Cărți magice

Un pic de magie nu strică! În postarea de azi vă prezint câteva cărți a căror lectură m-a dus pe tărâmuri noi și mi-au creat stări de spirit cel puțin greu explicabile.

I.                   Nouăsprezece trandafiri (1980) de Mircea Eliade

Un buchet misterios este găsit la ușa cuplului Damian, proaspăt întorși din luna de miere. Întrebarea este: cine a trimis buchetul? Cu ce ocazie? Dar după o numărătoare minuțioasă, cifra de 19 trezește amintiri demult uitate...

Pasiunea, misterul, iubirea și timpul demult pierdut reprezintă esența cărții de față, a cărei trăsătură fantastică aduce cititorul lângă personaje. Maestrul Pandele, brusc transformat dintr-un scriitor plictisit într-un dramaturg entuziasmat, Niculina, femeia ce-și caută tatăl, privind lumea cu ochi de demon, Laurian Serdaru, fiul pierdut, dar și Eusebiu Damian însuși sunt personaje ale căror vieți se întâlnesc, brusc, pentru a schimba realitatea pentru totdeauna.

Dacă aș dezlega misterul buchetului de 19 trandafiri, care, de altfel, semnifică o dragoste mare, eternă, această recenzie și-ar pierde tot farmecul. Voi lăsa în umbră evenimentele, cuvintele, gesturile personajelor, însă pot să afirm că sfârșitul m-a lăsat într-o stare ciudată, de mister etern, care persistă pe tot parcursul cărții; nu există o limită între realitate și magie, între timp și spațiu, doar un buchet de trandafiri ce stârnește întrebări fără răspuns, amintiri atemporale și viscolul unei nopți de iarnă în Sibiu, ajunul Crăciunului...

II.                Dragoste în vremea holerei (1985) de Gabriel García Márquez

Tot timpul m-a fascinat modul în care scrie Márquez: imaginile orientale, realitatea și iluzia, pierzându-se într-un spațiu fără timp, personajele himerice și totodată, viu conturate. Dragostea în vremea holerei este un alt tărâm necunoscut, plasat, aparent, într-o epocă anume și într-un loc bine definit.

Tema morții, a iubirii și a timpului este întâlnită în multe opere, dar nicăieri atât de profunde și mistice ca în opera lui Márquez: nicăieri acestea nu se împletesc într-un fir narativ aparent dezordonat, evenimentele amestecându-se între ele, revenind la un punct, sărind apoi mult mai departe în timp...

Frumusețea femeii, în viziunea lui Márquez, a fost mereu reprezentată de o personalitate, nu doar un chip frumos. Astfel, Fermina Daza, o tânără imprevizibilă, puternică, și totodată firavă și indecisă, nu atrage inima lui Florentino Ariza doar prin înfățișarea ei, ci și prin modul de a gândi, sălbăticia de căprioară, capacitatea de a simți profund un sentiment. Pe de altă parte, Florentino Ariza nu reprezintă un ideal tipic masculin: bolnăvicios, ciudat, enigmatic și foarte persistent, acesta își va păstra imaginea pe tot parcursul vieții, fără ca timpul să-și poată lăsa amprenta asupra lui.

O dragoste imposibilă în timpul unei molime ucigașe: holera. Lumile celor doi oameni există în timpuri diferite, urmându-și cursul în direcții diferite. Căsătorită, alături de un soț iubitor, copii frumoși și respectul unanim în oraș, Fermina Daza nu se întreabă niciodată de soarta lui Florentino, care în acest timp urcă pe scara socială, pierzându-se în valurile iubirilor carnale. Oare dragostea are vârstă? Această întrebare și-o pun copiii Ferminei, Fermina însăși, dar nu și Florentino, pentru care totul este clar.

Romanul Dragoste în timpul holerei, deși savuros, mi-a lăsat o senzație de sfărșit atemporal, un sentiment de ceva neterminat. Realitatea narării, împăienjenită de iluzii, colorată în cuvinte ciudate și imagini paradisiace reprezintă universul celor doi îndrăgostiți, acest lucru plasând romanul într-o lumină aparte. Personajele ajutătoare, deși apar foarte puțin, nu sunt conturate vag, căci imaginea lor rămâne bine ancorată în acțiune. Totuși, sentimentul de tristețe continuă să urmărească cititorul pe tot parcursul romanului.

