Recenzie literară: Biblioteca invizibilă (The Invisible Library, #1) de Genevieve Cogman (2014)

Am început lectura fără să știu despre ce e - doar că e în genul fantasy și că implică cărți. La noi, sunt traduse primele trei volume, ceea ce m-a indus în eroare - credeam că e o trilogie și, cum era „terminată”, mă puteam apuca lejer de poveste fără să sufăr până apare următorul volum. Vestea bună? E o serie terminată. Vestea proastă? Nu e trilogie, e o serie formată din opt volume. Deși am înțeles că poveștile pot fi citite ca stand-alones, și cum eu citesc și în engleză, nu e o problemă că nu e tradusă toată seria în română, doar că se va adeveri o serie pe care nu o voi citi foarte repede.

Revenind la subiect, Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman o urmărește pe Irene, care este Bibliotecar. Undeva într-un spațiu nedefinit, există Biblioteca, singurul scop al existenței acesteia fiind acela de a colecționa cărți rare, în general de ficțiune, din toate universurile posibile. Practic, un Bibliotecar de rang mic, cum este Irene, e trimis de superiorii săi în misiuni - să aducă un anumit volum dintr-un univers alternativ, pentru a întregi colecția bibliotecii. Biblioteca nu încearcă să salveze lumea (sau lumile), nu intervine acolo unde sunt conflicte, iar în ceea ce privește universurile infectate cu haos, pe acestea le lasă în grija dragonilor, creaturi ce nu au treabă cu Biblioteca, dar care sunt entitățile din universul cărții ce se ocupă de echilibrul dintre bine și rău, ordine și haos.

Deși Irene este trimisă de obicei în misiuni simple - să fure o carte dintr-o școală particulară sau să cumpere un volum dintr-o băcănie, de data aceasta, superiorii ei o trimit să recupereze un volum rar semnat de frații Grimm dintr-un univers afectat de haos. Pe lângă asta, Irene se trezește pe cap cu Kai - noul ei ucenic, un tânăr atractiv și enigmatic, ce pare uneori extrem de naiv și alteori dă dovadă de o experiență de viață suspicioasă pentru vârsta lui.

Lucrurile decurg prost de la bun început - vampirul la care se afla volumul este găsit mort, cartea e dispărută, e căutată nu doar de către autorități, care vor să-l găsească și pe ucigașul vampirului, ci și de facțiunea Neamului Frumos (aka Fae). Pe lângă asta, un Bibliotecar răzvrătit și foarte periculos, care a devenit un mit printre tinerii Bibliotecari, apare și el în peisaj, făcând misiunea extrem de periculoasă.

Misiunea lui Irene se complică de la o pagină la alta, apar noi detalii legate de carte, dar și de toți cei care o caută, iar tânăra trebuie neapărat să găsească exemplarul înaintea tuturor. Faptul că-l are pe Kai cu ea nu e mereu de ajutor, și sunt multe situații în care Irene trebuie să gândească repede și să iasă din încurcătură fără să își murdărească mâinile.

Mi-a plăcut Biblioteca invizibilă, poate și pentru că am citit-o imediat după o lectură foarte grea și aveam nevoie de ceva ușor, rapid, dar și pentru că nu aveam așteptări de la poveste și aceasta m-a surprins într-un mod plăcut. Personajele sunt variate și suficient conturate cât să îți pese de viața lor, deși nu pot să spun că am rezonat cu modul de a gândi a lui Irene de fiecare dată. E o protagonistă ceva mai rece și calculată, și sper ca autoarea să o dezvăluie mai mult în volumele ce urmează. Nu mi se pare că a avut vreo evoluție - la final, pare să fi rămas același personaj pe care l-am întâlnit la începutul volumului. M-a intrigat Kai, și revelația despre el care vine pe la mijlocul cărții a fost perfectă, abia aștept să descopăr și alte secrete pe care le ascunde Kai în continuarea seriei. Mi-a plăcut mult și de Bradamant - fosta mentoră a lui Irene, actuala ei „inamică”. Am intuit care va fi parcursul acestui personaj și, la fel ca în cazul lui Kai, abia aștept să văd de ce e în stare în cărțile următoare. Alte personaje nu mi s-au părut memorabile, nici antagoniștii, nici un anumit detectiv - care pare să fie relevant pentru protagonistă, cel puțin, își va face apariția și în volumul următor. Mi s-a părut foarte neinteresant și extrem de previzibil. 

Sistemul magic este slab conturat, mai mult ni se spune cum funcționează magia și nu ni se arată, iar faptul că fiecare univers paralel are propriile reguli nu e de mare ajutor. Nu mi-a fost clar de ce puterile lui Irene nu pot fi considerate magie (cel puțin, ea afirmă că nu poate folosi magia), când protagonista e capabilă de niște lucruri imposibile din punct de vedere fizic sau biologic în realitate. Sper ca autoarea să elaboreze aspectul ăsta în următoarele cărți.

Biblioteca invizibilă este, în primul rând, un roman polițist, cu o anchetă ce se tot complică la fiecare pas, iar elementul de fantasy este mai degrabă companionul poveștii, nu forța care ghidează desfășurarea evenimentelor. E primul volum din serie și se întrezărește și o relație romantică, dar tare îmi e că până acum autoarea dă impresia că va fi un triunghi amoros pe undeva, un trope ce mie îmi displace mult de tot. Sper să nu fie cazul și să mă înșel.

Recomand cartea iubitorilor de romane polițiste și a poveștilor cu și despre cărți, dar și iubitorilor de fantasy cu lumi paralele, vârcolaci, vampiri și zâne.

Recenzie literară: Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci (1977)

Unele cărți le descoperim prin intermediul unor recomandări, sau auzim de ele în trecere, sau le vedem pe un raft într-o librărie și ceva ne face să vrem să le luăm acasă. Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost un titlu despre care am citit în cel mai recent roman semnat de Marian Coman, Ultima carte. O mică paranteză - în volumul respectiv, protagonistul primește trei cărți din partea unui necunoscut. Magicianul de John Fowles, De veghe în lanul de secară  de J.D. Salinger și Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci. Cred că a fost pentru prima dată când un titlu menționat într-o carte m-a făcut să-l caut - titlul - și să îl citesc. Dacă Magicianul și De veghe în lanul de secară sunt povești pe care le-am citit în trecut și recunoșteam detaliile legate de acestea în acțiunea din romanul lui Marian Coman, despre volumul obscur de Cătălin Bursaci nu știam ce să zic. Dar m-a intrigat - rău de tot - așa că, după ce am închis cartea, m-am dus să caut pe Vinted (locul preferat în momentul de față pentru a vâna cărți pentru mine) dacă e cineva care vrea să se despartă de cartea semnată de Cătălin.

