În Parisul anului 1939, îl cunoaștem pe doctorul Ravic, un bărbat fugit din Germania, care a schimbat deja mai multe nume, dar l-a păstrat pe acesta, pentru că i-a adus noroc. Ravic este un expatriat, ca mulți alții, fugind de un regim care, la acel moment, încă era în plin avânt, dar nu la apogeu. Protagonistul este doctor, și unul foarte iscusit, și chiar dacă Ravic nu are acte și se află în țară în mod ilegal, este chemat de alți doctori pentru a face operații în locul lor, câștigându-și astfel existența. Ravic e un om care trăiește în prezent, și nu e deloc deranjat de faptul că alții culeg laurii muncii sale - pentru el, nu mai există nimic de ce să se agațe, iar mândria și orgoliul profesional au rămas departe, în Germania, într-o cameră de tortură.
Arcul de triumf de Erich Maria Remarque este povestea unui om fără țară, fără o casă la care să se întoarcă, fără o familie care să-l aștepte. Și totuși, Ravic este împăcat cu faptul că nu a prins pe nicăieri rădăcini, că nu e așteptat de nimeni și că în orice clipă e posibil să fie din nou săltat de poliție și deportat în țarile vecine, doar pentru a se întoarce, din nou și din nou, în Franța. Doctorul Ravic este un personaj foarte interesant, pentru că pare să nu mai vrea nimic de la viață, în afară de ce are aceasta de oferit în momentul prezent. Acceptă tot ce i se întâmplă cu o resemnare senină, fără a căuta vinovați și fără a se plasa în poziția de victimă, afirmând că totul e ciclic și că omul, în esență, nu se schimbă niciodată.
Întorcându-se de la școală, protagonistul trece pe la biblioteca municipală, pentru că vrea să împrumute niște cărți despre colectarea impozitelor în imperiul Otoman. Fiind un subiect atât de neobișnuit, băiatul este trimis la subsol, în biroul unui bibliotecar ciudat, acesta fiind singurul care-l poate ajuta. Dar de aici, protagonistul descoperă că este prins într-o capcană. Biroul bătrânului dă într-un labirint, iar protagonistul este prins într-un spațiu ce pare să existe în afara timpului. Dacă vrea să scape de aici, trebuie să învețe pe de rost conținutul unor cărți, dar acest lucru este de-a dreptul imposibil. Întâmpinat de un alt prizonier al bătrânului, și anume misteriosul Om Oaie, băiatul încearcă să ticluiască un plan de scăpare, și în ajutorul lui vine o fată misterioasă, ce comunică doar prin semne, și pe care o poate vedea doar el.
Strania bibliotecă de Haruki Murakami este o povestire scurtă, dar foarte antrenantă, ce explorează ideea de absurd. Pentru protagonist, faptul că a venit la bibliotecă pentru a împrumuta o carte și că exact această decizie l-a adus într-o situație îngrozitoare, este ireal. Tot ce se întâmplă pare a fi un vis, un coșmar, din care nu se poate trezi. E îngrijorat de ce o să zică mama lui, care-și face griji constant pentru el, dar îl neliniștește și soarta Omului Oaie, care pare să fie la cheremul bătrânului malefic de mult prea mult timp. Apariția fetei mute și capacitatea lui de a o înțelege, trezește alte întrebări, pentru care băiatul nu are niciun răspuns plauzibil.
Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami este un roman scurt despre două firi ce se întâlnesc într-o etapă a vieții care pentru alți oameni începe să însemne sfârșitul. Deși sensei e septuagenar, e un bărbat încă activ, care nu se comportă ca un bătrân neputincios, îi place să mănânce bine și să meargă în drumeții. Deseori, îi reamintește lui Tsukiko despre ce fel de elevă a fost - nu tocmai silitoare - dar o face într-un mod amical, îi povestește despre viața lui, tratând cu seninătate intemperiile din mariajul său eșuat. Tsukiko, deși e o femeie ce se apropie de patruzeci de ani, are suflet de copil și deseori acționează impulsiv, petrecând apoi clipe bune mustrându-se pentru comportamentul deloc demn de o femeie în toată firea. Prietenia dintre cei doi este palpabilă, și ușor-ușor începe să dispară aerul oficial, Tsukiko simțind că sentimentele ei pentru sensei nu mai sunt doar de prietenie.
Romanul semnat de Hiromi Kawakami explorează viețile unor oameni simpli, care sunt în etape diferite ale existenței lor, dar găsesc unul în celălalt un prieten adevărat, un sprijin în clipele grele și un partener minunat de discuție. Stilul de scriere este unul duios, tipic japonez, îmbinând trăirile personajelor cu schimbările anotimpurilor și aducând informații relevante despre stilul de viață nipon.
Mai a fost o lună plină de DNF-uri, cu toate că majoritatea cărților pe care le-am abandonat le-am citit aproape până la jumătate. Am încercat să mai termin și din cărțile începute acum ceva timp, și în acest raport se va vedea cum m-am descurcat. Adevărul e că nici nu a fost o lună tocmai grozavă la capitolul citit - nu am avut starea necesară, am dat de titluri ce nu m-au încântat, am avut și alte chestii pe cap... dar să revenim la lecturile noastre.
Am citit un historical romance, The Raven Prince de Elizabeth Hoyt, primul volum din seria Princes. A fost simpatic - ea, o văduvă dintr-un sat îndepărtat, care se angajează ca secretara lui, un duce morocănos și mereu taciturn. A fost drăguță chimia dintre cei doi, povestea a fost un pic atipică pentru un historical romance - implică o vizită la bordel și nu doar a protagonistului - dar cartea m-a ținut în priză, m-a amuzat, m-a distrat.
Scris în stele de Oana Nicoleta Boabeș mi-a trezit interesul de când a fost anunțată, și mă bucur că am avut ocazia să împrumut volumul pentru a citi povestea Aviannei. E o fiică de vrăjitoare, care-și pierde mama atunci când noul rege decide să extirpe vrăjitoarele din regat. Asuprită și nevoită să ascundă cine este, Avianna este deconspirată de nimeni altul decât de prințul Rowan, care afirmă că o cunoaște și că ei doi au copilărit împreună.
Mi-a plăcut acest fantasy, a fost drăguț, cu multe momente previzibile, fapt ce nu a diminuat deloc din plăcerea lecturii. Recunosc, de Rowan mi-a plăcut mai mult - un personaj mai echilibrat și mai matur decât protagonista, înconjurat de o aură de mister, un personaj bun și care-și iubește poporul, fără a fi prințul toxic după care leșină tot regatul. La Avianna m-au sâcâit câteva lucruri - au fost momente când a luat niște decizii complet lipsite de sens, afirma un lucru dar făcea altul, și am văzut-o ca pe un personaj imatur pentru cei douăzeci de ani ai săi. Dar, mi-a plăcut faptul că vedem o evoluție pe parcursul poveștii și este evident că Avianna urmează să se maturizeze în următoarele (?) cărți. Per total, am perceput volumul ca pe un YA Fantasy Romance simpatic, cu mult potențial, și mai mult decât potrivit pentru cineva care abia descoperă acest gen literar.