III.             Valea pasiunilor (2001) de Lidia Jorge  

 

Am avut o oarecare reținere în a face o recenzie acestei cărți. Am cumpărat-o într-o librărie ce mirosea a ceai și scorțișoară și vară caldă și m-a atras atât titlul, cât și coperta.

Nu știu nimic despre autoare și nici nu am auzit despre ea sau Valea pasiunilor până recent. Totuși, tind să cred că literatura portugheză și spaniolă reprezintă o cu totul altă lume – căci maniera romanului mi-a amintit de Márquez și atmosfera unei lumi mistice, necunoscute omenirii, ce înflorește în paginile romanelor sale. Așa a fost și în cazul povestirii despre omul ce desena păsări.

Walter Dias reprezintă enigma fiicei sale, care, totodată, îi este și nepoată. Într-o lume micuță și limitată, Valmares, Walter este un neadaptat, un fiu de agricultor ce nu iubește pământul și munca, un vântură-lume, după cum îi spune tatăl. Fiind atât de diferit de frații săi, acesta este cunoscut drept un soldat vicios, obsedat de pătura lui soldățească –despre care se zic lucruri urâte, dar și un pictor talentat ce își exprimă dragostea pentru păsări prin reproducerea fidelă a acestora pe petice de hârtie.

Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoată” pentru Walter, ”soră” pentru verișorii ei, o ființă tăcută ce își reamintește imaginea tatălui intrând teptil în camera ei. Celelalte personaje nu fac altceva decât să intensifice senzația de mister ce acoperă orășelul, plasând-o pe fiica lui Walter pe o scenă vizibilă tuturor, mai puțin cititorului.

Valea pasiunilor are un final deschis, ce oferă spațiu de gândire și reprezentare pentru cititor, cât și o ușoară urmă de melancolie după ceva, sentiment ce este, de altfel, impregnat în paginile și personajele cărții. Mi-a plăcut foarte mult povestirea pentru că are o urmă ușoară de tristețe și  lectura lasă un gust dulceag-amar, pecetluind un univers aparte, plin de mister și miros de flori de smochin din Valmares...

IV.             Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian

Pentru Adriana, „au înflorit salcâmii” când avea 15 ani. Din acea zi tânăra a început să privească lumea cu alți ochi. Toate năzbâtiile din trecut i se păreau  foarte copilăroase și stupide. Prima ei dragoste a fost Gelu, un licean mai mare decât ea ,prima impresie despre el fiind ” blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea.” Totuși, acea iarnă i-a apropiat: Gelu, Adriana și Cecilia (prietena cea mai bună a Adrianei și verișoara lui Gelu) au petrecut lungile seri citind, cântând și trăind adolescența. În următoarea iarnă li s-a alăturat și Victor, colegul lui Gelu, cei patru petrecându-și zilele și serile împreună.

În cea de-a treia iarnă, Adriana pleacă în vacanța de Crăciun la niște rude din București. În capitală, îl întâlnește pe Cello  Viorin, compozitorul a cărui operă, „Cântecele blondei Agnes” i-a unit pe Adriana și Gelu în iarna trecută. Viorin îi împărtășește dragostea sa, dar tânăra îl refuză, primind la despărțire o melodie compusă de el.

Orașul cu salcâmi înfățișează în toată splendoare ei acea dragoste adolescentină, petrecută în primăvara sufletului, fiind o lectură perfectă pentru adolescente, dar mai ales pentru oamenii mari care vor să-și amintească de iubirile din liceu.

Ce cărți magice ați citit de curând?

Să vorbim despre...unt

Nom nom nom... nu cred că am scris vreodată despre mâncare. Dar astăzi voi face o excepție și voi vorbi despre unt. Da da, unt, produs lactat pe care-l consumam mult mai des în copilărie decât în prezent, produs de care mă leagă anumite amintiri.

