculoasă. Frunze de dor nu e o carte stufoasă, dar e plină de emoție și sapă adânc în viața unei comunități rurale, cu grijile, bârfele, iubirile, dezlegările sale. Scriitura e lirică și ajunge pînă la suflet, nu am fost nici măcar o clipă indiferentă la ce se întâmplă cu personajele pe parcursul lecturii.

Eu nu sunt genul care să plângă la cărți - ultima dată asta s-a întâmplat la o carte în care se dezbotea relația protagonistei cu mama, am citit-o proaspăt postpartum, poate că hormonii erau de vină, poate textul în sine. Dar ca să revin - pe tot parcursul Frunze de dor îmi venea să vărs lacrimi. De nostalgie, de durere pentru personaje, de dor după o copilărie îndepărtată. E un volum absolut minunat și cred că-l voi reciti cândva în viitor.

Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, de la epoca fanariotă până la domniile pământene de Constantin Gane este al doilea volum din seria Trecute vieți de doamne și domnițe și, ceva mai stufos decât primul (din ediția citită de mine), m-a ținut ancorată în filele istoriei. Fiind o non-ficțiune, relatează viețile femeilor de la curte - așa cum a binevoit istoria să le păstreze. E lucru mare să poți găsi informații despre doamnele și domnițele voievozilor din secolul XVIII-XIX, dar Constantin Gane reușește, și le transpune într-un mod atât de fascinant, încăt ficțiunile precum același Game of Thrones pălesc la capitolul intrigi de la palat, războaiele dintre familii, lupta pentru avere și faimă. Consider că este o lucrare ce arată în detaliu viața de la curte, istoriile familiilor, motivele care i-au împins pe anumiți domnitori să ia o decizie sau alta, dar e și o carte prin intermediul căreia vedem cum era tratată femeia pe vremuri, ce rol avea, pe lângă cel de mamă, și ce influență a avut o Doamnă sau o Domniță în destinul țării pe vremea domniei soțului sau tatălui ei.

Hunt, Gather, Parent: What Ancient Cultures Can Teach Us About the Lost Art of Raising Happy, Helpful Little Humans de Michaeleen Doucleff este o carte de parenting, dar eu am perceput-o mai mult drept un studiu antropologic. Autoarea, mama unei fetițe extrem de „sălbatice”, Rosy,  a călătorit împreună cu aceasta și a locuit în inima a trei comunități ce secole la rând au fost nomade și/sau sunt vânători/culegători. Scopul a fost să vadă cum aceste culturi, departe de a fi „vestice”, își cresc copiii, și cât de mult diferă abordarea lor față de a noastră. Fără a încerca să ofere sfaturi despre cum să crești copii (ceea ce mie nu-mi place absolut la cărțile de parenting, de asta și le evit), autoarea povestește despre ce observă în inima acestor comunități, despre dinamica dintre adulți și copii, despre cum aplică ea anumite lucruri și cum răspunde copilul ei la acestea. Tare mi-a plăcut volumul datorită imaginii de ansamblu pe care o oferă autoarea despre cum sunt crescuți copiii în zone izolate din lume, și datorită explicațiilor privind anumite aspecte normalizate în societatea noastră. Cum am ajuns să fim izolate în perioada de maternitate, când sute de ani femeile nu și-au crescut singure copiii și mereu au avut un sat lângă, făcând parte din acesta? De ce copiii stau atât de prost la capitolul somn, de ce există certuri înainte de culcare, de ce trebuie să doarmă n ore, între ora x și ora y? Sunt doar câteva aspecte pe care le acoperă autoarea, susținută evident de cercetările unor profesori universitari, ce se documentează foarte bine, săpând în trecutul nostru, a oamenilor. Într-un fel, cartea asta a fost și un pic deprimantă - pentru că am rezonat cu multe aspecte din viața noastră, a societății, ce au fost eliminate sau pierdute de-a lungul timpului, în numele progresului sau din interesul cuiva complet neavizat, dar care a avut notorietate. Drept urmare, strict istoric vorbind, este absolut clar că în ziua de azi e mai greu să crești un copil decât a fost vreodată. La capitolul cercetare, autoarea aduce în discuție multe studii care să-i susțină afirmațiile, ceea ce am apreciat enorm, iar la capitolul descriere a propriei experiențe ca mamă am apreciat că și-a expus vulnerabilitatea, fără a încerca să ascundă sub preș sau să minimizeze dificultățile pe care le-a avut cu propriul copil.