Nicio minune de Crăciun de Geo Moisi e genul acela de carte care trebuie citită în preajma sărbătorilor de iarnă, dacă sunteți mood reader. Sau, dacă sunteți ca mine, vă apucați de ea primăvara, și vă ia ceva timp să intrați în atmosferă. Cu toate acestea, de la pagina 100 încolo nu m-am mai putut opri, odată ce a fost setată scena și am făcut cunoștință cu personajele.
Avem un it-ist, Radu, care își vinde softul unor austrieci pentru un milion de euro. Avem o tânără care trebuie să facă închisoare - nu știm pentru ce - Roxana, care fuge din România. Avem un cuplu în vârstă - Dorina și Mircea - care merg de sărbători la fiica lor, stabilită în altă țară. Uneori, toate drumurile nu duc la Roma, ci la Viena, iar în această carte aflăm cum destinele personajelor ajung să se intersecteze, transformând sfârșitul anului 2007 în ceva unic pentru toți cei implicați.
Mothering Our Boys de Maggie Dent e o carte de parenting, iar eu mă cam feresc de acest tip de literatură. Și totuși, am fost curioasă de ce are de zis autoarea, având în vedere că în multe cercuri e considerată specialistă pe subiect - e mamă a patru băieți, a fost profesor, ține multe cursuri pe subiectul relațiilor interumane, și în special a relației femeilor cu sexul opus, cu accent pe cum să îi înțelegem mai bine pe bărbați, fie că e vorba de copii, parteneri sau frați. A fost o lectură ce pe alocuri mi s-a părut interesantă, am aflat câte ceva nou - despre relația mamă-fiu, pe alocuri au fost informații pe care le știam deja, pe alocuri nu am fost de acord cu sugestiile autoarei, și pe alocuri umorul mi s-a părut sec. Per total, e o carte informativă, interesantă, dar nu consider că trebuie luată informația ca atare și în unele cazuri sugestiile autoarei trebuie adaptate. De altfel, și Maggie Dent nu insistă că ceea ce zice ea e adevărul suprem, ceea ce e de apreciat.
Visul își alege visătorul de Laini Taylor e o carte pe care o aveam pe listă de foarte mult timp, și când am început-o, am tras mult de ea. Am încercat varianta audio, am încercat varianta carte fizică, dar după 130 de pagini m-am dat bătută. Totul mi se pare că decurge extrem de lent, multe informații care nu ajută la avansarea acțiunii, multe cuvinte pentru puțină descriere, și în general, nu m-am înțeles cu stilul de scriere.
The Paradise Problem de Christina Lauren este cartea lunii iunie la bookclubul Oanei, la care particip, așa că, fără să citesc despre ce e volumul, m-am apucat de el. Am ajuns până la jumătate când am decis să mă opresc. Principalul motiv a fost protagonista - absolut nesuferită pentru mine, în special din cauza felului în care vorbește. + lipsa de chimie dintre personaje - nu am simțit că între cei doi se întâmplă ceva mai mult decât dorința de a ajunge în pat.
Cum volumul anterior din serie mi-a plăcut foarte mult, am fost tentată să continui seria - fiecare poveste din Princes se axează pe un alt cuplu. Dar, The Leopard Prince de Elizabeth Hoyt nu a fost deloc la înălțimea primei cărți. Apropierea dintre cele două personaje mi s-a părut forțată și de nicăieri, protagonista e aiurită, dar nu într-un fel drăgălaș, iar protagonistul nu m-a convins că ar fi un personaj interesant în zece capitole. Drept urmare, am abandonat și cartea, și seria.
Surâsuri aldine de Andrei Cioată este un volum de poezie care mi-a plăcut tare mult. E plin de emoție și de amintiri frumos așezate alături de senzația de neputință, de dor și de pierdere, dar și de cădere continuă. Într-un fel, poezia lui Andrei Cioată te face să retrăiești propriile amintiri legate de adolescență, de iubirile din acea perioadă, de familie. M-a atins modul în care eul liric din Surâsuri aldine vorbește despre mama și despre bunica - deși fiecare dintre noi are propriile experiențe în ceea ce privește relația cu familia, e imposibil să nu empatizezi cu trăirile eului liric și cu relația complicată pe care o are cu cele două figuri materne. Vă recomand cu mare drag volumul dacă vreți să citiți poezie românească contemporană.
Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami e o poveste înduioșătoare despre o dragoste ce apare din neant. Tsukiko este o femeie de 38 de ani, are un job anost, de birou, e singură, nu prea are prieteni, și mai tot timpul liber și-l petrece plimbându-se singură sau cinstind sake prin bistrouri. Astfel, îl reîntâlnește pe sensei, un bărbat septuagenar, care i-a fost profesor în liceu. Între cei doi se înfiripă o camaraderie aparte, iar sentimentele ce înfloresc în sufletul lui Tsukiko se schimbă odată cu perindarea anotimpurilor.
Mi-a plăcut povestea - molcomă, sensibilă, despre doi oameni care se regăsesc într-o etapă a vieții în care alții se ofilesc și renunță la tot ceea ce înseamnă bucuria de a trăi.
Acestea au fost lecturile mele din luna mai. Voi ce ați mai citit?
Este decembrie 2007 și urmărim trei fire narative. Radu este it-ist și urmează să plece la Viena de sărbători, fiind invitat de niște austrieci care i-au cumpărat un suft cu un milion de euro. Deși urmează să aibă confortul asigurat și nu va mai trebui să muncească o zi tot restul vieții, Radu este apăsat de faptul că e singur și cel mai mult își dorește să nu mai petreacă sărbătorile de iarnă fără cineva alături. Roxana e o tânără care este citată în instanță pentru înșelătorie, dar fata nu e deloc dispusă să-și petreacă următorii ani în închisoare, așadar decide să fugă din țară, prima destinație fiind Viena. Dorina și Mircea sunt un cuplu în vârstă, deja pensionați, care sunt invitați de către fiica lor să petreacă sărbătorile de iarnă în Viena. Dorina nu a avut niciodată o relație apropiată cu fiica ei și îi este frică de faptul că Ana va încerca să îi convingă să se mute în Austria, iar Mircea trebuie să facă ceva pentru a o liniști pe soția sa.
Nicio minune de Crăciun de Geo Moisi urmărește povestea unor personaje foarte diferite, ce, deși sunt compatrioți, trăiesc în lumi aproape paralele. În mod normal, destinele celor patru nu s-ar fi intersectat niciodată, dacă soarta nu i-ar fi adus pe toți, din motive diferite, în trenul ce duce spre Viena. Autorul conturează foarte bine personajele, aducând pe parcursul poveștii informații noi despre anturajul fiecăruia, despre experiențele din trecut, despre copilărie și despre relațiile amoroase ce au fost definitorii pentru protagoniști.
Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell este un thriller acțiunea căruia are loc într-o localitate mică, departe de pulsul metropolei, iar dispariția misterioasă a celor doi tineri dă de gândit nu doar polițiștilor, ci și oamenilor din sat. Povestea se desfășoară pe trei planuri narative, acestea alternând, oferind cititorului ocazia să cunoască mai bine personajele și să afle motivele acestora. Primul plan narativ o urmărește pe Kim, cum își caută fiica, și nu poate înțelege cum a putut Tallulah să dispară, pur și simplu. E sigură că s-a întâmplat ceva rău, pentru că fiica ei nu l-ar fi abandonat niciodată pe Noah. Al doilea plan narativ o urmărește pe Sophie, cum se obișnuiește cu viața la țară, ea, o londoneză get-beget, și cum e prinsă în cazul dispariției. Al treilea plan narativ o urmărește pe Tallulah și aflăm ce evenimente au avut loc în viața tinerei cu un an înainte de dispariție. Toate personajele sunt bine conturate, unele etalându-și clar defectele, altele ascunzându-și abil secretele.
Vă recomand volumul dacă sunteți în căutarea unui thriller cu tensiunea bine dozată, ce vă ține în priză, cu personaje ușor de plăcut sau de detestat.
În acest volum, Haruki Murakami explorează singurătatea, și cum aceasta îi afectează pe bărbații ce sunt protagoniștii din povestirile sale. De vârste variate, făcând parte din categorii sociale diferite, protagoniștii autorului sunt niște suflete singuratice. Nu au prieteni apropiați, iar relațiile cu femeile sunt complicate. Un tânăr încearcă să-și convingă colegul de muncă să iasă cu propria iubită, fiind sigur că nu o merită pe fata care a acceptat să-i fie prietenă. Un actor văduv încă se gândește de ce soția sa l-a înșelat în repetate rânduri, dar nu l-a părăsit niciodată. Un bărbat se trezește într-o casă străină, nu știe cine este și de ce se află aici, dar o vede pe fata cocoșată, venită să repare ceva, și se îndrăgostește pe loc. Un patron de bar ajunge să se culce cu o clientă fidelă, care vine mereu însoțită de un bărbat, iar noaptea plină de pasiune îi dă proprietarului barului bătăi de cap.
Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.
25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.
Am apreciat cartea și din perspectivă profesională, am aflat mai multe lucruri interesante și folositoare despre cum să îngrijești un pui de arici și care sunt semnele că ceva nu e bine. 25 de grame de fericire e un volum informativ, în special pentru micul cititor, și limbajul e simplu, deloc pretențios, menit să ofere o imagine de ansamblu despre viața aricilor și cum omul poate ajuta acest animăluț.
Salutare și bine v-am găsit la un nou bilanț literar!
Aprilie a fost o lună a contrastelor: am început destul de multe cărți, dar cumva s-a nimerit să fie ori greoaie, ori cu subiecte care nu-mi priau pe moment, ori simțeam că nu e timpul să le citesc în acel moment. Cu toate acestea, am citit șase cărți - și am abandonat două, pentru că altfel nu se putea - și pot să spun că a fost o lună bună și că sunt mulțumită de poveștile pe care le-am explorat.
Voi începe cu prima carte abandonată - Între foc și dorință de Sara Ciucur. Unele cărți trebuie citite la timpul său, iar acest volum, YA Fantasy, nu a reușit să mă țină în priză. Nu am putut empatiza cu protagonista și cu trăirile ei, dar asta cred că vine de la faptul că nu mai sunt adolescentă și caut alt fel de construcție a personajului principal în cărțile pe care le citesc.
Cam nu prea le nimeresc la capitolul romance în ultiam vreme - dar plusul e că mai scot din titluri de pe lista mea de tbr. Cu Ex Games de Stella Rhys am avansat cred că în jur de 30% până să decid să nu mă mai forțez să-mi placă ceva ce nu are cum să-mi placă. Premisa e stupizică, și aș fi trecut-o cu vederea, dacă felul în care e scrisă povestea, și modul de a gândi a protagonistei, nu ar fi stricat totul. După ce iubitul ei o părăsește fără niciun preaviz, protagonista e pe marginea prăpastiei, banii se termină, nu-și poate plăti chiria, și află că logodnicul ei tocmai a anunțat că se căsătorește cu fosta fratelui său. Acest frate vine la ușa protagonistei, îi dă vestea, și-i propune să se prefacă a fi un cuplu, ca să-l împiedice pe iubitul fugit să se căsătorească cu fosta lui. Complicat, practic, cei doi frați fac schimb de iubite, dar, cumva, trebuie să o înțeleg pe protagonistă de ce acceptă propunerea dată. Mai apar niște detalii din viața personală a protagonistei cu fostul ei, și tot ce se întâmplă mai departe nu prea are sens, așa că am decis să nu mai trag mâța de coadă și să-mi văd de alte cărți romance, mult mai bine construite, și cu personaje care chiar au substanță.
The Field Guide to Dumb Birds of North America de Matt Kracht a fost o carte destul de frustrantă. Pe de o parte, mi-au plăcut informațiile despre păsări și ilustrațiile. Pe de altă parte, nu mi s-a părut o carte amuzantă - e trecută la humor. Nu am rezonat cu glumițele autorului și cu felul „drăgălaș” în care „alintă” păsările, pocindu-le denumirile.
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit.
În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.
Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.
Prin intermediul lui Alex și a lui Manu și a lucrurilor prin care trec aceștia, autorul explorează teme precum familia, apartenența, călătoria în timp, existența unor universuri paralele sau a forțelor binelui și ale răului. Mi-au plăcut enorm răsturnările de situație și fiecare moment în care se descoperea un nou punct de legătură între cele două personaje principale.
Bărbați fără femei de Haruki Murakami este un volum unde urmărim crâmpeie din viețile unor oameni simpli, care duc o viață pe undeva solitară, pe undeva foarte comodă, cert este că aceasta e lipsită de evenimente ieșite din comun, până la un punct dat. Fără a creiona minuțios trecutul personajelor sale, autorul se concentrează pe ce simt acestea în prezent, ce gânduri au, și cum fac față iubirilor permanente sau trecătoare ce le sunt date de către soartă.
Haruki Murakami are un stil lejer de a scrie, melancolic și visător totodată, dar cu personaje ancorate în realitate, care nu au aspirații exagerate. Autorul pune accent pe dorința omului de a aparține, de a iubi și de a fi iubit, pe nevoia firii umane de a fi înconjurată de alte suflete, nu doar obiecte sau muzică.