 Îmi amintesc de perioada în care în familia mea dulciurile se mâncau la zile de naștere și atunci când ceream o bomboană bunica îmi împingea fraza ”acum e vară, mănâncă fructe, bomboane vei mânca la iarnă”. Venea iarna și pe masă apăreau compoturile și dulceața, așa că bomboanele/ciocolata/prăjiturelele rămâneau de domeniul zilelor de naștere/Crăciun/Paște sau vizita vreunei rude. 

Eu sunt pofticioasă de felul meu în ceea ce privește dulciurile, așa că în pauzele dintre fructe și compoturi mă delectam cu pâine cu unt și miere. Aveam obișnuința să înfulec la micul dejun câteva felii de pâine coaptă de bunica, unsă cu unt delicios, cu nu știu câte procente grăsime, iar deasupra un strat generos de miere (și aia cumpărată de la niște vecini care aveau șaptezeci de mii de albine).  Astăzi, când sunt adult și pot să cumpăr bomboane și ciocolată și să le mănânc când vreau, pâinea cu unt și cu miere a cam dispărut din peisaj. Dar când reapare, nu e de bine, s-a dus o baghetă în 5 minute :)

Să revenim la unt: cred că a fost un produs minunat în copilărie, pe care nu ar trebui să-l evit nici ca adult. Eu îl folosesc când îmi fac ouă ochiuri pe post de ulei - mi se pare că ies mai cremoase și cumva mai pufoase. Oricum, chiar dacă nu-l consum zilnic, untul este un produs pe care-l am permanent în frigider. Ca viitor medic veterinar, calitatea produsului mă interesează în mod special - există și o expresie, de la furcă la furculiță, ceea ce înseamnă că pe mine, ca viitor specialist, mă interesează de unde provine materia primă, pe unde trece și ce modificări suferă, ca la sfârșit să ajungă pe masa consumatorului în forma finală. 

Din acest punct de vedere, m-a interesat marca de unt Kerrygold, deși recunosc că nu am mai văzut-o prin magazine. Kerrygold este un produs obținut din laptele unor văcuțe irlandeze care sunt crescute liber, pe pășune, 11 luni din an. Acest tip de creștere este relativ noi în țara noastră, dar e considerat din mai multe puncte de vedere un sistem mai apropiat de ”obișnuințele” taurinelor, în plus creându-le mai puțin discomfort. Pe acest principiu, de la văcuțe fericite, cu un minim de factori de stres, rezultă un produs mai bun calitativ și cantitativ.

Sunt foarte curioasă în ceea ce privește gustul acestui unt, poate-poate seamănă cu acela din copilărie. Cred că știu ce să trec pe următoarea listă de cumpărături. Să nu uit și de borcanul de miere trimis de acasă :)

Recenzie literară: Dans dans dans (1988) de Haruki Murakami

Flori. Poză din arhiva personală.

Am citit mai multe cărți semnate de Murakami, iar impresia generală este că acesta scrie de parcă ar picta cu niște culori inexistente  o lume pe care o vedem de la fereastra din tramvai. Nici nu știu cum aș putea exprima acea senzație pe care ți-o creează cufundarea în lecturarea cărții de față... este o senzație de parcă ai nimeri într-un cub de sticlă și ai observa acțiunile personajelor dintr-un alt unghi, tu fiind totuși prezent acolo, total invizibil.

Deși Dans dans dans este a patra carte din ciclul Șobolanul, am citit-o fără să mă interesez de acest lucru. Totuși, nu cred că e chiar necesară lectura în ordine cronologică; în Dans dans dans este menționat un personaj care apare în cărțile precedente, dar nu influențează acțiunea și nici nu reprezintă o verigă pierdută pentru cei care nu au citit primele trei volume; deci saltul la a patra carte nu este o problemă.