Lăsând paranteza la o parte, tot ce știam despre carte, înainte de a mă aventura în aceasta, e faptul că e un volum publicat postum. Cătălin Bursaci a fost un adolescent ce abia a împlinit optsprezece ani atunci când totul s-a terminat pentru el. Autorul a fost răpus de cancer și până-n ultima clipă a vrut să își facă auzită vocea, ultimele pagini fiind transcrieri ale discuțiilor pe care le avea cu mama sa și nu numai de pe casete.

Cu toate că știam în ce mă bag, am fost afectată emoțional de ce am găsit în Prima carte, ultima carte. Prima pătrime din volum este o colecție de scrisori de-ale lui Cătălin de când era copil, în principal către părinții săi, câteva poezii, dar și câteva file de jurnal. Următoarea parte este formată din două începuturi de romane, care sunt, evident, puternic marcate de biografia autorului, și ultima parte din volum este parcursul lui Cătălin din clipa în care află că e bolnav, totul de aici fiind un declin continuu.

Deși la început avem parte doar de niște gânduri răzlețe, de copil, despre lucruri aparent banale, acestea conturează bine de tot viața lui Cătălin și mai ales, dinamica din inima familiei. Cătălin a fost fiul actorului Andrei Bursaci și a actriței și poetei Cristina Tacoi, iar din volum reiese că părinții au fost, de-a lungul timpului, mai mult absenți fizic, și mai ales, emoțional, din viața tânărului. Cartea explorează foarte intim relația pe care a avut-o Cătălin cu mama - o relație plină de momente pe care eu una nu le pot înțelege. Lăsând la o parte „așa au fost vremurile”, mama lui Cătălin, pe care o cunoaștem prin intermediul acestui volum, e o femeie absolut îngrozitoare. Nu de puține ori mă întrebam cum poate o mamă să procedeze atât de crud cu propriul copil, și, chiar dacă ieșirile ei erau „normale”, eu am perceput-o ca pe o mamă care-și varsă frustrările pe fiul ei. Dar asta m-a făcut și mai curioasă de ce are de zis Cristina Tacoi despre Cătălin, în volumul pe care l-a scris ca o scrisoare netrimisă (?) pentru el, Plâng, iubite prinț. Sunt decisă să o citesc și revin cu impresii.

Partea cea mai stufoasă a cărții, cele două începuturi de roman, m-a surprins prin vocea narativă. Textul e plin de descrieri amănunțite - ale unor oameni de la țară, puternic inspirați din familia lui Cătălin și vecinii bunicii sale, și ale unor tineri adolescenți, ce-și descoperă tinerețea, visele și sexualitatea - protagonistul acestui roman pare a fi chiar Cătălin, care se vede dintr-o parte, atribuindu-i lui Andi propriile gânduri. Mi-ar fi plăcut enorm să pot afla cu ce se termină cele două romane - Cătălin Bursaci, din punctul meu de vedere, a avut potențial și cu siguranță ar fi devenit o voce puternică în literatura română din anii 80-90.

Ultima parte a volumului m-a distrus. Știam la ce să mă aștept, și totuși, am suferit pe tot parcursul lecturii. De la o vizită de rutină la medic, la niște complicații neașteptate, la plecarea din țară pentru tratament, la ura față de propria neputință, la visele despre cum va fi „după”, la conflictele nerezolvate cu mama, culminând totul cu renunțarea - am rămas marcată. M-am gândit mult timp după ce am terminat cartea la tot ceea ce am citit. La cine a fost Cătălin - un băiat ce a rămas pentru totdeauna la vârsta de optsprezece ani, care a visat să devină regizor, care și-a dorit să fie văzut și auzit de părinții săi, care nu a apucat să trăiască. Prima carte, ultima carte a fost o lectură depresivă, plină de resentimente, vise, dorințe, neîmpliniri, dar și de iubire, speranță, opimism. E o carte pe care, simt, că o voi reciti cândva în viitor - e de o profunzime neașteptată pentru un scriitor atât de tânăr, iar stilul lui Cătălin te acaparează, făcându-te parte din poveste. M-a trecut prin o mulțime de stări și mi-a dat de gândit și, mă repet, e păcat că poveștile autorului nu s-au materializat în romane de-a binelea.

Nu știu cui aș putea să-i recomand acest volum, pentru că nu e nici non-ficțiune, nici ficțiune, ci câte puțin din fiecare. E o viață de om, scurtă și tragică, dar plină de compasiune, visare, dorință de afirmare și de a fi acceptat și o sete nepotolită de a trăi. O viață răpită de o boală necruțătoare, ce a retezat aripile unui adolescent care abia a ales o cale pe care voia să o urmeze.

Bilanț literar: Iulie 2025

Salutare!

Iulie a fost o lună plină de evenimente pe plan personal, la începutul lunii mi-a cam pierit cheful de citit, apoi a venit valul de căldură și nu aveam chef de nimic. Am și abandonat câteva titluri - ei bine, a fost o lună interesantă pe plan literar :)

Prima carte terminată a fost Primăvară în Toscana de Santa Montefiore - urmărește o bătrână, pe fiica și pe nepoata, care vin în vacanță în Toscana. Deși bătrânica pare a fi o persoană foarte ștearsă, nepoata află despre tinerețea acesteia, care a fost oricum, dar plictisitoare nu. Cartea m-a ținut în priză, m-a plimbat prin Italia, și a fost o lectură perfectă pentru vară.

Threads That Bind de Kika Hatzopoulou a fost o surpriză plăcută - un YA Fantasy cu o lume inspirată din mitologia grecească. Protagonista poate vedea și reteza firele vieții, iar din acest considerent, e foarte căutată atât de către conducerea oficială a orașului, cât și de regina mafiei. Pentru mine a fost o lectură antrenantă și m-a convins că încă-mi place acest gen literar (după ce am citit câteva cărți care m-au făcut să mă întreb dacă mai rezonez cu ramura aceasta a literaturii).

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Dar să vorbesc un pic și despre abandonatele lunii - prima fiind Blestemat de Marissa Meyer. Deși mi-a plăcut primul volum din duologie, Aurit, cu acesta nu am putut avansa prea mult. Mi se pare că autoarea bate pasul pe loc, in primele 30 de pagini nu se întâmplă absolut nimic - și volumul unu s-a terminat într-un punct critic - așa că mi-am pierdut interesul și avântul. Ulterior am citit câteva recenzii și am văzut că alți cititori s-au confruntat exact cu aceeași problemă - o poveste mult prea lungită, cu mult prea multe descrieri, care ar fi putut fi lejer spusă în vreo 300 de pagini, nu 500+.

A Crane Among Wolves de June Hur avea o premisă interesantă - perioada Joseon din Coreea, un domnitor tiranic, ce răpește fete și le obligă să-i fie concubine. Sora mai mare a protagonistei este răpită, iar aceasta e decisă să o salveze. Volumul este inspirat din istoria Coreei și începe destul de sângeros, povestea e dinamică, dar stilul de scriere m-a plictisit și nici nu am simțit vreo conexiune cu protagonista.