25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa de Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli este o nonficțiune, un interviu mai lung, pe care-l ia Antonella Tomaselli lui Massimo. Aflăm, prin intermediul acestei cărți, în ce constă îngrijirea unui pui de arici orfan, cât de greu este de fapt să ajuți un animal sălbatic, și cât de fericit se simte cel care, după lungi nopți nedormite și prognostice nefavorabile, reușește să aducă un arici la greutatea potrivită, cât să poată fi lăsat din nou în libertate și să ducă o viață împlinită.
Mi-a plăcut mult de tot să citesc despre felul în care Massimo, un om care avea o idee clară despre cum vrea să-i fie viața, este dat peste cap de un pui de arici, apoi de altul, și de altul, veterinarul ajungând să înființeze un centru de reabilitare pentru aceste animale mici, neînțelese, ușor de rănit, și care sunt protejate de lege.
Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell m-a ajutat să nu intru în reading slump și, deși nu sunt mare cititoare de thrillere - ca să fiu sinceră, chiar le evit - volumul de față a fost ce trebuie. Ce nu-mi place la genul thriller e că, de obicei, protagoniștii sunt persoane dubioase, și îmi e foarte greu să mă conectez cu trăirile acestora și să intru în poveste dacă personajele principale îmi sunt antipatice. Aici nu a fost cazul - autoarea construiește antagoniștii treptat, niciun personaj nu e bun sau rău, ci se află undeva între aceste două non-culori, ceea ce a fost un mare plus pentru mine.
Mi-a plăcut mult atmosfera și ritmul, indiciile care apăreau fix în clipa în care acțiunea parcă stagna, au fost câteva plot twist-uri la care mă așteptam și câteva la care nu. Cert e că mi-a plăcut foarte mult acest roman și sunt recunoscătoare fetelor de la bookclub care au propus volumul. Abia aștept să-l discutăm în mai :)
O poveste haioasă de Ned Vizzini este un volum pe care l-am început destul de sigură că o să-mi placă, dar după zece capitole am simțit că nu rezonez cu stilul de scriere, așa că am abandonat lectura.
Acestea au fost cărțile lunii aprilie, voi ce ați mai citit?
Acțiunea are loc după aproape douăzeci de ani de la evenimentele din Zăpada de primăvară. Cândva un adolescent și prietenul lui Kiyoaki, în prezent Shigekuni Honda este un bărbat de vârstă mijlocie, un judecător respectabil, viața căruia decurge liniștit, fără cine știe ce evenimente. Honda se mai gândește la Kiyoaki, la alegerile pe care le-a făcut acesta, și se întreabă, periodic, dacă ar fi putut să-l salveze. Existența monotonă a judecătorului se transformă în ceva mai mult după ce Honda ajunge la un campionat de kendo, unde-l cunoaște pe Isao Inuma. Acesta este fiul adolescent a lui Shigeyuki Inuma, bărbatul care i-a fost mentor lui Kiyoaki și pe care Honda îl consideră a fi responsabil, într-o oarecare măsură, de sfărșitul tragic a lui Kiyoaki. În Isao, îl vede pe Kiyoaki reîncarnat - tânăr, plin de pasiune și romantism, visător. Dar Isao are o latură întunecată - în mintea lui, nimic din ce se întâmplă în lume nu e corect, iar rezolvarea tuturor problemelor se ascunde într-un eveniment istoric, descris într-o carte despre gruparea Shinpuren. Cai în galop este o luptă contra cronometru, în încercarea lui Honda de a-l salva pe tânărul Isao Inuma, în care-l vede pe Kiyoaki, dar va reuși oare?
Cai în galop de Yukio Mishima este o carte despre puterea convingerii, portretizând situația politică a Japoniei de la începutul erei Showa, 1926-1989. S-au schimbat multe de când Honda și-a luat adio de la Kiyoaki - scena politică a țării s-a schimbat considerabil, influența vestului este din ce în ce mai palpabilă, în provincie lumea sărăcește pe zi ce trece, izbucnesc revolte, mii de funcționari își pierd locurile de muncă, dar în marele orașe se pretinde că totul e în regulă, că țara e înfloritoare și poporul este fericit. În aceste vremuri grele pentru națiune, tânărul Isao Inuma descoperă o carte despre gruparea Shinpuren, formată din foști samurai. În perioada Meiji, Japonia își deschide, după două secole, porțile pentru lumea vestică, iar odată cu venirea străinilor în țară, este perturbată ordinea atât de iubită de unii. Tot în epoca Meiji li se interzice oamenilor de rând, inclusiv samurailor, să poarte armă, acesta devenind doar privilegiul armatei. Un grup de foști samurai se răzvrătesc, fiind convinși că gloria și oanoarea țării depinde de ei, și că măreția de altă dată poate fi readusă doar cu ajutorul sabiei, care să distrugă armata imperială. Așa ia naștere gruparea Shinpuren, darîncercarea lor de a alunga străinii dă greș.
Ultima carte de Marian Coman e un volum ce te acaparează de la prima pagină și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Se întâmplă foarte multe lucruri, dar trecerea de la o scenă la alta e făcută cu efect și nu sunt momente de stagnare în narațiune. Personajele sunt construite în așa fel, încât, chiar dacă nu îți place de ele, empatizezi cu suferința acestora.
Acțiunea, deși are loc preponderent în România, nu este lipsită de elementul de fantastic, acesta fiind foarte interesant împletit cu realitatea. Marian Coman are un fel anume de a introduce supranaturalul în situații cotidiene și au fost mai multe momente în poveste unde am fost impresionată.
Prăvălia de vrăji de Sarah Beth Durst este un fantasy cu o atmosferă caldă, plin de magie și de romantism. În lumea în care trăiește Kiela, prin decretul împăratului, doar magicienii au voie să facă vrăji, orice muritor de rând care e prins că se joacă cu magia este aspru pedepsit. Deși oricine, cu condiția ca să prepare corect ingredientele pentru vrajă și să pronunțe corect cuvintele, poate mânui magia, acest lucru e interzis. Drept urmare, Kiela trebuie să aibă mare grijă cu cărțile pe care le ține ascunse în cufere, cu vrăjile pe care le face, dar mai ales, cu oamenii pe care-i lasă să se apropie de casa ei. Cu toate acestea, îi este imposibil să-l refuze pe Larran atunci când acesta se oferă să o ajute cu reparațiile din căsuță, iar grupul vesel de la brutăria din sat devine foarte repede cercul social în care Kiela se simte foarte bine.
Deși acțiunea are loc pe o insulă, autoarea introduce suficiente informații în poveste încât să se simtă cât de vastă e lumea în care trăiește Kiela și cât de mult au de suferit oamenii din cauza lipsei ajutorului din partea magicienilor. Personajele creionate de autoare se dezvoltă frumos și armonios pe parcursul narațiunii, maturizarea și creșterea Kielei fiind palpabile. Dintr-o persoană interesată doar de cărți, tânăra se transformă într-o femeie ce-și deschide sufletul și oamenilor și învață să vadă dincolo de informațiile reci de pe hârtie. Mi-a plăcut mult de Caz - planta-păianjen, dă dovadă de o inteligență și perspicacitate ieșite din comun și deseori m-au amuzat replicile lui.