În Dans dans dans cititorul îl întâlnește pe personajul principal care narează acțiunea, interacționând cu  alte personaje foarte diferite: o recepționistă de la hotel, cu un nume ciudat - Yumiyoshi; o copilă de 13 ani, fiică de oameni celebri, rebelă și complet neglijată; tatăl acesteia, pentru care banii cumpără totul; mama ei, un fotograf cu capul în nori, de care are grijă un poet cu o singură mână; un fost coleg de școală, actor chipeș, dar blestemat să joace mereu doctori și profesori de liceu.

Acțiunea se desfășoară în jurul personajului fără nume, care revine în Sapporo pentru a căuta hotelul Dolphin, unde petrecuse o perioadă frumoasă alături de o femeie a cărui nume adevărat nu îl cunoaște. Ajuns la hotel, descoperă că acesta nu mai este o clădire veche și dărăpănată, ci un hotel de lux. Totuși, între pereții acestuia, la etajul 16, uneori se întâmplă lucruri cunoscute doar câtorva; de aici, începe căutarea.

Romanul tratează mai multe subiecte: căutarea iubirii pierdute, participarea în creșterea și dezvoltarea unui individ, evoluția unui caracter, dar și visul în care spiritul încearcă să se regăsească în ochii altora... Lectura a fost, cum am menționat mai sus, o plonjare lentă într-un univers care se întretaie cu realitatea, dar în același timp se întâmplă undeva departe. Personajul principal m-a făcut să-l urmăresc peste tot, să-i citesc gândurile și să trec prin aceleași stări de spirit, lucru ce se întâmplă mai rar.

 Prin atmosfera ei mistică, vârtejul de evenimente într-un timp indefinit, Dans dans dans rămâne să fie una dintre cărțile  ce m-a impresionat și s-a clasat pe raftul operelor preferate. Nu am reușit încă să parcurg toate titlurile din biografia lui Murakami, dar până acum, Dans dans dans este romanul meu favorit.

Charlotte

Charlotte a apărut în viața mea odată cu venirea primăverii în îndepărtatul an 2015. Mai exact, a venit în aprilie, într-o cutie cu rumeguș, împreună cu sora ei, Pudding. S-a evidențiat imediat: ea era șefa, ea dormea unde era mai comod în cușcă, ea mânca prima, ea capsa mai tare. În tinerețe, o bătea pe Pudding; am avut numeroase nopți în care mă trezeam ca să le despart.

Charlotte și Pudding au călătorit cel puțin 3000 de km; au suportat trei drumuri dus-întors Constanța-Iași, două vara și unul iarna. La prima lor călătorie mă așteptam la ce e mai rău. După șapte ore cu mașina, pufoșeniile mici nu aveau nimic. Au păpat, s-au chițăit, eu am răsuflat ușurată. Nici al a doua călătorie nu au făcut nazuri. La ultima călătorie însă, nu au mai suportat; s-au capsat încontinuu. Păreau obosite, în special ”șefa”.

Charlotte a îmbătrânit prima. A început să doarmă mai mult, părea mereu mai supărată. De ceva timp nu mai mânca, slăbea încontinuu și era mereu însetată.

Alaltăieri am găsit-o sub roata ei pe care alerga nopțile. Dimineața era ok, a ieșit să păpăcească. Când am găsit-o, încă mai simțeam un pic de căldură. Cred că murise în scurt timp înainte de a o găsi. Avea ochii închiși, nu mai părea supărată. Aș fi vrut să mă mai joc cu ea înainte să i se scurgă timpul. Nu am mai apucat.

Charlotte a fost un hamster căreia îi plăcea să capseze, dar care avea un farmec al ei, de fetiță bătăușă și mereu îmbufnată. Îmi va fi dor de ghemotocul chițcăitor. 

Aprilie 2015 - 11 septembrie 2016.

Recenzie literară: Donul liniştit (1928) de Mihail Șolohov

Cai pe malul râului. Poză din arhiva personală.

Făcând parte din tezaurul literaturii ruse, alături de Război şi Pace, Fraţii Karamazov și  Ana Karenina, Donul liniştit este  una dintre capodoperele literaturii secolului al XX-lea. Romanul oferă cititorului o frescă a vieții cazacilor de pe malurile Donului, cu tradiţiile şi obiceiurile lor, punându-se accentul  pe contrastul dintre perioada ţaristă și perioada comunistă.