Acestea au fost lecturile lui octombrie. Voi ce ați mai citit?

Bilanț literar: Septembrie 2025

Bine v-am găsit la finalul primei luni din această toamnă!

A fost o lună... mai dificilă. La început, am abandonat două cărți aproape la foc automat, apoi cheful meu de citit și-a luat zborul cine știe încotro... dar unele perioade sunt mai bune, altele mai puțin productive, așa că să purcedem la bilanțul pentru septembrie.

Drawn to Him este o antologie de povestiri romance, 18+, dar nu am putut trece de prima povestire, cea semnată de Willow Winters. Personajele au niște ieșiri cel puțin dubioase, scriitura e foarte cringe și mi-am pierdut orice interes pentru povestirile ce urmau în volum. Ce înseamnă o primă povestire ce nu a mers la cititor!

Cu Ne răspândim de Iain Reid chiar am tras de mine să nu o abandonez, pentru că auzisem despre carte de la Loredana, Bookinista08, și cum avem gusturi similare, eram sigură că povestea o să-mi placă. Dar nu a fost cazul - urmărim o bătrână ce ajunge într-un azil, toți îi spun că defunctul ei soț, împreună cu ea, a luat decizia asta, dar femeia nu-și amintește. Cu cât se întâmplă mai multe lucruri, cu atât e mai neclar dacă evenimentele ce se perindă chiar au loc, sau mintea femeii joacă feste. Am citit cam 30-40 % din poveste și am simțit că pur și simplu nu mă pot împăca cu stilul de scriere. Capitolele au fost scurte, dialogurile interesante, dar nu am putut rezona cu vocea narativă.

Art Nouveau de Cynthia Orzsag e un titlu pe care-l aveam pe listă de foarte mult timp și l-am și vânat (e sold out peste tot) pe Vinted, așa că atunci când l-am văzut, l-am și cumpărat instant. Premisa e tare simpatică: Leon e un vântură-lume, nepotul unui bogătan, care-l trimite în România, mai exact în Constanța, să-i aducă un tablou. Despre acesta se spune că a fost distrus, dar bătrânul afirmă că se află în Cazinou și că trebuie să-l aibă. Îi promite lui Leon, tânăr, chipeș și falit, să-i asigure viitorul din punct de vedere financiar dacă îi aduce acel tablou, iar Leon, care nu se dă la o parte de la nicio afacere, oricât de curată sau necurată ar fi, purcede la drum. Însă în Constanța este luat un pic prin surprindere de Zoe, o chelneriță și actriță la Cazinou, care-l întrigă. Leon nu știe care-i treaba cu fata - care pare acum naivă, acum misterioasă, acum dă dovadă de o maturitate deloc potrivită cu vârsta ei. În plus, în jurul Cazinoului încep să plutească zvonuri despre bărbați ce s-au îndrăgostit iremediabil și și-au pierdut inima mării, auzind un cântec venit din adâncuri...

Mi-a plăcut romanul, limbajul a fost natural, iar autoarea a transmis în puține pagini o poveste plină de evenimente. Relația dintre protagoniști se conturează foarte bine, complex și veridic. Misterul din jurul Cazinoului și a tabloului e ca un ghem de ață - se încâlcește acolo unde nu te aștepți. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai clar în ce perioadă istorică suntem - uneori aveam impresia că e 1920, uneori că e 2000. Finalul... înțeleg de ce a fost cum a fost, dar mi-ar fi plăcut să fie ceva mai dezvoltat, în mai multe capitole.