În Londra anului 1851, un justițiar misterios bântuie cartierele rău-famate, făcând dreptate - după spusele săracilor și comitând crime atroce - după spusele nobilimii. Nimeni nu-i știe chipul sau originea, dar cu toții îi cunosc numele - Harlan Krow. Într-o noapte fatidică, contesa Alina Bronskaya iese din spitalul pentru săraci unde fce voluntariat și, fiind atacată de un criminal, aproape că pierde lupta cu viața, însă e salvată de nimeni altul decât Harlan Krow. După acest eveniment, căile celor doi încep să se intersecteze, aducând la lumină adevărul despre lumile în care trăiesc protagoniștii.
Flowers for the Devil de Vlad Kahany este un romance victorian, cu multe elemente gotice și întunecate. Deși firul narativ principal este cel romantic, autorul construiește temeinic personalitățile protagoniștilor, lumile lor interioare și mai ales, traumele. Alina este văduvă la doar 22 de ani, după ce soțul ei a fost executat pentru ideile pe care le promova, iar tânăra, împreună cu părinții ei, a trebuit să fugă din țară. În Anglia, contesa Bronskaya vrea să înceapă o viață nouă, să se dedice cercetărilor științifice pe care le face împreună cu un doctor englez și să ajute oamenii săraci din cartierele mărginașe. Dar, pentru că e o femeie încă tânără, atrăgătoare și exotică pentru nobilime, atât mama Alinei, cât și alte femei de același rang, încearcă să-i găsească un soț. Mintea contesei zboară, din ce în ce mai des, la misteriosul Harlan Krow, cu acesta întâlnindu-se pe ascuns, dar societatea o împinge spre ducele de Ravenaugh, un bărbat foarte retras, tăcut, și putred de bogat, care, din motive neînțelese pentru Alina, începe să o curteze. Prinsă între cele două vieți - una secretă, cu întâlniri nocturne cu un justițiar, considerat criminal, și una publică, unde e forțată să participe la baluri și serate și să poarte o mască, Alina începe să fie din ce în ce mai neliniștită, simțindu-se prinsă în capcană.
Fără a fi o carte stufoasă, Raftul cu ultimele suflări e o poveste complexă, autoarea conturând personajele abil, în doar câteva scene devenind evident cu ce fel de oameni are de-a face protagonista. Pentru fată, mătușa a fost totul - cea mai apropiată persoană, femeia care i-a fost mai mult decât mamă în foarte multe împrejurări, deși mama propriu-zisă a fost mereu prezentă. Dinamica din inima familiei e una complicată, cu multe momente de tensiune și resentimente, protagonista mereu aflându-se în ochiul furtunii.
Romanul semnat de Aglaja Veteranyi conturează atât dinamica din cadrul unei familii ce trebuie să-și ia adio de la un membru, cât și greutățile prin care trec personajele în perioada regimului comunist. Vedem trecutul prin ochii protagonistei, care-și amintește momentele-cheie legate de mătușa ei din copilăria sa. În amintiri se strecoară detalii care sunt irelevante pentru un copil, dar care subliniază realitatea adulților de atunci și deciziile dificile pe care au trebuit să le ia.
E prima lună din primăvară și celebrăm femeia, așa că am decis, pe cât se poate, să citesc doar cărți semnate de femei - cărți din lista mea de lecturi, ca să mai scurtez din TBR :) Să vedem cum a decurs luna și ce am mai citit:
Mireasă de sacrificiu de Ioana Mihaela Curaleț o urmărește pe Joanne Bright, o tânără din provincie, care provine dintr-o familie bună, dar e trecută de douăzeci de ani, deloc mondenă, și chiar foarte ciudată, ceea ce o face indezirabilă pentru nobilii aflați în căutarea unei soții. Ajunsă în Londra, tânăra îl cunoaște pe lordul Wiliem Drake - un burlac convins, tânăr, chipeș, bogat, și extrem de îngâmfat. Soarta îi aduce pe cei doi în fața altarului,dar fericirea conjugală, despre care se vorbește în cărți, întârzie să apară. Și, ca lucrurile să fie și mai interesante, o serie de crime odioase zguduie orașul - suficient cât să-i facă pe anumiți indivizi să sape după răspunsuri.
Romanul e un historical romance, cu o tentă macabră, marca Ioana Mihaela Curaleț, o autoare pe care am mai citit-o și care are o predilecție pentru abordarea laturii întunecate a sufletului uman. Mi-a plăcut felul în care îmbină sentimentele frumoase, naive și curate, pe care le nutresc anumite personaje, cu răutatea ce clocotește în altele. Povestea de dragoste a urmat rețeta clasică pentru un historical romance cu trope-uri precum forced mariage și enemies to lovers, iar elementele de thriller au oferit o notă sumbră.
Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană este un volum ce mi-a trezit multe emoții și am trecut prin foarte multe stări, citind frânturi din poveștile unor personaje atât de variate, dar pe care le leagă o dorință comună: de a iubi și de a fi iubite. Câteva povestiri mi-au plăcut în mod special, dar nu pentru că ar fi vesele și optimiste, ci pentru că, în spatele cuvintelor personajelor, se vede clar că există traume. Unele personaje sunt conștiente de asta și încearcă să se vindece, dar altele rămân ancorate în trecut sau pur și simplu nu își dau seama că au nevoie de iubire.
Deși fiecare povestire abordează un eveniment marcant din viața personajului, pe fundal e conturată societatea în toate culorile sale, cu bune și cu rele, cu lipsuri și cu prejudecăți. De foarte multe ori personajele se întrebă - sau țin cont - de ce va spune gura lumii, iar acest lucru este definitoriu pentru deciziile pe care le vor lua.
Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane. Boieroaice din Moldova și Țara Românească în veacurile XVI-XIX de Constantin Gane a fost o adevărată delectare. Un volum atât de bine și minuțios documentat, este mai mult decât evident câtă muncă a depus autorul pentru a găsi fărâmele de informație despre femeile, ceva mai celebre sau mai puțin, din secolele XVI-XIX. Scrisori, note de plată, procese verbale din sala de judecată - acestea sunt actele pe baza cărora autorul construiește potretul unei femei sau a alteia, restabilește cronologia vieții acesteia, dar aruncă lumină și asupra felului în care era văzută și percepută de nobilimea din perioada respectivă. O carte de non-ficțiune pe care o recomand unui cititor dornic să afle cum era văzută, tratată și apreciată femeia de către o societate demult apusă.