Aveam The Golem and the Jinni de Helene Wecker pe lista de lecturi de ani buni și am început-o fără să-mi amintesc despre ce e. Premisa e că un tânăr bogat, dar cam ciudat, și care moștenește o afacere, dar e bâtă la așa ceva, simte nevoia să fie iubit. Cum nu se pricepe să flirteze și femeile îl cam evită, inclusiv din cauza situației lui financiare, apelează la un șaman care-i face o femeie din lut, un golem, singurul scop al acesteia fiind să-l slujească pe tânăr. Am citit câteva capitole și am realizat că povestea nu mă atrage și nu mă interesează, așa că am abandonat lectura.

Un abandon - neașteptat - a fost acest volum. Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch părea a fi foarte pe stilul meu - un proscris hoț, talentat foc la așa ceva, care poate da orice fel de spargere. Dar, am citit 10% din carte și m-am plictisit. Nu știu dacă de vină e stilul, dacă au fost prea multe personaje secundare nu tocmai relevante, sau pentru că nu a fost o perioadă bună pentru cartea asta. Cert e că am mai scos un titlu de pe lista mea.

Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci a fost o lectură dureroasă, dificilă din punct de vedere emoțional, și m-a pus pe gânduri nu de puține ori. E un volum publicat postum, și din perspectiva mea, autorul avea un mare potențial atât ca scriitor de ficțiune, cât și de non-ficțiune. Am vorbit pe-ndelete despre impresiile mele în această recenzie.

După volumul de mai sus, am avut nevoie de ceva mai ușor, mai îndepărtat de realitate, așa că am optat pentru o carte fantasy. Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman a fost ce trebuie - un roman polițist, plin de mistere, comploturi și răsturnări de situație, cu magie, dragoni, vampiri, vârcolaci și un volum rar de tot din poveștile fraților Grimm. Clar voi citi și restul seriei - păcat că la noi sunt traduse doar primele trei cărți.

Acestea au fost lecturile lui iulie. Cum a arătat această lună la voi, în materie de cărți?

Recenzie literară: 30. Antologie aniversară de Editura Paralela 45 (2024)

30. Antologie aniversară este un volum de proză scurtă, foarte variată ca tematică și abordare a subiectului - împlinirea a 30 de ani de la înființare a editurii Paralela 45. Unii autori au ales să scrie despre rolul editurii în cariera lor, alții au adus un omagiu oamenilor ce au înființat editura. O parte dintre autori au ales să își amintească despre un eveniment marcant pentru ei, legat de editură, iar alții - să își exprime recunoștința prin poezie sau ilustrații. Preferatele mele au fost povestirile - fie de sine-stătătoare sau fragmente din romane în lucru, fie non ficțiune, unde autorii au decis să exploreze ce înseamnă pentru ei numărul 30.

Antologia antiversară, coordonată de Diana Iepure, a fost o lectură plină de descoperiri. Am citit povestiri care m-au afectat emoțional, din cauza meticulozității de care dă dovadă autorul în ceea ce privește construcția personajelor, am citit și povestiri ce m-au amuzat sau înduioșat, cert este că o bună parte dintre acestea au rămas cu mine. Ce mi-a plăcut enorm la această antologie este faptul că am reîntâlnit autori pe care i-am citit cu alte ocazii, dar am descoperit și voci noi, care scriu foarte pe sufletul meu, și sigur voi citi și altceva semnat de aceștia.

Recenzie literară: Threads That Bind (Threads That Bind, #1) de Kika Hatzopoulou (2023)

Threads That Bind de Kika Hatzoupoulu aduce cititorul într-o lume în care oamenii încă-și revin după dispariția zeilor și după un conflict de acum doisprezece ani ce a modificat Alante pentru totdeauna. Cei care sunt urmașii zeilor, nu doar surorile Ora, conviețuiesc cu oamenii de rând, care se feresc de aceștia. Situația politică e instabilă în Alante - pe de o parte, în zona bună a orașului oamenii se bucură de privilegii, fluxul mării, care mătură zilnic malul, nu îi atinge în vreun fel, iar bărbatul ce candidează pentru postul de primar promite că va readuce prospecritatea în întregul Alante. Pe de altă parte, cartierele de jos, acolo unde sărăcia și crima sunt la ele acasă, sunt menținute într-un fel de ordine de regina mafiei, dar fluxul inundă orașul în fiecare zi, urmașii zeilor sunt priviți cu suspiciune sau chiar răutate, au drepturi limitate, ceea ce pe unii îi face să se ascundă. Într-un astfel de mediu crește Io și cu surorile ei, dar fiind natura lor, surorile Ora au acces la ambele lumi, cea a sărăciei și a lipsei de drepturi, cât și la cea plină de strălucire și aparentă îndestulare.

Volumul semnat de autoare este foarte alert și se concentrează în egală măsură atât pe dezvoltarea personajelor, cât și pe avansarea acțiunii. O urmărim pe Io cum încearcă să rezolve misterul femeii cu firul vieții tăiat, cum este prinsă între ciocan și nicovală, atunci când și poliția din zona bună a orașului, și regina mafiei sunt interesate de abilitățile ei și-i cer să rezolve cazul. Aflăm lucruri despre cum e construită societatea, despre urmașii zeilor - cum ar fi onirii, urmașii zeilor visurilor, urmașii lui Phobos, zeul coșmarului, urmașele celor nouă muze, dar și despre cum au fost măturați de pe fața pământului urmașii Furiilor - singurii oameni care puteau instaura și menține cu adevărat pacea între muritorii de rând și urmașii zeilor. Autoarea pune accentul pe scena politică a orașului și cum sunt văzuți liderii de către comunitate - atât potențialul primar, cât și regina mafiei. Pe lângă asta, o urmărim pe Io cum încearcă să-și înțeleagă sentimentele cu privire la bărbatul de care o leagă firul destinului - un fir despre care știa că există, dar pe care a ezitat să-l taie. Personajele sunt complexe și gri, absolut toate au trăsături de caracter admirabile, dar iau și decizii controversate. Mi-a plăcut faptul că Io nu este o sfântă, iar greșelile pe care le-a făcut în trecut o prind din urmă, transformându-i viața într-o continuă luptă între visele pe care le are, simțul datoriei și dorința de a repara greșelile trecutului.