Per total, Art Nouveau m-a ținut în priză, m-a imersat în poveste, a construit personaje complexe în puține pagini, iar dialogul a fost punctul forte.

Fabule moderne de Tatiana Țîbuleac este primul volum semnat de autoare, și e „doar” o colecție de povestiri scurte, dar ce povestiri! În doar o pagină, maxim trei, Tatiana Țîbuleac deapănă o viață de om, arătând realitatea pentru o femeie, un bătrân, un copil din spațiul post-sovietic, ce încearcă să ducă o viață bună. Autoarea are un fel de a-și alege cuvintele care atinge în mine corzi despre care nici nu știam că sunt acolo și efectiv mă face să trăiesc stările și emoțiile personajelor sale. Am citit cele două romane semnate de autoare înainte de volumul ei de debut, și simt că stilul a rămas același - dur, tranșant, care ajunge până în cele intime colțuri ale sufletului cititorului. Abia aștept să-i citesc romanul ce tocmai s-a lansat.

Jasper de Lulu Moore este primul volum dintr-o serie de povești romance stand alone, despre jucători profesioniști de hochei. Simțeam nevoia să citesc ceva ușurel, un contemporary sports romance fără prea multă dramă, iar cartea lui Lulu Moore a fost perfectă. Ușor puerilă pe alocuri, Jasper urmărește cum se construiește relația de dragoste între două personaje foarte diferite. Protagonista are 38 de ani și e dezamăgită în dragoste - bărbatul ce i-a fost alături mulți ani a dat-o la o parte, iar ea se simte pierdută. Protagonistul dă peste tânără la o cafenea și se îndrăgostește pe loc, iar după ce cei doi se reîntâlnesc, Jasper decide că trebuie să o cucerească. Ce mi-a plăcut în carte este faptul că atracția dintre cei doi este palpabilă și protagoniștii nu ajung în pat în al doilea capitol. E destul de credibil felul în care navighează prin propriile frici și traume și cum ajung să fie împreună. Au fost momente în care am zis că e puțin probabil ca x să se comporte într-un fel în situația y, dar nu au fost deranjante. Per total, dacă vreți un sports romance drăguț, cu personaje mature și cu slow burn, vă recomand cartea asta.

Povestiri din garaj de Goran Mrakic este a doua întâlnire a mea cu autorul, și mi-a plăcut să regăsesc stilul de scriere, umorul și dialogul colorat a personajelor lui Mrakic. Deși mi-a plăcut volumul, cred că pentru cineva din Timișoara, sau care a trăit în Timișoara în perioada revoluției și a anilor 90, cartea asta ar fi ca o întoarcere în trecut. Vă recomand cartea dacă vreți să știți ce simțea, cânta, plângea și respira Timișoara, de la cartierele mărginașe până la buricul orașului, prin intermediul unor tineri prinși între două lumi opuse.

Cum să crești copii puternici mental de Dr. Daniel G. Amen și Dr. Charles Fay a început promițător, dar m-a pierdut foarte repede pe parcurs. Multe informații îmi erau cunoscute deja, problema nu a fost asta, ci modul arogant și ipocrit de abordare a unor situații. Nu am rezonat cu mentalitatea de americani, unde autorii spun ceva de genul „ te vom învăța cum să crești copii puternici și independenți ca să nu te trezești în situația că ai un copil de 18-24 de ani și încă stă cu tine,” ”dacă copilul tău e lent de dimineață și pierde autobuzul spre școală, pune-l să plătească benzina dacă trebuie să-l duci tu la școală,”, etc, etc.