Cea mai mare parte a romanului se petrece în Veshenskaya stanitsa (oraş cazac de pe malurile Donului), unde locuieşte eroul principal, Grigorii Melehov. Acţiunea are loc între anii 1912-1922, incluzând perioada Ţaristă, Primul Război Mondial  şi Războiul Civil (1918-1923), după desfăşurarea Revoluţiei  Ruse din 1917. Viaţa  cazacilor de pe Don şi a lui Grigorii ia o altă întorsătură când începe Primul Război Mondial, rezultatul fiind destrămarea Imperiului Rus şi mai târziu formarea URSS-ului, când pe lângă lupta contra inamicului ţara se împarte în două tabere, după abdicarea ultimului Ţar rus Nicolae al II-lea, venind la putere Partidul Bolşevic. De aici începe sortarea pe menşevici sau Armata Albă – cei care doreau reîntoarcerea Ţarismului (printre care se numărau şi cazacii de pe Don) şi bolşevici sau Armata Roşie (cei ce optează pentru noul regim).

Eroul principal îşi trăieşte liniştit viaţa alături de familie, în satul natal până în momentul în care izbucnește Războiul Civil. Pe tot parcursul romanului, Melehov caută adevărul, încercând să-l găsească  în idiologia comunistă și cea țaristă, dar îl aşteaptă o dezamăgire totală. Dezastrele în viaţa lui vin unul după altul: moartea oamenilor apropiați şi veşnica frică de a nu fi prins şi executat pentru faptele lui din trecut. O mare dramă pentru el o reprezintă dragostea pentru două femei, Axinia, soţia vecinului, prima şi cea mai puternică dragoste şi Natalia, soţia lui, pe care o acceptă cu greu.

Romanul a fost  comentat de critica internațională, generând numeroase controverse. Deşi autorul „oficial” al romanului este Şolohov,  a fost avansată acuzația de plagiat, un argument invocat fiind acela al vârstei autorului – primul volum a apărut în 1928, când scriitorul avea doar 22-23 de ani și doar  patru clase de școală. Viteza cu care au apărut următoarele două volume, cu o diferenţă de mai puţin de un an între ele, a amplificat semnele de întrebare legate de autorul real al cărții. Unul dintre cei care îl învinuiesc pe Şolohov de plagiat este scriitorul Alexandr Soljeniţîn, care demonstrează contrastul față de celelalte lucrări ale lui, mult mai slabe decât Donul liniştit. S-a vehiculat și ideea că autorul real  ar fi  Fyodor Kryukov, un cazac care a luptat de partea Armatei Albe şi a murit de tifos, manuscrisele lui fiind furate şi achiziţionate de Şolohov cu ajutorul socrului acestuia.

Deși paternitatea operei rămâne o enigmă pentru mulți, ea a fost apreciată de lumea criticilor literari, iar Şolohov a luat Premiul Nobel pentru Literatură (1965), motivaţia juriului fiind „…pentru forța artistică și integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viața poporului rus.”.

Recenzie literară: Peripețiile bravului soldat Švejk (1923) de Jaroslav Hašek

Apus. Poză din arhiva personală.

Aventurile personajului din titlu încep odată cu declanșarea Primului Război Mondial, când Švejk este din nou mobilizat în rândurile armatei austriece. Din nou, pentru că fusese dat afară din armată când își făcea serviciul activ, fiind declarat de medicii legiști drept „tâmpit iremediabil”. În civilie, „bravul soldat trăia din negoțul de câini, niște javre răpănoase și vagabonde, cărora le ticluia cu propria sa mână pedigriul și rasa, ca fiind cele mai nobile”. Dar războiul l-a reîntors pe bravul Švejk în rândul camarazilor săi. Pe tot parcursul lungii „călătorii”, Josef Sveik nimerește a fi ordonanță la Otto Katz, care, în scurt timp, îl pierde la un joc de cărți locotenentului major Lucas, în compania căruia pleacă pe front. Deplasându-se spre linia frontului, Švejk, om cu ghinion, nimerește la fiecare pas într-o belea: ba pierde trenul și merge pe jos în altă direcție, unde este luat drept spion; ba, fiind în recunoaștere, probează uniforma unui fugar, prizonier rus și este luat drept acesta; ba înmânează scrisoarea  amoroasă a locotenentului Lucas soțului, și nu soției, după care se ia la bătaie cu soldații unguri și nimerește la dubă.