Recenzie literară: Primăvară în Toscana de Santa Montefiore (2018)

Gracie este o văduvă ce locuiește într-un mic orășel din Anglia și este iubită de comunitatea din care face parte. E o persoană așezată, care are grijă de câinii săi și duce o viață foarte simplă, dar îi ia prin surprindere pe cei din jur atunci când anunță că urmează să plece în Italia, mai exact în Toscana, pentru a participa la un curs de gătit. Deși intenționează să plece singură, prietenele ei o anunță pe Carina, fiica lui Gracie, despre planurile pe care le are femeia. Carina este dată peste cap de această decizie spontană a mamei sale, între timp fiica ei, Anastasia, se îmbolnăvește și trebuie să vină acasă de la pension, așadar, Carina are o singură soluție pentru toate problemele din familie: ea, Gracie și Anastasia pleacă împreună în Italia, la Castelul Montefosco, unde cele trei femei urmează să descopere că viața le e pe cale să se schimbe.

Primăvară în Toscana de Santa Montefiore este povestea a trei femei, a trei generații, pe care o urmărim într-un cadru idilic, sub soarele arzător al Toscanei. Deși Gracie pare a fi o bătrânică foarte ștearsă, Anastasia, care se apropie mult de ea, descoperă cu stupoare că Gracie și-a petrecut 15 ani din viață în Italia, că vorbește fluent limba și că în tinerețe a fost restauratoare de tablouri. Ba mai mult, a fost ucenica unchiului ei, Hans, un celebru restaurator și colecționar de artă din prima jumătate a secolului trecut. Ce nu știe Anastasia, dar urmează să afle, este faptul că Gracie s-a întors în Toscana pentru a repara o greșeală din trecut, iar asta îl implică, cumva, pe bărbatul care deține Castello Montefosco, contele Bassanelli.

Recenzie literară: Kokoro de Natsume Soseki (1914)

Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.

Deși romanul mi-a plăcut, per total, datorită tonusului său confesiv și a discuțiilor prelungite ale protagoniștilor pe teme relevante pentru ei, a doua parte a romanului, cea în care aflăm povestea lui Sensei, mi-a plăcut mai puțin. Mi-a creat impresia că misterul din jurul lui Sensei este risipit într-un mod extrem de lent și apar foarte multe detalii pe care le-am văzut irelevante pentru povestea vieții acestui om. Deseori abia așteptam ca Sensei să treacă peste o povestire secundară pentru a se întoarce la povestea pe care voia, de fapt, să i-o încredințeze protagonistului.

Bilanț literar: Iunie 2025

Uite că și prima lună a verii și-a luat zborul...

Iunie a fost ciudată, în ceea ce privește cititul - am avut zile cu zero chef de citit și zile în care mi-aș fi dorit să am timp să stau și să citesc și să nu mai fac altceva. Până pe la jumătatea lunii eram sigură că nu voi termina mai mult de două cărți, dar mi-a revenit cheful - și timpul - în a doua jumătate. Și s-a lăsat cu multe abandonate - dar mă bucur că, astfel, am mai „bifat” titluri de pe lista mea de TBR. Dacă mă urmăriți pe Instagram, știți că din octombrie anul trecut mi-am propus să citesc aproape exclusiv de pe lista mea de TBR de pe GR, momentan merge foarte bine acest proiect, vedem cum vor fi rezultatele la final, în octombrie =)

Strania bibliotecă de Haruki Murakami a fost o povestire scurtă, preponderent fantastică și mai puțin axată pe portretul psihic al personajului, față de romanele autorului. E un basm întunecat, cu o victorie neclară - cine va triumfa, binele sau răul? Mi-a plăcut tare mult.

Nu am apucat încă să citesc toate cărțile semnate de autor, dar Arcul de triumf de Erich Maria Remarque m-a făcut să trăiesc tot ce simte și experimentează protagonistul. E o carte despre război, despre dorința de a aparține, despre incertitudine, dar e și o carte despre iubire, prietenie, și natura omului. Deși subiectul e greu de digerat, nimeni nu scrie despre omul simplu, prins în vâltoarea războiaelor ce au marcat Europa în secolul trecut, așa cum o face Remarque.

De cum a anunțat autoarea că lucrează la un nou roman am așteptat cu nerăbdare să apară și la noi. Cavalerul și molia de Rachel Gillig e un fantasy întunecat, unde puterea credinței este explorată într-o lume în care doar câteva femei, denumite Divinatoare, pot face legătura între oameni și zei. Volumul e un romantasy unde autoarea explorează simultan și dezvoltarea relației amoroase dintre personaje, și structura societății în care are loc acțiunea. Abia aștept să apară continuarea!

The Book of Yokai: Mysterious Creatures of Japanese Folklore de Michael Dylan Foster a fost o nonficțiune interesantă, despre creaturile denumite generic youkai, ce cuprind demoni, spirite, malefice sau nu, orice creatură sau eveniment ce a marcat societatea niponă încă de pe vremea epocii Heian. Volumul categorisește youkaii, atât în ceea ce privește proveniența, cât și unde au fost menționați prima dată, ce fac, cum sunt văzuți în diferite zone ale Japoniei, cum au evoluat de-a lungul timpului. Cartea mi-a amintit, la fiecare pas, de cât de mult mi-a plăcut animeul Inuyasha, pentru că acolo sunt incluși extrem de mulți youkai, unul dintre personaje fiind pe jumătate unul. Dacă vă pasionează subiectul, cu siguranță e un volum care v-ar distra.

Visul unei nopți de vară este ultima antologie apărută la editura Petale Scrise și include și o povestire semnată de mine, Pădurea Lupului. Ideea  a fost următoarea: să scriem o povestire fantastică, cu acțiunea ce se petrece într-o noapte de vară, și cum mie îmi place să scriu povești în genul Fantasy, am participat cu mare drag. Am citit volumul destul de lent, pe plajă, savurând fiecare povestire. Cum spun la orice antologie pe care o citesc, îmi place enorm să lecturez și povestiri scurte, să descopăr voci noi și să mă las purtată de poveștile care, în teorie, toate pleacă de la o temă, dar sunt executate în infinit de multe moduri. În Visul unei nopți de vară am găsit și povești romantice, și lugubre, și cu elemente din mitologia românească sau asiatică, și povești cu elemente de steampunk, thriller sau historical fiction. Dacă vreți să citiți un volum semnat de autori români contemporani și vă place genul Fantasy, vă invit să lecturați această carte.

Zorba grecul de Nikos Kazantzakis este genul de carte pe care mi-am dorit să o iubesc, dar nu a fost cazul. Deși e scrisă frumos, și pasajele de introspecție ale protagonistului sunt lirice, povestea în sine m-a plictisit teribil, și am tras de mine să citesc, dar la finele zilei, nu a fost un roman care să mă captiveze. Așa că am decis să renunț și poate că, în viitor, voi căuta ecranizarea.

Summers at Castle Auburn de Sharon Shinn suna promițător - un YA Romantasy, dar m-a plictisit rău de tot stilul narațiunii, abia am tras de mine să ascult un capitol. Mi s-a părut că are un limbaj mult prea pretențios și că autoarea încerca să transmită niște idei simple în fraze kilometrice, ceea ce pentru mine nu a avut niciun sens.