Stealer of Souls de Diana Wynne Jones este o povestire inclusă în volumul Mixed Magics, ultimul din seria The Worlds of Chrestomanci, dar eu nu știam lucrul ăsta (că m-am luat după Goodreads), așa că l-am citit separat. Seria am început-o acum mult timp și am avut o reținere - dacă nu-mi voi aminti în detaliu ce se întâmplă? Dar nu a fost cazul, pentru că în această povestire acțiunea se axează pe două personaje sencundare. Ucenicul lui Chrestomanci se trezește că la castel mai este adus un băiețel și ucenicul trebuie să aibă grijă de acesta, iar la un moment dat, cei doi se trezesc față-n față cu un individ ciudat și... își uită numele. Povestirea e scurtă, dar aventuroasă și mi-a plăcut foarte mult - seria în sine e perfectă pentru micul cititor, dar și un adult iubitor de fantasy va regăsi în universul Chrestomanci magia de altă dată.
Mixed Magics. Four Tales of Chrestomanci de Diana Wynne Jones este ultima carte din serie - dar nu e musai să fie citită, pentru că povestirile nu îl au pe Chrestomanci drept personaj principal. Mi-au plăcut toate, dar în special cea unde un magician delicvent, pentru a scăpa de poliție, face o tranzacție dubioasă și ajunge într-o altă lume, într-un univers paralel, unde fură o mașină. Doar că o fură împreună cu o fetiță și cu dulăul acesteia, magia nu-l ascultă așa cum ar trebui, iar evenimentele care se perindă au fost foarte amuzante. Clar e un volum ce merită citit, autoarea are un stil cald, apropiat de sufletul unui copil - sau a unui adult care vrea să se întoarcă în acea perioadă a vieții, măcar pentru o clipă :)
Uimitoarea culoare de după de Emily X.R. Pan e o carte în care o adolescentă trebuie să facă față unei tragedii: mama ei se sinucide, și fata este devastată.
Romanul are elemente de realism magic și aduce la cunoștința cititorului tradiții și credințe taiwaneze în ceea ce privește sufletele morților, ceea ce întregește imaginea de ansamblu a suferinței prin care trece protagonista.
Romanul semnat de Aglaja Veteranyi conturează atât dinamica din cadrul unei familii ce trebuie să-și ia adio de la un membru, cât și greutățile prin care trec personajele în perioada regimului comunist. Vedem trecutul prin ochii protagonistei, care-și amintește momentele-cheie legate de mătușa ei din copilăria sa. În amintiri se strecoară detalii care sunt irelevante pentru un copil, dar care subliniază realitatea adulților de atunci și deciziile dificile pe care au trebuit să le ia.
Raftul cu ultimele suflări e un roman amplu, chiar dacă e scurt. Autoarea reușește să transmită foarte multe stări ale personajelor în cuvinte puține și să construiască scene marcante, ce subliniază felul în care o familie procesează o pierdere în intimitatea propriului cămin. Vă recomand volumul dacă subiectele precum moartea, doliul și relațiile complicate din inima unei familii vă stârnesc interesul.
Scrisoare către tata de Franz Kafka este un volum scurt, dar plin de emoție, ce oferă cititorului ocazia să afle lucruri despre Kafka omul, nu scriitorul. Scrisoarea, adresată tatei, și care nu a ajuns niciodată la destinație, e plină de amărăciune și recunoștință, reproșuri și speranță, ilustrând dinamica din cadrul relației autorului cu tatăl său, cel puțin, cum o vede și percepe Franz Kafka. Mi-a plăcut să descopăr omul din spatele cărților, gândurile acestuia, dar și copilul ce se ascunde în adult, băiatul de altă dată, ce și-a dorit aprobarea părintelui său și nu în ultimul rând, să fie iubit și acceptat așa cum e.
Flowers for the Devil de Vlad Kahany este un romance unde acțiunea se petrece în 1851, în Londra, și o avem în prim-plan pe contesa Alina Bronskaya, văduvă la doar 22 de ani. După ce soțul ei este ucis în Rusia, tânăra, împreună cu părinții ei, fuge în Anglia, unde Alina se dedă muncii de cercetare și face voluntariat într-un spital din cartierele sărace. Într-o noapte, este atacată de un individ și, crezând că până aici i-a fost, Alina se întâlnește cu o legendă: cu Harlan Krow, care o salvează.
Un bărbat misterios, chipul căruia nu-i este cunoscut lumii, Harlan îi pedepsește pe cei care-i neîndreptățesc pe săraci și neputincioși, indiferent de rangul social al agresorului. Această întâlnire între o contesă fugară și un erou, pentru unii, și criminal, pentru alții, se transformă în ceva mai mult. E un volum romance, dar dezbate și teme relevante și pentru ziua de azi: inegalitatea de clasă, sărăcia, puterea banului, relevanța aparențelor, nedpretatea socială și juridică.
Prăvălia de vrăji de Sarah Beth Durst este un cozy fantasy, unde o urmărim pe Kiela, o bibliotecară retrasă și timidă, care se simte cel mai bine când e înconjurată de cărți. După o lovitură de stat, tânăra trebuie să fugă din capitală, biblioteca e incendiată, și Kiela reușește să salveze câteva cărți.
Împreună cu asistentul ei, Caz, o plantă-păianjen vrăjită, femeia ajunge pe o insulă îndepărtată, unde s-a născut și unde a crescut, dar de pe care a plecat încă în copilărie. Dornică să ducă un trai liniștit, doar ea și cărțile ei, Kiela ajunge să socializeze cu localnicii și de aici încep peripețiile ei.
Din păcate, am abandonat Beneath the Haunting Sea de Joanna Ruth Meyer. E un fantasy care a început promițător pentru mine - și ca premisă, și ca stil de scriere. Am citit și alte cărți semnate de autoare, dar în acest volum nu m-am putut conecta cu povestea. Protagonista află că e fiica împăratului, după ce o viață întreagă a crezut că e o nobilă de rang mijlociu. Când regele decide să o facă moștenitoarea sa, are loc o lovitură de stat, iar protagonista este exilată pe o insulă aflată la marginea imperiului, unde descoperă cu stupoare că trebuie să se logodească cu fiul unui baron, ce o primește în casa lui. Încercând să se acomodeze cu noua ei viață, tânăra începe să descopere lucruri noi despre poveștile vechi despre zei, și, deși ea nu crede deloc în puteri supranaturale, evenimentele ce au loc încep să-i schimbe percepția.
Mi-a plăcut partea cu mitologia, cu zeii și evenimentele ce au modelat lumea în care are loc acțiunea, dar nu am reușit să mă conectez cu personajul principal. Mi s-a părut lipsită de personalitate, cu un comportament demn de o fată simplă de la țară, nu o nobilă, iar atunci când în scenă a apărut triunghiul amoros, complet irelevant pentru povestea principală, am decis să închei lectura. Cu părere de rău, pentru că mi-am dorit să-mi placă această carte, prima dintr-o duologie.
Acestea au fost cărțile lunii martie. Cum a arătat, în materie de cărți, prima lună a primăverii pentru voi?