La un moment dat, sunt descrise tipurile de părinți (elicopter, permisiv, instructor militar etc.) și autorii afirmă că nu e ok să faci x sau y, nu e ok să faci chestii „pentru că tu știi mai bine”, ci trebuie și explicat - potrivit vârstei copilului - de ce faci așa și nu altfel. Mai târziu, la capitolul despre limite, unul dintre autori prezintă o situație în care nu își lasă copilul adolescent să meargă la concert DOAR PENTRU CĂ POATE, pentru că el impune limite, nu pentru că e periculos/nu își permite/etc. Am mai răsfoit cartea, am dat de niște „sfaturi” cu care eu nu rezonez deloc (printre acestea - în capitolul privind educația sexuală a adolescentului, autorii propun metoda abstinenței drept a fi cea corectă, când sunt nșpe mii de situații ce demonstrează că nu e deloc eficientă). Poate cărțile de parenting nu sunt de mine, poate am idei foarte diferite de ce propun autorii, cert este că am simțit pe parcursul lecturii o deviere mai mult spre spiritual decât spre științific, sfaturile oferite fiind de multe ori de tipul old school, ambalate diferit. Să nu mai spun de situațiile ipotetice create, unde nu a fost deloc credibil cum reacționa o tabără sau alta (situații de tipul and then everyone clapped). 

Asleep de Banana Yoshimoto e un volum ce pur și simplu nu m-a implicat afectiv în poveste, stilul autoarei plictisindu-mă instant. Urmărim o tânără ce vorbește despre fratele ei, ce a murit acum un an, iar ea găsește o scrisoare pe care i-a scris-o unei foste iubite de-ale fratelui său. Am citit 10% din carte și m-am plictisit teribil, așa că am abandonat lectura.

Fractured Kiss de L.M. Dalgleish este ultima carte din seria Fractured Rock Star, dar cărțile se pot citi separat, fiecare concentrându-se pe povestea de dragoste a unuia dintre membrii trupei rock Fractured. Premisa din acest volum e singura care m-a atras și, ca să fiu sinceră, cred că asta e una dintre cele mai bune cărți romance din câte am citit recent. Îl urmărim pe Zac, basistul trupei, un bărbat foarte închis în sine, care nu crede în relații de durată și, din cauza unor traume, refuză să își deschidă inima. Dar baricadele lui încep să cedeze atunci când tehniciana lui, Cassie, este trădată de logodnicul ei și din circumstanțe, e nevoită să stea în apropierea lui Zac. Volumul ne prezintă ambele perspective, iar narațiunea e la persoana a 3-a - ceva mai rar întâlnit în cadrul acestui gen, dar cumva acest aspect mi se pare că a contribuit la a transforma povestea în ceva atât de frumos și profund. Ambele personaje au traume și ambele navighează prin ceea ce simt unul pentru celălalt, și am adorat modul în care au evoluat atât Zac, cât și Cassie. Unele momente au fost ușor grăbite, iar altele ar fi fost slabe în concepția mea, dacă ar fi avut loc în circumstanțe diferite, drept urmare, am fost implicată în totalitate în poveste și am empatizat mult cu emoțiile și trăirile personajelor. Cu siguranță voi mai citi și alte cărți de la autoare - m-a cucerit.

Acestea au fost lecturile lunii septembrie. Cum a început toamna literară la voi?

Recenzie literară: Templul zorilor (Marea fertilității, #3) de Yukio Mishima (1970)

 Ajuns în Tailanda cu afaceri, Honda, acum un bărbat în vârstă, o întâlnește pe copila-prințesă, despre care se spune că e nebună. Dar, odată ce o cunoaște, Honda e luat prin surprindere de afirmația fetei: că într-o viață anterioară, ea a fost un tânăr ce a trăit în Japonia. Pentru protagonist, asta schimbă multe, pentru că încearcă să vadă în copilă - și reușește - reîncarnarea lui Kiyoaki, apoi a lui Isao. Honda este absolut sigur că povestea prietenului său, care a trăit deja două vieți, și în ambele, Honda nu a reușit să-l salveze, nu a ajuns încă la final. Influențat de credințele hinduse și de religia pe care o descoperă în Tailanda, Honda mai trăiește un eveniment important la vârsta a treia: se îndrăgostește de o tânără de douăzeci de ani.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și narațiunea a înclinat mai mult spre filosofie și mai puțin spre acțiune. Sunt foarte multe momente în care urmărim șirul gândurilor lui Honda, cum analizează ceea ce vede și cum simte că în interiorul lui are loc o renaștere. Pe de o parte, pentru că descoperă o nouă religie și o studiază, simțind cum se formează o conexiune între el și lumea imaterială a spiritelor. Pe de altă parte, pentru că după o viață cumpătată și ternă din punct de vedere amoros, Honda se îndrăgostește iremediabil de o tânără ce ar putea să-i fie fiică, pierzându-și cumpătul și comportându-se irațional în foarte multe momente.