Am vrut să continui seria Green Town de Ray Bradbury - am citit acum mulți ani Vin de păpădie și mi-a plăcut enorm, dar... Something Wicked This Way Comes, care din câte știu încă nu e tradusă la noi, a fost o carte dezamăgitoare. Am încercat să trag de mine, dar m-am plictisit încă de la primele capitole, iar personajele principale mi-au fost antipatice în egală măsură. Deci, am abandonat-o și voi rămâne cu amintirea caldă și minunată a poveștii din Vin de păpădie :)

Brutal Vows este a patra carte din seria Queens & Monsters de J.T. Geissinger. Fiecare volum urmărește alt cuplu, deci nu e musai să fie citite în ordinea apariției, de aceea am decis să lecturez anume această carte, pentru că premisa mi-a trezit interesul. Este o mafia romance, cu protagonista o văduvă, care a jurat că nu se va mai căsători vreodată, iar protagonistul este mâna dreaptă a șefului mafiei irlandeze, și trebuie să se căsătorească (o uniune aranjată) cu nepoata protagonistei. E genul de carte cu o poveste previzibilă, care m-a ținut în priză prima jumătate, mi-a plăcut mult cum se trag de șireturi cele două personaje, dar de la jumătatea poveștii încolo m-am plictisit și nu am mai vrut să continui. Parcă a ajuns în punctul unde cei doi sunt împreună, dar felul în care a fost realizat acest lucru se bătea cap în cap cu personalitatea protagonistei, iar protagonistul s-a transformat efectiv peste noapte într-un terminat după complimente. Păcat, era un romance promițător, dar nu a fost să fie.

Kokoro de Natsume Soseki este un roman ce explorează îndeaproape sufletul omului și trăirile specifice celor două vârste. Naratorul, un tânăr care urmează să devină învățător, este plin de vise, dar și de întrebări, și îi este foarte greu să navigheze prin propriile trăiri. Provine dintr-o familie ce se ocupă, de generații, de prelucrarea pământului, și nu găsește în părinții sau frații săi o minte erudită, dar o descoperă în Sensei. Bătrânul, deși pare să știe foarte multe lucruri, e o figură misterioasă - își ascunde trecutul și, deși în unele situații joacă un rol paternal pentru protagonist, nu se grăbește să-și deschidă sufletul în fața tânărului.

Principele de Niccolo Machiavelli este o non-ficțiune, un fel de manual, pentru cel care vrea să se afle la conducerea unei țări - un fel cum să și cum să nu. Explică în ce constă puterea, cum poate fi obținută, păstrată sau pierdută, aducând drept exemple evenimente din istoria apropiată sau îndepărtată. E genul de carte ce te face să vezi, încă o dată, cât de statornică e firea umană - că, cinci sute de ani mai târziu, omenirea se confruntă cu aceeași dorință de putere și avuție, perfidia e în floare, iar corectitudinea nu e aproape niciodată, istoric vorbind, cheia spre succes.

Acestea au fost cărțile lui iunie. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Cavalerul și molia (Regatul Stonewater, #1) de Rachel Gillig (2025)

Cavalerul și molia de Rachel Gillig este un roman întunecat, despre credință și despre datorie, despre viziunea complet opusă a doi oameni asupra aceluiași lucru. Sybil a crescut la Catedrală, nu-și amintește nimic despre viața de înainte de a deveni Divinatoare, și mereu se oferă să fie cea care visează și care să citească și interpreze semnele. Singura familie pe care o cunoaște sunt celelalte Divinatoare, care nu au nume, ci sunt și ele numerotate. Așadar, în momentul în care Rory apare în Catedrală și îi spune, verde în față, că ea habar nu are cum e lumea de după ziduri și că zeii nu sunt altceva decât o unealtă pentru cei care dețin puterea, Sybil se înfurie și e decisă să-i demonstreze cavalerului contrariul. Rory nu provine dintr-o familie nobilă și, la prima vedere, pentru el nu există nimic sfânt. Deși crede în existența Augurilor, nu îi venerează, iar pe cei care-i ridică în slăvi îi ridiculizează. Deși între cei doi se stabilește o ură tacită, la început, pe parcursul romanului, odată ce multe adevăruri încep să iasă la suprafață, atât Sybil, cât și Rory încep să-și schimbe opiniile despre Auguri.

Romanul este alert și cu un sistem magic și religios foarte bine conturat. Augurii sunt zeități despre care, în teorie, Divinatoarele știu multe, dar odată ce Sybil părăsește Catedrala pentru a afla ce s-a întâmplat cu celelalte Divinatoare, viața de după ziduri, despre care i-a povestit Rory, o ia prin surprindere. Alături de Sybil, aflăm ce se întâmplă, de fapt, în regatul Traum, cum sunt percepuți zeii în orașele mari, care este situația politică, de ce au nevoie oamenii. În Catedrală, Sybil era cineva apreciat, dar dincolo de zid, e doar un titlu, și personajul trece prin multe stări de negare până își acceptă condiția.

Recenzie literară: Arcul de triumf de Erich Maria Remarque (1945)

În Parisul anului 1939, îl cunoaștem pe doctorul Ravic, un bărbat fugit din Germania, care a schimbat deja mai multe nume, dar l-a păstrat pe acesta, pentru că i-a adus noroc. Ravic este un expatriat, ca mulți alții, fugind de un regim care, la acel moment, încă era în plin avânt, dar nu la apogeu. Protagonistul este doctor, și unul foarte iscusit, și chiar dacă Ravic nu are acte și se află în țară în mod ilegal, este chemat de alți doctori pentru a face operații în locul lor, câștigându-și astfel existența. Ravic e un om care trăiește în prezent, și nu e deloc deranjat de faptul că alții culeg laurii muncii sale - pentru el, nu mai există nimic de ce să se agațe, iar mândria și orgoliul profesional au rămas departe, în Germania, într-o cameră de tortură.

Arcul de triumf de Erich Maria Remarque este povestea unui om fără țară, fără o casă la care să se întoarcă, fără o familie care să-l aștepte. Și totuși, Ravic este împăcat cu faptul că nu a prins pe nicăieri rădăcini, că nu e așteptat de nimeni și că în orice clipă e posibil să fie din nou săltat de poliție și deportat în țarile vecine, doar pentru a se întoarce, din nou și din nou, în Franța. Doctorul Ravic este un personaj foarte interesant, pentru că pare să nu mai vrea nimic de la viață, în afară de ce are aceasta de oferit în momentul prezent. Acceptă tot ce i se întâmplă cu o resemnare senină, fără a căuta vinovați și fără a se plasa în poziția de victimă, afirmând că totul e ciclic și că omul, în esență, nu se schimbă niciodată.