Viața lui Leigh se năruie atunci când mama adolescentei se sinucide, iar fata este sigură că mama ei s-a transformat într-o pasăre. Leigh nu poate înțelege ce a împins-o pe mama ei la un astfel de gest, și în căutarea unor răspunsuri, ghidată de pasăre, tânăra ajunge în Taiwan, unde-i cunoaște pe bunicii ei materni - despre existența cărora nu a știut până atunci. Aici, Leigh începe să sape în istoria familiei și, bântuită de amintiri și urmărită de umbra păsării, protagonista descoperă o multitudine de secrete.
Uimitoarea culoare de după de Emily X.R. Pan este un roman ce abordează un subiect delicat - sinuciderea, explorând sentimentele și trăirile protagonistei, care procesează cu greu decizia mamei sale. Firul narativ urmărește atât prezentul - călătoria fetei în Taiwan, unde își cunoaște familia extinsă de pe partea mamei, cât și trecutul, surprinzând evenimentele de înainte de tragedie. În prezent, Leigh încearcă să găsească răspunsurile pentru întrebările ce au măcinat-o de mică - de ce mama are uneori momente în care se închide în sine, de ce nu a vorbit niciodată despre părinții ei, de ce a refuzat să îi facă cunoștință lui Leigh cu familia sa și cu cultura țării din care provine. În trecut, urmărim atât relația protagonistei cu părinții ei, cât și relația ce se construiește cu cel mai bun prieten al ei, Axel, care îi e și vecin.
Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană e o lectură ce te acaparează și care oferă foarte multe perspective în ceea ce privește iubirea, ca sentiment, indiferent de natura acesteia. Deși povestirile sunt scurte, autoarea reușește să creioneze foarte bine decorul și atmosfera, dar mai ales, trăirile personajelor. Că e vorba despre prima dragoste, o relație ce duce spre nicăieri, iubirea maternă sau o prietenie ce rezistă probei timpului, autoarea le abordează într-un fel intim și imediat te face să intri în pielea personajelor.
Pe cine iubești mai mult? este un volum ce mi-a trezit multe emoții și am trecut prin foarte multe stări, citind frânturi din poveștile unor personaje atât de variate, dar pe care le leagă o dorință comună: de a iubi și de a fi iubite. Vă recomand volumul dacă vreți să citiți despre câte forme poate lua iubirea și cum este abordată și trăită aceasta de oamenii ce provin din cele mai variate medii sociale.
Clopotnița de Ion Druță este un roman despre destinul unui om cu verticalitate și principii, Horia Holban, un student strălucit, care ajunge să devină profesor de istorie într-o școală din nordul Moldovei. Pe parcursul romanului, cititorul pășește alături de protagonist prin Chișinău, iar cel din urmă își povestește viața sub forma unor amintiri din vremuri demult uitate. Deși acțiunea are loc aproximativ prin anii 60-70, este ușor să-ți imaginezi străzile pe care le colindă personajul, chiar dacă astăzi multe dintre ele poartă alte denumiri, parcurile și lacurile, care par să fi rămas la fel și în prezent, sediile instituțiilor importante, dar mai ales, e ușor să vezi cât de puțin diferă societatea de atunci de societatea de la începutul anilor 2000. Pentru mine, peregrinările personajului au atins o coardă sensibilă, pentru că, prin intermediul lui Horia, am revăzut orașul în care m-am născut și am crescut, fie și așa cum era acesta pe la mijlocul secolului trecut.
Ion Druță scrie într-un fel deloc pretențios, dar cu toate acestea, trăirile personajelor sunt acut resimțite și de cititor. Horia pare, la prima vedere, un bărbat șters, pe care nici nu l-ai băga în seamă dacă ar trece pe lângă tine pe stradă, dar pe parcursul romanului începi să întrezărești trăsături și calități care-l fac un om complex, cu un suflet chinuit. Sunt multe nedreptăți ce i se fac pe parcursul poveștii, atât pe plan profesional, cât și personal, dar, cumva, Horia își acceptă soarta, nici cu capul plecat, dar nici pus pe luptă.
În Doar clipa fericită să-mi rămână urmărim două fire narative, care se axează pe două femei ce trăiesc două etape diferite a vieții de mamă. Lili naște prematur o fetiță, și tot caruselul de emoții ce urmează, tânăra mamă încearcă să-l transforme în cuvinte într-un jurnal, pe care-l scrie fiicei sale. Lili vorbește despre șocul prin care trece, despre spital, secția de neonatologie, trăirile ei, dinamica din relația cu partenerul, transmițând emoțiile așa cum sunt, nefiltrate, în forma lor rudimentară. Elise e o femeie ce se apropie de propriul centenar și care tocmai și-a luat la revedere de la fiul mai mic, acesta plecând în alt oraș la studii. Trezindu-se, pentru prima dată după 23 de ani, cu casa pustie, Elise realizează că nu mai știe cine este ea și ce-și dorește, dincolo de rolul ei de mamă.
Romanul semnat de Virginie Grimaldi este un carusel de emoții, despre felul în care oamenii se transformă în părinți, despre fricile care apar odată cu venirea pe lume a copiilor, despre bucuriile pe care le aduce maternitatea. Dar, în același timp, este un roman despre viață, despre trăiri intense, emoții ascunse, dorința de a-i proteja pe cei pe care-i iubim cel mai mult, nevoia de a avea pe cineva aproape în cele mai cumplite clipe.
În februarie mi-am propus să mai împuținez numărul de cărți începute, așa că m-am ambiționat să termin ce am început în ianuarie - și de ce am tras mult și bine - înainte de a mă apuca de un titlu nou.
Cântecul Nibelungilor de autor necunoscut este un clasic - și am tras de mine să termin cartea asta. Poemă medievală, abordează o multitudine de teme ce privesc construcția lumii și complexitatea sufletului uman, acțiunea învârtindu-se în jurul personajelor legendare Siegfried, Brunhilda și neamul Nibelungilor. Am parcurs greu cartea asta, chiar dacă am optat pentru varianta audio. Povestea în sine e interesantă, dar multe scene au fost repetitive - de exemplu, aproape în fiecare capitol un personaj sau altul dăruiește aur și nu numai oamenilor simpli, iar aceștia îl/o ovaționează pe filantrop/filantroapă, se mai întâmplă câteva lucruri, apoi iarăși cineva aruncă cu bani și tot așa. Limbajul este greoi și sunt foarte multe personaje, iar de la un moment încolo, nu am mai fost atât de investită în poveste, pentru că un personaj relevant și interesant și bine conturat iese din peisaj. Deși înțeleg și apreciez însemnătatea istorică a acestei lucrări, nu am reușit să mă bucur pe tot parcursul textului de o lectură captivantă.