Deși îmi place cum scrie autorul și până acum, am apreciat povestea ce se desfășoară pe parcursul ciclului, Templul zorilor foarte repede a ajuns să mă plictisească pe alocuri, pentru că acțiunea e întreruptă de un șir infinit de informații despre hinduism și cum e văzut acesta de către adepții religiei. Totodată, transformarea bruscă a lui Honda, dintr-un observator calm și matur, într-un bărbat ce-și pierde capul și liniștea din cauza unei fete, care îi este absolut interzisă, m-a făcut să displac personajul. Cu toate acestea, spre finalul cărții au avut loc niște evenimente și personajele au avut niște revelații care au reparat povestea. Și, chiar dacă am rămas cu un gust amar în ceea ce privește evoluția personajului principal, finalul romanului mi s-a părut firesc și mai mult decât potrivit pentru Honda. Mi-a plăcut și de Rie, soția lui Honda, pe care o cunoaștem doar ca pe o umbră fără personalitate în volumele anterioare, iar în Templu zorilor descoperim o femeie ce înflorește la bătrânețe, oferind niște momente tare interesante și chiar tensionate pe parcursul romanului.

Prin intermediul acțiunilor lui Honda și a oamenilor pe care-i cunoaște, observăm și Japonia de după Cel de-al Doilea Război Mondial, în plină etapă de turbulențe politice, incertitudine în cadrul populației de rând și încercarea de a renaște, vechiul încă luptând cu noul, tradiția cu inovația, filosofia de secole fiind dată la o parte în favoarea gândirii vestice.

Chiar dacă acest volum nu m-a impresionat și nu m-a atins la fel de mult ca precedentele, am de gând să termin tetralogia. Dacă vă place stilul lui Yukio Mishima și dacă sunteți curioși de evoluția unui personaj pe parcursul a patruzeci de ani, vă recomand să citiți Marea fertilității.

Bilanț literar: August 2025

 Salutare!

August a fost o lună cu chef de citit, și fără a fi cu intenție, titlurile care m-au atras au fost semnate preponderent de autori români (și basarabeni) contemporani - cu o singură excepție. Am citit majoritar cărți fizice, pentru că nu am avut chef de ebooks sau de cărți audio. Dar să le luăm în ordine cronologică.

Templul zorilor de Yukio Mishima este cea de-a treia carte din tetralogia Marea fertilității și până aproape de final, mi s-a părut foarte slabă, dar sfârșitul parcă a salvat totul. Aici, îl urmărim pe Honda, deja un bărbat în vârstă, cum merge în Tailanda și o cunoaște pe prințesa nebună, o fetiță ce afirmă că în viața precedentă a fost un băiat japonez. Honda e absolut sigur că fetița este reîncarnarea lui Isao, care, la rândul său, a fost reîncarnarea lui Kiyoaki, ambii personaje importante în Cai în galop, respectiv, Zăpada de primăvară. Voi vorbi despre Templul zorilor mai pe-ndelete într-o viitoare recenzie.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie. Am vorbit despre carte mai multe aici.