Recenzie literară: Strania bibliotecă de Haruki Murakami (1983)

Întorcându-se de la școală, protagonistul trece pe la biblioteca municipală, pentru că vrea să împrumute niște cărți despre colectarea impozitelor în imperiul Otoman. Fiind un subiect atât de neobișnuit, băiatul este trimis la subsol, în biroul unui bibliotecar ciudat, acesta fiind singurul care-l poate ajuta. Dar de aici, protagonistul descoperă că este prins într-o capcană. Biroul bătrânului dă într-un labirint, iar protagonistul este prins într-un spațiu ce pare să existe în afara timpului. Dacă vrea să scape de aici, trebuie să învețe pe de rost conținutul unor cărți, dar acest lucru este de-a dreptul imposibil. Întâmpinat de un alt prizonier al bătrânului, și anume misteriosul Om Oaie, băiatul încearcă să ticluiască un plan de scăpare, și în ajutorul lui vine o fată misterioasă, ce comunică doar prin semne, și pe care o poate vedea doar el.

Strania bibliotecă de Haruki Murakami este o povestire scurtă, dar foarte antrenantă, ce explorează ideea de absurd. Pentru protagonist, faptul că a venit la bibliotecă pentru a împrumuta o carte și că exact această decizie l-a adus într-o situație îngrozitoare, este ireal. Tot ce se întâmplă pare a fi un vis, un coșmar, din care nu se poate trezi. E îngrijorat de ce o să zică mama lui, care-și face griji constant pentru el, dar îl neliniștește și soarta Omului Oaie, care pare să fie la cheremul bătrânului malefic de mult prea mult timp. Apariția fetei mute și capacitatea lui de a o înțelege, trezește alte întrebări, pentru care băiatul nu are niciun răspuns plauzibil.

Recenzie literară: Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami (2001)

Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami este un roman scurt despre două firi ce se întâlnesc într-o etapă a vieții care pentru alți oameni începe să însemne sfârșitul. Deși sensei e septuagenar, e un bărbat încă activ, care nu se comportă ca un bătrân neputincios, îi place să mănânce bine și să meargă în drumeții. Deseori, îi reamintește lui Tsukiko despre ce fel de elevă a fost - nu tocmai silitoare - dar o face într-un mod amical, îi povestește despre viața lui, tratând cu seninătate intemperiile din mariajul său eșuat. Tsukiko, deși e o femeie ce se apropie de patruzeci de ani, are suflet de copil și deseori acționează impulsiv, petrecând apoi clipe bune mustrându-se pentru comportamentul deloc demn de o femeie în toată firea. Prietenia dintre cei doi este palpabilă, și ușor-ușor începe să dispară aerul oficial, Tsukiko simțind că sentimentele ei pentru sensei nu mai sunt doar de prietenie.

Romanul semnat de Hiromi Kawakami explorează viețile unor oameni simpli, care sunt în etape diferite ale existenței lor, dar găsesc unul în celălalt un prieten adevărat, un sprijin în clipele grele și un partener minunat de discuție. Stilul de scriere este unul duios, tipic japonez, îmbinând trăirile personajelor cu schimbările anotimpurilor și aducând informații relevante despre stilul de viață nipon.

Bilanț literar: Mai 2025

Bună ziua și haideți la un nou bilanț literar :)

Mai a fost o lună plină de DNF-uri, cu toate că majoritatea cărților pe care le-am abandonat le-am citit aproape până la jumătate. Am încercat să mai termin și din cărțile începute acum ceva timp, și în acest raport se va vedea cum m-am descurcat. Adevărul e că nici nu a fost o lună tocmai grozavă la capitolul citit - nu am avut starea necesară, am dat de titluri ce nu m-au încântat, am avut și alte chestii pe cap... dar să revenim la lecturile noastre.

Am citit un historical romance, The Raven Prince de Elizabeth Hoyt, primul volum din seria Princes. A fost simpatic - ea, o văduvă dintr-un sat îndepărtat, care se angajează ca secretara lui, un duce morocănos și mereu taciturn. A fost drăguță chimia dintre cei doi, povestea a fost un pic atipică pentru un historical romance - implică o vizită la bordel și nu  doar a protagonistului - dar cartea m-a ținut în priză, m-a amuzat, m-a distrat. 

Scris în stele de Oana Nicoleta Boabeș mi-a trezit interesul de când a fost anunțată, și mă bucur că am avut ocazia să împrumut volumul pentru a citi povestea Aviannei. E o fiică de vrăjitoare, care-și pierde mama atunci când noul rege decide să extirpe vrăjitoarele din regat. Asuprită și nevoită să ascundă cine este, Avianna este deconspirată de nimeni altul decât de prințul Rowan, care afirmă că o cunoaște și că ei doi au copilărit împreună.

Mi-a plăcut acest fantasy, a fost drăguț, cu multe momente previzibile, fapt ce nu a diminuat deloc din plăcerea lecturii.  Recunosc, de Rowan mi-a plăcut mai mult - un personaj mai echilibrat și mai matur decât protagonista, înconjurat de o aură de mister, un personaj bun și care-și iubește poporul, fără a fi prințul toxic după care leșină tot regatul. La Avianna m-au sâcâit câteva lucruri - au fost momente când a luat niște decizii complet lipsite de sens, afirma un lucru dar făcea altul, și am văzut-o ca pe un personaj imatur pentru cei douăzeci de ani ai săi. Dar, mi-a plăcut faptul că vedem o evoluție pe parcursul poveștii și este evident că Avianna urmează să se maturizeze în următoarele (?) cărți. Per total, am perceput volumul ca pe un YA Fantasy Romance simpatic, cu mult potențial, și mai mult decât potrivit pentru cineva care abia descoperă acest gen literar.

Nicio minune de Crăciun de Geo Moisi e genul acela de carte care trebuie citită în preajma sărbătorilor de iarnă, dacă sunteți mood reader. Sau, dacă sunteți ca mine, vă apucați de ea primăvara, și vă ia ceva timp să intrați în atmosferă. Cu toate acestea, de la pagina 100 încolo nu m-am mai putut opri, odată ce a fost setată scena și am făcut cunoștință cu personajele. 

Avem un it-ist, Radu, care își vinde softul unor austrieci pentru un milion de euro. Avem o tânără care trebuie să facă închisoare - nu știm pentru ce - Roxana, care fuge din România. Avem un cuplu în vârstă - Dorina și Mircea - care merg de sărbători la fiica lor, stabilită în altă țară. Uneori, toate drumurile nu duc la Roma, ci la Viena, iar în această carte aflăm cum destinele personajelor ajung să se intersecteze, transformând sfârșitul anului 2007 în ceva unic pentru toți cei implicați.

