Recenzie literară: Cerul nu iartă pe nimeni (1961) de Erich Maria Remarque

Drum în primăvară. Imagine din arhiva personală.

Remarque este unul dintre autorii mei favoriți. L-am descoperit prin intermediul romanului Nimic nou pe frontul de vest și m-am îndrăgostit iremediabil. Nu am descoperit încă un alt scriitor care să picteze atât de reușit în cuvinte natura războiului și a umilinței umane în împrejurări atroce.

 Am citit mai multe romane scrise de Remarque, nu am terminat încă lista cu lecturi. Romanul de față, Cerul nu iartă pe nimeni, l-am luat în mână între două lecturi. Mi s-a făcut dor de scriitor și nu am așteptat să termin alte cărți ca să-l citesc.

În romanul de față o vedem pe Lillian, o femeie internată într-un sanatoriu din Alpi, imediat după război. Lillian este tânără și frumoasă, dar bolnavă - lucru pe care nu-l poate accepta. În anumite împrejurări, ajunge să-l cunoască pe Clerfayt, un bărbat pasionat de mașini, pilot de curse, care simte că trăiește doar atunci când este la volan. Cei doi decid să plece din sanatoriu, la insistențele tinerei,  unde Lillian a petrecut câțiva ani buni.

Pe parcursul romanului cititorul află detalii din viața celor doi oameni, din două surse diferite: viața pe care și-o împărtășesc cei doi și viața pe care o trăiește unul în absența celuilalt. Lillian simte că va muri de tânără, de aceea vrea să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, existând într-un fel de atemporalitate plină de rochii frumoase, vin scump și poezie. Clerfayt este un bărbat liber și lipsit de griji, dar care încetul cu încetul se atașează de Lillian și se zbate între dragostea pentru ea și dragostea pentru viteză.

Lectura a fost una plăcută, ușor melancolică, deși m-a mirat faptul că în romanul de față războiul a fost lăsat la o parte, fiind prezente doar câteva rămășițe din el: dispariția unor oameni din viața personajelor, lipsa unor obiecte, eterna melancolie a unui trecut dureros și trist. 

În ceea ce privește finalul, a fost unul liniștit, plin de aceeași melancolie care se resimte pe tot parcursul cărții. Nu pot să spun că a fost neașteptat, însă la un moment dat nu știam spre ce direcție o va lua acțiunea. După un anumit punct, totul a fost clar.

Cerul nu iartă pe nimeni este un roman despre iubire, viteză, atemporalitate și veșnicie, totul presărat cu multă melancolie. Dacă vă doriți o lectură liniștită, care te face să te gândești la personaje și care te absoarbe fără a fi tumultoasă, romanul lui Erich Maria Remarque este cel potrivit.

Cărțile colorate cu zâne ale lui Andrew Lang

Dacă vă plac poveștile, mai mult ca sigur că v-ar plăcea colecția încropită cu grijă și răbdare de Andrew Lang - novelist, poet, puțin antropolog, folclorist, cunoscut pentru dedicația pe care a avut-o colectării poveștilor din toată lumea. Cele 12 volume cu povești, Fairy Books, cunoscute și ca Volumele colorate, sunt definite de o culoare, după cum urmează:

The Blue Fairy Book (1889);
The Red Fairy Book (1890);
The Green Fairy Book (1892);
The Yellow Fairy Book (1894);
The Pink Fairy Book (1897);
The Grey Fairy Book (1900);
The Violet Fairy Book (1901);
The Crimson Fairy Book (1903);
The Brown Fairy Book (1904);
The Orange Fairy Book (1906);
The Olive Fairy Book (1907);
The Lilac Fairy Book (1910).

Le-am găsit în engleză, pe site-ul Project Gutenberg, unde pot fi accesate gratis. Dacă vă tentează să le citiți, vă recomand sursa.

Nu știu dacă au fost traduse în română, dar ce m-a atras la aceste colecții de povești, pe lângă conținut, au fost copertele - foarte frumoase, magice aș zice ( le puteți vedea aici). Un alt lucru ce mi-a plăcut a fost faptul că printre poveștile drăguțe, pline de culori vii, se mai strecurau povești macabre, în care nu totul se termină cu happy-end, lucru ce m-a dus cu gândul că mi-ar plăcea să am varianta fizică a colecției. 