Nu se putea fără o abandonată, așa-i? :) De la Alice Feeney am mai citit Piatră, hârtie, foarfecă, și nu mi-a plăcut absolut deloc - am terminat cartea doar pentru că am făcut buddy read cu o prietenă. El & ea este titlul lunii august la bookclubul la care particip, și de aceea i-am dat o șansă, dar nu am putut parcurge mai mult de câteva capitole. Pur și simplu nu rezonez cu scriitura autoarei, și când am căutat spoilere, ca să nu fiu complet din pom la întrunirea bookclubului, m-am bucurat că nu m-am forțat să citesc volumul respectiv. Pe lângă faptul că nu mă dau în vânt după thrillere, pentru că de obicei protagoniștii nu sunt oameni cu toate țiglele pe casă și eu am nevoie să rezonez cu ceva din personalitatea personajului pentru a-mi păsa de povestea sa, Alice Feeney nu e o autoare potrivită pentru mine. Piața de carte thriller e foarte ofertantă și am citit și cărți bune din acest gen, dar El & ea mi-a dat de înțeles de la bun început că nu va fi o lectură care să mă captiveze.

Trecute vieți de doamne și domnițe, volumul I, de Constantin Gane, a fost o adevărată delectare. Istoria, de obicei, e povestită din perspectiva învingătorilor, și de obicei, bărbații sunt cei care stau la cârma schimbărilor. Ei bine, Constantin Gane, printr-un efort de cercetare amănunțit și pe alocuri supraomenesc, reușește să aducă la cunoștință cine au fost femeile care au marcat viețile conducătorilor de pe teritoriul României încă din secolul al XVII-lea, cum au fost soțiile, surorile, fiicele, sau alte femei importante din viața unui conducător sau a altuia. Tare interesant a fost volumul - am aflat despre ilustre doamne, care au vrut binele țării, am aflat și despre femei ce și-au urmărit propriile interese, dar am fost prinsă și într-o complexă lecție de istorie, relatată într-un fel atât de minunat de către autor, încât îmi pare rău că manualele de istorie din școală nu sunt scrise în același stil - Constantin Gane știe cum să capteze atenția prin felul său inedit de povestaș. Nu e un volum doar despre femeile domnitorilor, ci și despre societatea românească de pe vremuri, despre lupta pentru putere și despre eterna perfidie umană. Voi citi al doilea volum cât de curând.

Peștele mălai visează de M.K. Lynn este al treilea volum din seria Arhivele unor vânători de demoni din Micul Paris. De data aceasta, membrii Cabinetului se îndreaptă spre Tomis, unde trebuie 1. să-i cunoască pe colegii lor de la mare și 2. să afle ce s-a întâmplat cu aurul de la Cazinou. Dar mai apare și un punctul 3., și anume, în limbaj liber, ce se întâmplă cu Lisette și domnul Vernescu? Tare mult mi-a plăcut acest volum, alert, amuzant (prin intermediul detectivilor (vai de capul lor, apropo) din Tomis), emoționant chiar, datorită felului în care o anumită dinamică între anumite personaje se schimbă foarte mult. Aștept cu nerăbdare să aflu cu ce se va continua povestea.

Woldemar de Oleg Serebrian a fost ca o rană sângerândă: atâta durere într-un suflet atât de mic, de copil, nu îmi amintesc să mai fi întâlnit într-o altă carte. Poate doar în Singur pe lume de Hector Malot. Woldemar are aproape șapte ani și-i urmărim ultimul an din copilărie, de înainte să înceapă școala. Este un copil născut într-o perioadă dificilă - acțiunea în carte are loc în 1976-1977, într-un loc dificil - Cernăuți - pentru cineva care în acte e trecut ucrainean, dar despre care se zice că e neamț. Pentru un copil atât de mic, Woldemar are un spirit de observație care aduce în prim-plan realitatea unei familii dezbinate, durerea și traumele care nu sunt conștientizate, acceptate sau vindecate, acestea otrăvind viața celor din inima familiei. E o carte în care am regăsit foarte multe lucruri din propria mea copilărie, și poate că ăsta a fost motivul de ce am trăit atât de intens momentele de nedreptate din viața lui Woldemar și am empatizat cu acest băiețel pe tot parcursul volumului. Voi face o recenzie mai amplă, ce pot să spun e că îmi place enorm cum scrie Oleg Serebrian și rezonez tare mult cu scriitura sa.