Mothering Our Boys de Maggie Dent e o carte de parenting, iar eu mă cam feresc de acest tip de literatură. Și totuși, am fost curioasă de ce are de zis autoarea, având în vedere că în multe cercuri e considerată specialistă pe subiect - e mamă a patru băieți, a fost profesor, ține multe cursuri pe subiectul relațiilor interumane, și în special a relației femeilor cu sexul opus, cu accent pe cum să îi înțelegem mai bine pe bărbați, fie că e vorba de copii, parteneri sau frați. A fost o lectură ce pe alocuri mi s-a părut interesantă, am aflat câte ceva nou - despre relația mamă-fiu, pe alocuri au fost informații pe care le știam deja, pe alocuri nu am fost de acord cu sugestiile autoarei, și pe alocuri umorul mi s-a părut sec. Per total, e o carte informativă, interesantă, dar nu consider că trebuie luată informația ca atare și în unele cazuri sugestiile autoarei trebuie adaptate. De altfel, și Maggie Dent nu insistă că ceea ce zice ea e adevărul suprem, ceea ce e de apreciat.

Visul își alege visătorul de Laini Taylor e o carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp, și când am început-o, am tras mult de ea. Am încercat varianta audio, am încercat varianta carte fizică, dar după 130 de pagini m-am dat bătută. Totul mi se pare că decurge extrem de lent, multe informații care nu ajută la avansarea acțiunii, multe cuvinte pentru puțină descriere, și în general, nu m-am înțeles cu stilul de scriere.

The Paradise Problem de Christina Lauren este cartea lunii iunie la bookclubul Oanei, la care particip, așa că, fără să citesc despre ce e volumul, m-am apucat de el. Am ajuns până la jumătate când am decis să mă opresc. Principalul motiv a fost protagonista - absolut nesuferită pentru mine, în special din cauza felului în care vorbește. + lipsa de chimie dintre personaje - nu am simțit că între cei doi se întâmplă ceva mai mult decât dorința de a ajunge în pat.

Cum volumul anterior din serie mi-a plăcut foarte mult, am fost tentată să continui seria - fiecare poveste din Princes se axează pe un alt cuplu. Dar, The Leopard Prince de Elizabeth Hoyt nu a fost deloc la înălțimea primei cărți. Apropierea dintre cele două personaje mi s-a părut forțată și de nicăieri, protagonista e aiurită, dar nu într-un fel drăgălaș, iar protagonistul nu m-a convins că ar fi un personaj interesant în zece capitole. Drept urmare, am abandonat și cartea, și seria.

Surâsuri aldine de Andrei Cioată este un volum de poezie care mi-a plăcut tare mult. E plin de emoție și de amintiri frumos așezate alături de senzația de neputință, de dor și de pierdere, dar și de cădere continuă. Într-un fel, poezia lui Andrei Cioată te face să retrăiești propriile amintiri legate de adolescență, de iubirile din acea perioadă, de familie. M-a atins modul în care eul liric din Surâsuri aldine vorbește despre mama și despre bunica - deși fiecare dintre noi are propriile experiențe în ceea ce privește relația cu familia, e imposibil să nu empatizezi cu trăirile eului liric și cu relația complicată pe care o are cu cele două figuri materne. Vă recomand cu mare drag volumul dacă vreți să citiți poezie românească contemporană.

Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami e o poveste înduioșătoare despre o dragoste ce apare din neant. Tsukiko este o femeie de 38 de ani, are un job anost, de birou, e singură, nu prea are prieteni, și mai tot timpul liber și-l petrece plimbându-se singură sau cinstind sake prin bistrouri. Astfel, îl reîntâlnește pe sensei, un bărbat septuagenar, care i-a fost profesor în liceu. Între cei doi se înfiripă o camaraderie aparte, iar sentimentele ce înfloresc în sufletul lui Tsukiko se schimbă odată cu perindarea anotimpurilor.

Mi-a plăcut povestea - molcomă, sensibilă, despre doi oameni care se regăsesc într-o etapă a vieții în care alții se ofilesc și renunță la tot ceea ce înseamnă bucuria de a trăi.

Acestea au fost lecturile mele din luna mai. Voi ce ați mai citit?

Recenzie literară: Nicio minune de Crăciun de Geo Mosi (2024)

Este decembrie 2007 și urmărim trei fire narative. Radu este it-ist și urmează să plece la Viena de sărbători, fiind invitat de niște austrieci care i-au cumpărat un suft cu un milion de euro. Deși urmează să aibă confortul asigurat și nu va mai trebui să muncească o zi tot restul vieții, Radu este apăsat de faptul că e singur și cel mai mult își dorește să nu mai petreacă sărbătorile de iarnă fără cineva alături. Roxana e o tânără care este citată în instanță pentru înșelătorie, dar fata nu e deloc dispusă să-și petreacă următorii ani în închisoare, așadar decide să fugă din țară, prima destinație fiind Viena. Dorina și Mircea sunt un cuplu în vârstă, deja pensionați, care sunt invitați de către fiica lor să petreacă sărbătorile de iarnă în Viena. Dorina nu a avut niciodată o relație apropiată cu fiica ei și îi este frică de faptul că Ana va încerca să îi convingă să se mute în Austria, iar Mircea trebuie să facă ceva pentru a o liniști pe soția sa. 

Nicio minune de Crăciun de Geo Moisi urmărește povestea unor personaje foarte diferite, ce, deși sunt compatrioți, trăiesc în lumi aproape paralele. În mod normal, destinele celor patru nu s-ar fi intersectat niciodată, dacă soarta nu i-ar fi adus pe toți, din motive diferite, în trenul ce duce spre Viena. Autorul conturează foarte bine personajele, aducând pe parcursul poveștii informații noi despre anturajul fiecăruia, despre experiențele din trecut, despre copilărie și despre relațiile amoroase ce au fost definitorii pentru protagoniști.

Recenzie literară: Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell (2021)

Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell este un thriller acțiunea căruia are loc într-o localitate mică, departe de pulsul metropolei, iar dispariția misterioasă a celor doi tineri dă de gândit nu doar polițiștilor, ci și oamenilor din sat. Povestea se desfășoară pe trei planuri narative, acestea alternând, oferind cititorului ocazia să cunoască mai bine personajele și să afle motivele acestora. Primul plan narativ o urmărește pe Kim, cum își caută fiica, și nu poate înțelege cum a putut Tallulah să dispară, pur și simplu. E sigură că s-a întâmplat ceva rău, pentru că fiica ei nu l-ar fi abandonat niciodată pe Noah. Al doilea plan narativ o urmărește pe Sophie, cum se obișnuiește cu viața la țară, ea, o londoneză get-beget, și cum e prinsă în cazul dispariției. Al treilea plan narativ o urmărește pe Tallulah și aflăm ce evenimente au avut loc în viața tinerei cu un an înainte de dispariție. Toate personajele sunt bine conturate, unele etalându-și clar defectele, altele ascunzându-și abil secretele.