A durat o veșnicie până când am terminat de citit toate volumele, datorită faptului că la un moment dat lectura stagna; ori dădeam de o poveste plictisitoare, ori aveam alte lecturi mai interesante pentru moment, ori venea sesiunea și trebuia să abandonez beletristica. Dar luna aceasta am reușit să o duc la capăt, după 2 ani de la descoperirea ”zânelor”. 

Progresul meu cu Fairy Books pe Goodreads.

Dintre toate volumele, preferatul meu este The Yellow Fairy Book. Volumele mai târzii, în special de la Crimson încolo, mi s-au părut cam plictisitoare, probabil datorită faptului că se repetau poveștile, sau mai bine zis, se repetau ideile într-o altă formă - variante ale aceleiași povești, dar din pirspectiva a mai multor popoare. 

Per total, cred că Fairy Books sunt o operă frumoasă, destul de complexă - pentru că durează ceva timp și efort să încropești 12 volume cu povești cât mai reprezentative fiecărui popor. Mie mi-au plăcut și le recomand.

Fascinația nopților de vară

Cazinoul din Constanța. Poză din arhiva personală

Nopțile de vară sunt magice - o înșiruire de elemente ale naturii și stări emoționale nedefinite. Nopți care încep târziu și se termină devreme, lăsând în urma lor o răcoare blajină, veselă, plină de energie pentru o nouă zi. 

Nopțile de vară cred că sunt cele mai fascinante datorită faptului că sunt inedite, fiecare noapte fiind ca o reflectare a ideilor de peste zi, ca un torent al gândurilor, ca o învălmășeală de emoții, păreri și superstiții.

Îmi plăceau aceste alergări prin lunile calde pe când eram în liceu și nopțile albe erau ceva ce mi se părea fascinant. Cu vârsta, nopțile de vară nu mai sunt neapărat albe, ci pline de liniște, o liniște aparte regăsită în voci îndepărtate, mașini grăbite, păsări somnambule și lumini pale. Îmi plac nopțile în care aud orașul, forfota, dar în același timp muțenia naturii și a gândurilor. Cele mai faine nopți văratice sunt acelea în care mă pierd fără a ține pasul cu timpul, nopțile în care vântul saltă prin păr și gândurile nu sunt melancolice. 

Nopțile de august sunt preferatele mele. Cele mai tăcute, cele mai pline de lumină, cele mai aglomerate de gânduri ușoare, fără viitor. Nopți în care mă pierd știind că mă voi întoarce. Nopți în care vreau să îmbrățișez marea și să-i strig că este nebună, frumoasă, dar nebună.

Abia aștept să o revăd...

Cum să supraviețuiești în sesiune

Ceai din plante. Poză din arhiva personală.

Articolul de față este dedicat oamenilor care își petrec începuturile de vară( și o bună parte din luna iulie - colegii mei de la MV Iași) prin facultate, bântuind holurile și sălile de curs cu vraful de foi, cunoștințe și multe emoții după ei. 

Sesiunea, cunoscută și ca stresiune, este, prin definiție, o stare de spirit negativă, plină de stres, timp prea puțin și învățat prea mult. E ușor să cedezi psihic și emoțional atunci când nu reușești să acoperi toată materia pe care o ai, mai ales dacă ai foarte puțin timp pentru fiecare examen. 

Studentul român este inventiv și are o groază de metode, kit-uri și teorii pentru a supraviețui. Astăzi vreau să vă împărtășesc metoda mea prin intermediul căreia sesiunea, pentru mine, devine o perioadă relativ liniștită și stabilă emoțional. 

În primul rând, este important să știi când ești cel mai productiv. Cineva se poate concentra foarte bine dimineața, altcineva după-amiaza, dar foarte mulți colegi de-ai mei sunt genul la care învațatul merge ca-n strună noaptea. De exemplu, pentru mine intervalele orare 10-14 și 17-21 sunt cele mai prolifice; învăț fără să mă simt obosită și nu am nevoie de o pauză.

În al doilea rând, e bine să-ți structurezi materia și să-ți împarți timpul pentru aceasta. De exemplu, dacă am 6 zile pentru învățat, prima zi va fi destinată citirii materialului iar ultima reluării materialului și punctării anumitor lucruri pe care nu le-am înțeles/nu am avut chef să le învăț/ nu le-am fixat bine în memorie.

În al treilea rând, contează foarte mult să dormi și să mănânci bine. Lipsa de somn nu este o opțiune, pentru că te ajută să te concentrezi, dar riști să cedezi în momentul nepotrivit. La fel, o alimentație echilibrată este mai mult decât binevenită. 