Opera lui Jaroslav Hašek ne dezvăluie spiritul unei epoci și sacrificiul oamenilor în slujba Măriei Sale. Împăratul, mizeria, sărăcia, disciplina severă în armată, jefuirea țării de către gradele ofițerești, depravarea, rasismul, anarhia, destrămarea statului, toate acestea sunt aspecte tratate ironic în roman. Întâlnim personaje „istorice”, precum Otto Katz, preot de companie, un ateu, fustangiu și bețiv; Baulon, un biet morar, înrolat cu  forța în armată, veșnic hămesit și mereu prins cu prânzul ofițerului mâncat pe jumătate; cadetul Biegler, un „puturos de civil” care încearcă să se evidențieze prin cunoștințele sale teoretice, spre disperarea ofițerilor; locotenentul Dub, un civil, fost profesor de gimnaziu, „țicnit de-a binelea”; și, în fine, Švejk, un soldat obișnuit, optimist până la prostie. Un roman în care Primul Război Mondial este văzut prin ochii unui soldat, un roman ce a fost creat pentru cei cărora le plac glumele piperate, adesea grosolane, din viața soldățească.

Din păcate, romanul nu are încheiere. Jaroslav Hašek a murit înainte să-și termine opera. Cu toate acestea, Peripețiile bravului soldat Švejk rămâne unul dintre cele mai citite romane, care au apărut după Primului Război Mondial, fiind inspirate din acesta.

Recenzie literară: Lumea Sophiei (1991) de Jostein Gaarder

Toamnă ploioasă. Poză din arhiva personală.

Prima dată am auzit despre această carte a fost atunci când o prietenă a scris o recenzie despre Lumea Sophiei  în revista liceului. Mi-a plăcut mult stilul în care ea a scris despre carte, dar tot nu am ajuns să pun mâna pe acest roman. După mai bine de 5 ani, am reușit să descifrez misterul lui Sophie; lumea acesteia m-a absorbit.

Sophie Amundsen este o adolescentă de 14 ani care locuiește în Norvegia și într-o zi descoperă două scrisori și o vedere adresate unei oarecare Hilde Møller Knag. După ceva timp, Sophie primește niște foi care se adeveresc a fi un început de manuscris despre filozofie.

Manuscrisul în sine este un element foarte important, un fel de personaj  pasiv al romanului. Cuprinzând câteva zeci de foi cu nume precum Platon, Aristotel, Iisus, Darwin sau Freud, manuscrisul introduce cititorul într-o lume a ideilor și a concepțiilor, dar și a curentelor precum iluminismul sau a teoriilor precum cea a Big Bangului. Cred că Lumea Sophiei este un material de foarte bună calitate în ceea ce privește istoria filozofiei, căci stilul narativ a lui Albert Knox – filozoful,  punctează esențialul în ceea ce privește o dogmă, un concept filozofic sau o viziune asupra lumii a unui filozof.

Lumea Sophiei este o carte superbă, fiind, pe de o parte, un ghid de istorie a filozofiei iar pe de altă parte, o aventură cu numeroase situații și cu un final neașteptat. Mi-a plăcut această carte deoarece la mijlocul lecturii acțiunea ia o altă întorsătură, aș zice chiar ingenioasă, la care cititorul nu se așteaptă. Îmi place și misterul în care este învăluit numele Hildei, a lui Albert Knox, dar și gândurile Sophiei privind toată povestea ciudată în care este implicată.  Finalul este unul magic, plasat undeva în atemporalitate, unde personajele se nuanțează și totodată se pierd în amalgamul de evenimente.