Vă recomand volumul dacă sunteți în căutarea unui thriller cu tensiunea bine dozată, ce vă ține în priză, cu personaje ușor de plăcut sau de detestat.

Recenzie literară: Bărbați fără femei de Haruki Murakami (2014)

 În acest volum, Haruki Murakami explorează singurătatea, și cum aceasta îi afectează pe bărbații ce sunt protagoniștii din povestirile sale. De vârste variate, făcând parte din categorii sociale diferite, protagoniștii autorului sunt niște suflete singuratice. Nu au prieteni apropiați, iar relațiile cu femeile sunt complicate. Un tânăr încearcă să-și convingă colegul de muncă să iasă cu propria iubită, fiind sigur că nu o merită pe fata care a acceptat să-i fie prietenă. Un actor văduv încă se gândește de ce soția sa l-a înșelat în repetate rânduri, dar nu l-a părăsit niciodată. Un bărbat se trezește într-o casă străină, nu știe cine este și de ce se află aici, dar o vede pe fata cocoșată, venită să repare ceva, și se îndrăgostește pe loc. Un patron de bar ajunge să se culce cu o clientă fidelă, care vine mereu însoțită de un bărbat, iar noaptea plină de pasiune îi dă proprietarului barului bătăi de cap.

Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.

Recenzie literară: 25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli (2016)

25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.

Am apreciat cartea și din perspectivă profesională, am aflat mai multe lucruri interesante și folositoare despre cum să îngrijești un pui de arici și care sunt semnele că ceva nu e bine. 25 de grame de fericire e un volum informativ, în special pentru micul cititor, și limbajul e simplu, deloc pretențios, menit să ofere o imagine de ansamblu despre viața aricilor și cum omul poate ajuta acest animăluț.

Bilanț literar: Aprilie 2025

 Salutare și bine v-am găsit la un nou bilanț literar!

Aprilie a fost o lună a contrastelor: am început destul de multe cărți, dar cumva s-a nimerit să fie ori greoaie, ori cu subiecte care nu-mi priau pe moment, ori simțeam că nu e timpul să le citesc în acel moment. Cu toate acestea, am citit șase cărți - și am abandonat două, pentru că altfel nu se putea - și pot să spun că a fost o lună bună și că sunt mulțumită de poveștile pe care le-am explorat.

Voi începe cu prima carte abandonată - Între foc și dorință de Sara Ciucur. Unele cărți trebuie citite la timpul său, iar acest volum, YA Fantasy, nu a reușit să mă țină în priză. Nu am putut empatiza cu protagonista și cu trăirile ei, dar asta cred că vine de la faptul că nu mai sunt adolescentă și caut alt fel de construcție a personajului principal în cărțile pe care le citesc.

Cam nu prea le nimeresc la capitolul romance în ultiam vreme - dar plusul e că mai scot din titluri de pe lista mea de tbr. Cu Ex Games de Stella Rhys am avansat cred că în jur de 30% până să decid să nu mă mai forțez să-mi placă ceva ce nu are cum să-mi placă. Premisa e stupizică, și aș fi trecut-o cu vederea, dacă felul în care e scrisă povestea, și modul de a gândi a protagonistei, nu ar fi stricat totul. După ce iubitul ei o părăsește fără niciun preaviz, protagonista e pe marginea prăpastiei, banii se termină, nu-și poate plăti chiria, și află că logodnicul ei tocmai a anunțat că se căsătorește cu fosta fratelui său. Acest frate vine la ușa protagonistei, îi dă vestea, și-i propune să se prefacă a fi un cuplu, ca să-l împiedice pe iubitul fugit să se căsătorească cu fosta lui. Complicat, practic, cei doi frați fac schimb de iubite, dar, cumva, trebuie să o înțeleg pe protagonistă de ce acceptă propunerea dată. Mai apar niște detalii din viața personală a protagonistei cu fostul ei, și tot ce se întâmplă mai departe nu prea are sens, așa că am decis să nu mai trag mâța de coadă și să-mi văd de alte cărți romance, mult mai bine construite, și cu personaje care chiar au substanță.

The Field Guide to Dumb Birds of North America de Matt Kracht a fost o carte destul de frustrantă. Pe de o parte, mi-au plăcut informațiile despre păsări și ilustrațiile. Pe de altă parte, nu mi s-a părut o carte amuzantă - e trecută la humor. Nu am rezonat cu glumițele autorului și cu felul „drăgălaș” în care „alintă” păsările, pocindu-le denumirile.

Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit.

În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș. 

Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.

Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.

Prin intermediul lui Alex și a lui Manu și a lucrurilor prin care trec aceștia, autorul explorează teme precum familia, apartenența, călătoria în timp, existența unor universuri paralele sau a forțelor binelui și ale răului. Mi-au plăcut enorm răsturnările de situație și fiecare moment în care se descoperea un nou punct de legătură între cele două personaje principale.

Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.

Haruki Murakami are un stil lejer de a scrie, melancolic și visător totodată, dar cu personaje ancorate în realitate, care nu au aspirații exagerate. Autorul pune accent pe dorința omului de a aparține, de a iubi și de a fi iubit, pe nevoia firii umane de a fi înconjurată de alte suflete, nu doar obiecte sau muzică.

25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.

Mi-a plăcut mult de tot să citesc despre felul în care Massimo, un om care avea o idee clară despre cum vrea să-i fie viața, este dat peste cap de un pui de arici, apoi de altul, și de altul, veterinarul ajungând să înființeze un centru de reabilitare pentru aceste animale mici, neînțelese, ușor de rănit, și care sunt protejate de lege.

Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell m-a ajutat să nu intru în reading slump și, deși nu sunt mare cititoare de thrillere - ca să fiu sinceră, chiar le evit - volumul de față a fost ce trebuie. Ce nu-mi place la genul thriller e că, de obicei, protagoniștii sunt persoane dubioase, și îmi e foarte greu să mă conectez cu trăirile acestora și să intru în poveste dacă personajele principale îmi sunt antipatice. Aici nu a fost cazul - autoarea construiește antagoniștii treptat, niciun personaj nu e bun sau rău, ci se află undeva între aceste două non-culori, ceea ce a fost un mare plus pentru mine.

Mi-a plăcut mult atmosfera și ritmul, indiciile care apăreau fix în clipa în care acțiunea parcă stagna, au fost câteva plot twist-uri la care mă așteptam și câteva la care nu. Cert e că mi-a plăcut foarte mult acest roman și sunt recunoscătoare fetelor de la bookclub care au propus volumul. Abia aștept să-l discutăm în mai :)

O poveste haioasă de Ned Vizzini este un volum pe care l-am început destul de sigură că o să-mi placă, dar după zece capitole am simțit că nu rezonez cu stilul de scriere, așa că am abandonat lectura.

Acestea au fost cărțile lunii aprilie, voi ce ați mai citit?