Regele alb de Gyorgy Dragoman nu este o carte ușor de parcurs, atât din cauza conținutului, cât și din cauza structurii. Fiecare capitol relatează un eveniment separat, și odată ce acesta se încheie, naratorul trece la o altă întâmplare, lăsând în aer anumite detalii, astfel încât în cazul unor capitole am rămas cu întrebări la final. Unele capitole relatează întâmplări oarecum amuzante, dar umbrite de răutatea și egoismul uman, iar alte capitole sunt de-a dreptul brutale, descriind niște scene viscerale. O parte dintre acestea mi s-au părut exagerate, cu toate acestea, vocea narativă m-a făcut să trăiesc stările sufletești prin care trece Dzsata. Un alt factor care îngreunează lectura este stilul de scriere - fraze lungi, ce ocupă o jumătate de pagină sau chiar o pagină, ceea ce pe alocuri nu a fost tocmai pe placul meu, pentru că-mi pierdeam interesul în ideea expusă.
Copila de zăpadă de Eowyn Ivey este un roman despre supraviețuire și speranță, despre familie și despre cele mai tainice dorințe. Autoarea construiește povestea treptat, introducând cititorul în atmosfera vremii și a spațiului - Alaska anilor 1920, lupta omului cu forțele naturii, capacitatea de a supraviețui unei ierni lungi, departe de alți oameni. În mijlocul singurătății, urmărim un cuplu ce a lăsat totul în urmă, pentru a ajunge la capătul lumii și pentru a-și construi o viață departe de bârfele și atenția societății în care au crescut.
Pe cât de mult iubesc scriitura lui John Fowles, pe atât de puțin am înțeles mesajul din Mantisa. Am tras de mine să o citesc, să văd care-i treaba cu personajele, dar până pe la pagina 40 mi-a ajuns. Nu sunt o pudică, dar sincer nu am bunghit care-i scopul romanului, ce fac și ce vor personajele, și de unde și până unde a apărut acea „terapie” și care îi e scopul. E genul de carte foarte abstractă și sincer nu am avut nici chef, nici timp, și nici răbdare să încerc să înțeleg ce a vrut să transmită autorul prin Mantisa. Deci abandonată fără remușcări, dar cu părere de rău - e prima carte pe care o citesc de la autor și care nu e absolut deloc pe gustul meu.
Orașele invizibile de Italo Calvino a fost o lectură ciudată, dar nu în sensul bun al cuvântului. Am mai citit de la autor Dacă într-o noapte de iarnă un călător, și a fost o lectură deosebită, interesantă, dar aici, m-am pierdut pe parcurs. Deși ideea în sine e atrăgătoare - orașe care sunt entități, și au o istorie aparte, execuția nu a fost deloc pe placul meu. M-a plictisit teribil cartea asta și singurul motiv de ce am dus-o la final a fost faptul că am parcurs-o în format audio.
Doar clipa fericită să-mi rămână de Virginie Grimaldi a fost prima mea întâlnire cu autoarea - dar cu siguranță nu și ultima! Mi-a plăcut enorm cartea și e clar una dintre favoritele anului. Relatează povestea două femei, aflate în două etape diferite ale vieții de mame. Lili naște prematur, și scrie un jurnal-scrisoare fetiței sale, relatând toate lucrurile prin care trece. Eliza tocmai începe să descopere viața de femeie cu copii plecați de acasă, asta după 23 de ani în care s-a dedicat trup și suflet rolului de mamă, neglijând alte aspecte ale vieții sale.
Începuturi fără sfârșit de Rebecca Yarros a fost un carusel de emoții. Urmărim două fire narative - prezentul și trecutul, ambele fiind legate de scriitoarea Scarlett Stanton. În trecut, Scarlett, fiica unui nobil, se îndrăgostește de un american, venit în Europa pentru a lupta împotriva Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În prezent, Georgia, strănepoata lui Scarlet, se trezește în pragul casei cu Noah Morelli, un scriitor cunoscut de romane de dragoste, acesta dorind să termine ultimul roman al lui Scarlett, pe care femeia nu l-a terminat niciodată - povestea vieții sale. Dar Georgia știe foarte bine că străbunica ei nu a vrut să publice acel manuscris, dar Noah are propriile idei și vrea să o convingă pe Georgia să-i dea o șansă.
Deși este un roman de dragoste, mi-a luat mult timp să-l lecturez. Pe alocuri, mă plictisea povestea - și cea din trecut, și cea din prezent, dar astfel de momente au fost rare, pentru că de la un anumit punct încolo nu mă mai puteam opri. Autoarea construește foarte bine personajele - că sunt principale sau secundare, pozitive sau negative, și le oferă complexitate. Am detestat-o din suflet pe mama Georgiei și am iubit-o nespus pe Constance, sora lui Scarlet. Poveștile de dragoste au fost exact ca în filme - dar fără a fi de domeniul fantasticului în totalitate. Finalul m-a lăsat pe gânduri - nu pentru că ar fi fost nesatisfăcător, ci pentru că m-a făcut să revizuiesc toată atitudinea mea față de personaje și evoluția acestora pe parcursul romanului.
Clopotnița de Ion Druță e un volum ce cuprinde câteva povestiri, două nuvele și romanul ce dă titlul acestei cărți. Deși l-am mai citit pe autor cu alte ocazii, nu îmi amintesc să fi fost la fel de impresionată și mișcată de scriitură așa cum am fost în cazul acestei cărți. Am citit-o lent și am trăit fiecare pagină - poate că dorul după copilărie și locurile natale e de vină, poate doar sunt melancolică și simțeam nevoia să mă las pradă amintirilor de demult, cert este că m-am îndrăgostit iremediabil de cum scrie autorul.
De multe ori aveam impresia că o ascult pe bunica mea povestindu-mi despre copilăria și tinerețea ei, autorul mai povestește despre Chișinău - străzi, instituții, oameni, și chiar dacă nu am trăit în acele timpuri, se pare că nu s-au schimbat prea multe, pentru că mi-a fost ușor să pășesc alături de personaje, știam pe unde merg și încotro se îndreaptă, iar asta e o senzație aparte și nu-mi amintesc să fi trecut prin astfel de stări în timpul lecturii de o bună bucată de vreme.
Team Player este o antologie de sports romance, care a mers mai lent decât mă așteptam. Unele povestiri mi-au plăcut mult și m-au ținut în priză, altele m-au plictisit de moarte, unele mi s-au părut foarte fade, iar altele - pline de emoții. Ca în orice antologie, am avut povestiri ce m-au convins că vreau să citesc și altceva de la autorul respectiv, povestiri semnate de autori pe care i-am mai lecturat și care-mi plac, dar a fost și o povestire semnată de un autor de la care am mai citit romane, dar în acest volum nu am regăsit vocea care mi se părea interesantă în acele cărți. Per total, Team Player a fost o lectură potrivită pentru luna iubirii și o recomand dacă vreți să citiți romance, dar nu vreți să vă înhămați la un roman cu acțiune complexă.
Așa arată ultima lună din această iarnă în materie de cărți. Voi ce ați mai citit?