În ceea ce privește sesiunea, eu am un tabiet care mă motivează, revigorează, ajută la concentrare: ceaiul din plante. Îmi place ceaiul în general, însă nu mă dau în vânt după ceaiul verde, din plante, deseori amar. În perioada de sesiune - ca să vezi! - merge de minune, mai ales dacă beau 2-3-4 cești pe zi, în timpul învățării. Îmi relaxează corpul și-mi trezesc mintea, ca să-i zic așa. Cred că fiecare își poate crea tabieturi care să-l motiveze.

În al patrulea rând, este foarte important să îți cunoști modul de învățare. Am colegi care prind informația din zbor doar ascultând la un curs, am colegi care trebuie să-și facă conspecte ca să înțeleagă mai bine materia, am colegi care citesc odată și știu ce trebuie să puncteze. Contează și tipul de memorie: auditivă, vizuală, oricare ar fi ea, trebuie să o cunoști și să o ”exploatezi”. 

În al cincilea rând, sunt momente în care nu pici pe subiect. Când nu ai înțeles o parte din materie și fix aceea îți pică pe bilet. Când nu ai învățat pentru că te-ai plictisit. Că nu a avut chef proful să te evalueze mai atent sau să te treacă. E ok. Sunt momente în care, indiferent de metoda aleasă, nu reușești să iei un examen sau obții un punctaj care îți convine. Dar ce student e fără restanțe? Au și acestea farmecul lor; știi deja structura examenului, felul în care te evaluează un cadru didactic, drept urmare îți poți modifica stilul de a învăța sau să te axezi pe anumite aspecte. 

Cam acesta este ghidul meu de supraviețuire. Voi ce metode folosiți?

Studiu de caz: Top nu știu câte cărți de citit într-o viață

Cărți din biblioteca mea

Azi am dat peste un articol care m- scos din sărite. Nu știu ce am ultima perioadă de-mi sare imediat muștarul, dar m-a enervat la culme titlul: top 10 cele mai bune cărți de citit într-o viață. Hm, interesant, îmi zic, deschid linkul, citesc, îmi sare muștarul. Ce-i cu porcăriile astea, cu volume de maculatură, pentru care au murit degeaba mii de copaci?

Într-o altă ordine de idei, nu-mi plac articolele cu astfel de clasamente, mai ales când văd printre titluri niște nulități - exemplu ”operele” lui Coelho (pe care nu-l suport și-l consider un scriitor ieftin) sau Fifty Shades - serios? Mai observ o tendință idioată de a confunda ”cele mai citite” și ”cele mai vândute” cărți sau și mai rău, de a face un clasament-salată cu volume vândute, citite, interzise.

După care mă liniștesc și îmi amintesc că pe lumea aceasta există mult prea multe cărți frumoase, gândite, ce duc cititorul spre lumi deosebite. Iar clasamentele stupide - exemplu peste ce am dat azi - sunt făcute pentru cei care nu știu ce cărți le plac. Pentru că nu-i poți băga în aceeași oală pe F. Dostoievski și pe S. Meyer. 

Așa că dragi cititori - vă doresc să dați peste cărți frumoase și care au ceva acolo, printre file, ce îndeamnă la procesul numit gândire. Și care rămân în minte ca o experiență frumoasă. Lecturi faine vă doresc!

Dacă blogul meu ar fi un ceai, ar avea aromă de iasomie

Ceaiul este un element ce-mi amintește de adolecență, când stăteam după-amiezile și citeam cărți. Și pentru că lectura să meargă mai bine, ceaiul era elementul de bază.

Preferatul meu este ceaiul negru cu bergamotă - aromat, tare, plin de mister și total nepotrivit pentru momentele în care vreau să scriu. Merge de minune la o carte, mai puțin la scris. Nu știu dacă aroma e de vină, sau tăria lui, însă atunci când deschid o pagină albă și vreau să scriu, cuvintele își găsesc drumul spre alte tărâmuri și-mi scapă esența lor. Așa că ceaiul negru nu este cel mai bun prieten când vreau să clădesc idei...

În astfel de situații mă scoate din încurcătură ceaiul jasmin - de iasomie. Îmi place aroma lui și în primul rând, senzația de licoare ușor amară; mă ajută să mă concentrez și să-mi prind cuvintele de aripi, să nu le las să zboare. La fel merge și cu sesiunea - învățatul este mai ușor cu ceaiul amărui cu aromă de jasmin. 