The Rise and Fall of the Dinosaurs de Steve Brusatte a fost o non-ficțiune de care m-am bucurat mult. Autorul, paleontolog de profesie, sintetizează foarte bine și facil pentru cineva care nu lucrează în domeniu tot ceea ce înseamnă cum au apărut dinozaurii, cum s-au dezvoltat, cum au domnit și cum au dispărut. Am aflat foarte multe informații noi despre tot felul de specii, despre cum putem afla perioada exactă de când datează o fosilă, despre cum dinozaurii s-au dezvoltat în mai multe direcții, am aflat și despre dinozaurii din Hațeg, dar și despre cum au dispărut, aproape în totalitate, aceste animale atât de diferite de ce mișună pe pământ în prezent. Clar e o carte pe care o recomand tututor pasionaților de subiect.

Zen in the Art of Writing de Ray Bradbury este a doua carte semnată de autor pe care o abandonez anul acesta. Nu mai rezonez cu stilul autorului și nu are sens să trag de mine de dragul vremurilor de demult.

Am tras de mine să citesc Lacrimi de chihlimbar de Sofia Segovia, dar nu am reușit să mă conectez cu personajele la fel de bine cum a fost în cazul volumului Zborul albinelor - cartea anului 2022 pentru mine. Introducerea personajelor principale în acțiune nu m-a făcut să fiu curioasă de soarta lor și doar scriitura frumoasă, lirică a Sofiei Segovia nu a fost de ajuns pentru mine ca să continui această poveste.

Premisa acestui volum suna foarte interesant, dar din păcate, nici execuția, nici scriitura nu au fost pe placul meu. Am tras de mine să citesc câte un capitol pe zi, dar cu totate că Luna din apă de Samantha Sotto Yambao promite să fie o carte în stilul animațiilor de la Studio Ghibli, eu nu am simțit decât plictiseală și chiar o ușoară antipatie față de protagonistă. Stilul mi s-a părut alambicat fără motiv, multe cuvinte care nu spun nimic, iar ritmul poveștii a fost ciudat. Am abandonat cu regret această poveste, pentru că avea potențial, dar pe mine nu m-a cucerit.

Un alt volum pe care voiam musai să-l parcurg, dar care m-a plictisit instant, a fost Revrăjită de Lucy Jane Wood. Încă din primul capitol scriitura mi se pare încurcată, iar protagonista se comportă de parcă nu ar fi o femeie în toată regula, ci o fată de 12 ani proaspăt sosită la pension, unde nu cunoaște pe nimeni și e foarte timorată. Deși poveștile cu și despre librării magice se numără printre preferatele mele, volumul de față nu mi s-a potrivit.

Și închei luna cu încă o carte abandonată - de data asta, în format audio. Un apartament la Paris de Guillaume Musso avea o premisă interesantă, dar m-am plictisit tare repede și nu m-am putut conecta cu personajele și cu problemele acestora. Așa că am lăsat-o baltă.

Acestea au fost cărțile lunii august. Cum a fost pentru voi acest sfârșit de vară?

Recenzie literară: Laura Rise - Deținută de Emilia Muller (2025)

Laura Rise e o tânără ce-și dorește din tot sufletul să aibă o carieră scriitoricească - să poată trăi din scris, nu doar să le spună cunoștințelor că „mai și scriu uneori”. Deși bate la toate ușile - își trimite manuscrisele la toate editurile posibile - ori nu primește niciun răspuns, ori i se spune că textele ei nu sunt suficient de bune, sau că publicarea unui volum semnat de un autor necunoscut încă pentru cititorul autohton nu intră în planul editorial pentru anul respectiv. Dar Laura, scrâșnind din dinți, nu se lasă bătută, și pentru că are o suspiciune, decide să facă un experiment. Suspiciunea ei este că manuscrisele ei nu sunt luate în considerare pentru că e femeie, așa că apelează la ajutorul unui cunoscut, George Reza. Îi propune acestuia să trimită textele ei de pe mailul său, și să vadă care vor fi răspunsurile editurilor. George, încântat de un așa experiment neobișnuit, decide să se implice, și în câteva ședințe, discută minuțios despre fiecare text, despre fiecare chichiță. Dar Laura urmează să treacă printr-o mare dramă, atunci când George devine un scriitor de succes, iar ea nu poate demonstra că textele nu îi aparțin bărbatului, ci ei.