Când vreau să scriu ceva - îndiferent dacă e ceva personal, o recenzie literară sau un eseu, îmi încep ritualul: ceașca preferată cu flori, cadou de la sora mea, apa fierbinte de parcă e proaspăt adusă din iad, frunzele uscate și minuscule ce în apă se desfac ca un pergament. Îmi place să privesc apa din ceașcă cum își schimbă nuanța, ușor-ușor, într-un verde proaspăt. Îmi place să simt cum aroma de iasomie dulce se răspândește prin cameră, parfumând tot ce prinde. Îmi place prima înghițitură de ceai - fierbinte, amăruie, plină de inspirație. 

Așa că voi răspunde scurt provocării: blogului meu îi place ceaiul de iasomie, acesta făcând parte din ființa virtuală a spațiului meu unde-mi înșir ideile.

Pentru cei îndrăgostiți de ceaiul aranjat frumos, gata pentru infuzie, există un site unde se pot procura multe sortimente în cantități variabile - Camera din față, sau dacă sunteți din București puteți merge direct la ceainărie - sunt sigură că ar fi o experiență frumoasă, inundată de arome și de ce nu, plină de descoperiri.

Recenzie literară: Pânza de păianjen de Cella Serghi

Pânza de păianjen este o carte despre care e greu să spui ceva. Am citi-o în mai multe reprize - câte 2-3 capitole odată, ca apoi să las volumul prin casă timp de mai multe zile, deoarece îmi era imposibil să continui. Nu pentru că  ar fi o lectură plictisitoare, ci pentru că simțeam cum evenimentele din carte se transformă în sentimente greu de ținut în frâu; de parcă mă arunca cineva într-un val pe care nu-l puteam evita și eram nevoită să mă las întoarsă de acesta, fără a ști unde este suprafața și unde este adâncimea, fără a ști dacă voi putea ieși vreodată de sub apă. Uneori, pasajele din carte mă speriau, îmi induceau o spaimă greu de explicat. De parcă m-aș fi trezit din nou în adolescență când un sentiment mă impresiona până la oase.

Pânza de păianjen este o carte depresivă. În prim plan o întâlnim pe Diana Slavu, protagonista, viața căreia ne este arătată din fragedă copilărie până la vârsta de 2* de ani. De fapt, o întâlnim pe Diana în carne și oase o fracțiune de secundă, ca mai apoi să o descoperim prin intermediul scrisorilor și jurnalelor, pe care le înmânează cele mai bune prietene, Ilinca. 

La început, romanul mi s-a părut drăguț: misterioasa Diana, admirată de mulți, tânără recent căsătorită, dar deja în mijlocul unui scandal. Se aud diferite zvonuri, nume de bărbați, întâmplări care nu au avut loc... iar Ilinca, împreună cu cititorul, parcurg jurnalele Dianei ca să afle adevărul.

Romanul este fresca unei societăți zbuciumate. Primul război mondial, sărăcia, copilăria plină de lipsuri, adolescența dramatică, tinerețea umbrită de nefericire, căutarea continuă a propriei persoane... toate acestea ascunse în jurnalele Dianei. Totuși, principala dramă rămâne iubirea, sau mai exact, efemeritatea acesteia ce duce la disperare.

Cum am menționat mai sus, Pânza de păianjen este un roman depresiv. Cel puțin, pe mine m-a întristat mult și mi-a afectat buna-dispoziție de fiecare dacă când deschideam cartea. Diana este un personaj foarte interesant, o femeie cu trei fețe: una pentru străini, una pentru bărbatul iubit, una pentru cititor, cea din urmă fiind adevărata Diana - sau așa ne lasă autoarea să credem. 

Cartea de față mi-a fost recomandată de cineva: mi s-a spus că o să-mi placă. Și mi-a plăcut, mult de tot, datorită melancoliei după copilărie și după Constanța din anii 1900, locul în care a rămas sufletul Dianei. Mi-a plăcut și datorită multitudinii de sentimente și transformări ale personajului principal, dar și datorită evoluției Dianei pe parcursul romanului. Dar în același timp, romanul m-a întristat foarte mult, iar finalul nu a lăsat nicio urmă de  consolare: viața Dianei, dincolo de filele jurnalelor, va rămâne mereu aceeași...

(c) Imagine - Constanța ianuarie 2016. Poză din arhiva personală.