Volumul semnat de Emilia Muller s-a simțit ca o împletire între ficțiune, autobiografie și statistici despre piața de carte actuală din România. Pe de o parte, o urmărim pe Laura și cum vorbește despre romanele sau povestirile sale, care zac într-un raft metaforic, care sunt poveștile din spatele textelor. În același timp, personajul își expune gândurile despre teme precum singurătatea, misoginismul, maternitatea, nevoia de a fi acceptat așa cum ești, nu așa cum te vrea societatea să fii. Pe de altă parte, Laura aduce tot felul de informații despre cum e piața de carte din România, de ce e greu să publici, de ce editurile uneori nu dau răspunsuri clare și deseori nu răspund la mail. Mai pune accentul și pe cifre - câți dintre autorii publicați sunt femei și câți bărbați, dar atrage atenția și asupra faptului că, în opinia ei, un editor are mai mare încredere în ce are de zis în povestea sa un bărbat decât are o femeie.

Din acest punct de vedere, Laura Rise - Deținută e un volum informativ, relevant pentru cei care vor să publice, în special în mod tradițional - adică prin intermediul unei edituri, nu în sistem de self-publishing. Partea de ficțiune mi s-a părut cam fragmentată. Mi-a plăcut modul în care evoluează firul narativ ce-l privește pe George și discuțiile pe care le au cele două personaje, mi-au plăcut și gândurile Laurei despre viața ei și evenimentele (separat de scriitură) care o marchează, dar m-a plictisit porțiunea unde Laura interacționează cu Emil, un prieten mai în vârstă, glumeț și oarecum simpatic. Prezența lui în poveste nu a fost necesară, și până la final nu am simțit că personajul a adus ceva relevant poveștii Laurei. Ce m-a bulversat un pic a fost întorsătura de la final, după ce are loc înălțarea lui George la nivel de scriitor consacrat și adâncirea Laurei într-o eternă uitare. Ultimele evenimente au fost bruște, și evoluția personajului principal nu părea să meargă în acea direcție.

Partea mea preferată, la capitolul ficțiune, a fost relația Laurei cu George. Laura e genul de femeie care pare a fi foarte cu picioarele pe pământ, dar dă dovadă de o încredere oarbă în cineva care nu îi este om apropiat. Pentru o scriitoare ce se chinuie ani la rândul să scrie, să trimită manuscrisul la toate editurile posibile, să primească refuzuri peste refuzuri, dar totuși să nu se lase de meserie, decizia de a-i încredința în totalitate textele lui George, fără martori, fără un contract, fără a se asigura că experimentul va rămâne doar  la nivel de experiment, mi s-a părut foarte prostească. Pe de altă parte, deși nu sunt de acord cu motivele pe care le invocă George când devine scriitor, punctul lui de vedere e destul de interesant. Mai exact, înainte de a trimite textele la edituri, George discută cu Laura și face modificări, în ceea ce privește titlul, sau numele personajelor, sau timpul verbal folosit. La final, apare întrebarea: cât de mult un text îi apaține Laurei, dacă George a făcut mici sau mari modificări, aducându-l într-o formă în care să fie acceptat de către o editură ce anterior a respins textul respectiv? Sau Laura a avut dreptate, și textele sunt acceptate doar pentru că scriitorul este un bărbat?

În concluzie, Laura Rise - Deținută de Emilia Muller este un volum ușurel, dar care totuși te pune pe gânduri, despre piața de carte autohtonă și despre eterna nedreptate și fățărnicie umană. Mi-a plăcut și scriitura, și povestea, și personajul principal, chiar dacă nu am rezonat cu Laura de fiecare dată. Recomand cartea dacă sunteți curioși care e procesul prin care trebuie să treacă un autor la noi (și nu numai) pentru a se vedea publicat și care e perspectiva omului căruia i se fură munca.